consemnări, poezii, eseuri: Tristan Tzara; Horia Deleanu

25 decembrie: Horia Deleanu, n. 25 dec. 1919 - d. 1998

Ieşean prin naştere, dintr-o familie de evrei, a urmat un destin de intelectual, adaptându-se vremurilor: a făcut gimnaziul iaşiot, s-a înscris la Medicină, dar după 2 ani s-a transferat la Litere şi Filosofie în Bucureşti, cu licenţa în 1946. Va trece un doctorat abia în 1971, despre teatrul absurdului. Încă din 1947 se titularizează la catedra de Istoria teatrului universal a IATC Bucureşti. A fost redactor la Veac Nou, la revista Teatrul. Cum spuneam, a pornit prin promovarea cu ardoare a liniei prosovietice, chiar cu o carte despre literatura din Soviete. Maiakovski, Gorki erau pe primul plan, căci de la ei aveau ce învăţa scriitorii noii democraţii populare. A militat pentru realismul socialist, dar în 1963 deja publica o Istorie a teatrului universal contemporan, cu accent pe Brecht, pe cine trebuia. Însă de la aceştia nu era de fapt decât un pas până la teatrul absurdului, la modernism, la noile tendinţe în care se angaja cultura vest-europeană. Călătorind mult, pe la simpozioane şi congrese europene, a scris despre mişcarea teatrală din ţările vestice. S-a întors apoi la realitatea teatrului nostru, dând consistente portrete de actori şi regizori români.

Opera literară: • Impresii literare sovietice, Bucureşti, 1948;• Maiakovski, Bucureşti, 1949;• Problemele realismului critic în literatură, Bucureşti, 1951;• Aspecte din dramaturgia lui Gorki, Bucureşti, 1954;• Cazul Benet (în colaborare cu Radu Boureanu), Bucureşti, 1954;• Triumful lui Goldoni, Bucureşti, 1957;• Oraşe şi teatre. Germania, Italia '57, Bucureşti, 1958;• Puncte de reper în dramaturgia occidentală contemporană, Bucureşti, 1962;• Istoria teatrului universal contemporan, I, Bucureşti, 1963;• Regizorul şi teatrul, Bucureşti, 1968;• Dialog despre dragoste, Bucureşti, 1970;• Dileme şi pseudodileme teatrale, Bucureşti, 1972;• Teatru-antiteatru-teatru, Bucureşti, 1972;• Elogiu actorului, Bucureşti, 1982;• Nemurirea teatrului, Bucureşti, 1982;• Modernitatea teatrului, Cluj Napoca, 1983;• Elogiu regizorului, Bucureşti, 1985;• Arta regiei teatrale, Bucureşti, 1987;• Elogiu scenei, Bucureşti, 1988;• Rebelul, Bucureşti, 1998.

Traduceri:• James Aldridge, Al patruzeci şi nouălea stat, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Mihail Calmâcu);• Ilya Ehrenburg, Leul din piaţă, Bucureşti, 1948;

• K. Simonov, Un flăcău din satul nostru, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Mihail Calmâcu);• Evghenii Petrov, Insula păcii, Bucureşti, 1952;• Leonid Leonov, Un om obişnuit, Bucureşti, 1958.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Horia_Deleanu

Tristan Tzara, n. 16 aprilie 1896 - d. 25 dec. 1963

Elegie.

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară

Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare

Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele

Aşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii

Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă

Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

***

Poet român evreu (tatăl său ocupându-se cu exploatarea pădurilor din Carpaţii răsăriteni), născut la Moineşti (există în oraşul respectiv un monument al poetului), pe numele său adevărat Samuel Rosenstock, încă de pe vremea liceului T. Tzara înfiinţează o revistă Simbol, împreună cu prietenii săi Marcel Iancu şi Ion Vinea, ajutaţi de Iosif Iser şi încurajaţi de însuşi Al. Macedonski. Până să ajungă la pseudonimul care îl va face faimos, trecuse prin câteva stadii intermediare, unul fiind S. Samyro. În faţa iminenţei războiului, tânărul recrutabil se refugiază în 1915 la Zurick, unde împreună cu alţi tineri literaţi evrei iniţiază mişcarea Dada, la o masă din Cabaret Voltaire, - fapt prea adesea reamintit, ca legenda să nu-şi fi pierdut din farmec.

Poate nu lipsit de semnificaţie ar fi amănuntul că la masa vecină a Cabaretului se adunau câţiva anarhişti ruşi, de asemenea evrei, printre care Lenin, Troţki şi Zinoviev, nicidecum puşi pe activităţi pozitive, ci pe conspiraţii; vor fi retrimişi în Rusia, cu toate restricţiile frontului, într-un vagon blindat şi cu importante sume provenind din vistieria nemţească, bine păziţi de serviciile secrete germane şi cu însărcinarea precisă de a dinamita structurile la vârf ale inamicului Germaniei: Imperiul ţarist rus. Ceea ce s-a numit mai apoi Asaltul palatului de iarnă, etc. La cealaltă masă a cabaretului Voltaire, acelaşi fel de tineri evrei nihilişti-negativişti, plănuiesc să dinamiteze structurile culturii burgheze europene şi nu numai, considerate stagnante, închistate, false şi desigur deja expirate -, pentru a instaura o nouă ordine în republica artelor. Vizate în primul rând erau pictura şi literatura. De filosofie se ocupaseră Marx şi Engels... De punerea ideilor revoluţionare în practica socială, cum deja am văzut, se vor ocupa Lenin şi Troţki, acesta din urmă înlocuit diversionist cu Stalin.

În privinţa resetării artistice, existaseră înainte de Zurick unele manifestări în pictură şi sculptură, dar şi în literatura ca atare. Un Marinetti ar fi de citat ca exemplu. Se face mult tam-tam, se iniţiază provocări la nivelul artelor vizuale, idem în domeniul literar. Dadaismul ar fi scoaterea din pălărie a cuvintelor, pentru că poezia nu mai trebuie să aibă nici structură, nici mesaj, nimic. Să-l şocheze pe cititor, contrazicându-i la tot pasul aşteptările. Manifeste dadaiste, adeziuni din alte centre europene, ba şi sud-americane. Tristan Tzara, ca principal promotor, foarte vocal şi inventiv, publică volum după volum. De fiecare dată cu ilustraţii de graficieni ce vor face epocă: Hans Arp, Francis Picabia, Joan Miro, Paul Klee, Pablo Picasso, Vasilli Kandinsky, Henri Matisse, Marcel Iancu, mulţi alţii, încât nu se mai poate preciza cine pe cine a lansat, cine a fost tras după învingător... Oricum, Aventurile domnului Antipyrin, 1916, urmată de Douăzeci şi cinci de poeme, 1918 şi de cele Şapte manifeste Dada, 1924, fundamentează curentul dadaist; dar s-a putut susţine (Nicolae Tzone) că încă din România Tristan Tzara îşi pusese la punct mijloacele de expresie pe care le va trimite la lucru în câmpia pestriţă a Dadaismului.

Problema nu este că s-ar putea scrie cu adevărat poezie folosind propunerile dadaiste, chiar risipind oricâtă ingeniozitate; ci problema este că în pofida preceptelor teoretice ale dadaismului, esenţialmente destructurante, vocaţia reală a autorului cată să regăsească fiorul inefabil al poeziei, dacă talentul există. Este chiar cazul poeziei lui Tzara, care nu se supune decât aparent manifestului dadaist şi rămâne valabilă, dacă aceasta se întâmplă, anume prin dejucarea regulii impuse.

În 1919 Tristan Tzara îşi mută cartierul general insurecţionist la Paris, pentru a da o deschidere mondială mişcarii puse deja pe picioare. Se regrupează cu Andre Breton, Louis Aragon şi alţii; mai târziu se va susţine că deja dadaismul era în pierdere de viteză. De prin 1929 Tzara se raliază Suprarealismului. Mereu prezent pe piaţa literară, cu texte, eseuri în care încearcă să recicleze marxismul. În vremea războiului, T.T. luptă în Rezistenţă, în 1947 simte nevoia să se legitimeze politic, înscriindu-se în PCF, unde îşi caută un loc vocal; totuşi, demisionează în 1956, protestând astfel împotriva măsurilor sovietice represive din Ungaria.

Imediat după război avusese o descindere în Bucureşti, primit triumfal de comilitonii grupului românesc avangardist-suprarealist. Chiar şi fără Tzara, care se ilustrase în occident, atrăgând după sine şi alţi literaţi şi pictori de aceeaşi etnie, mişcarea avangardistă din România se dovedise redutabilă, competitivă. Arghezi, Urmuz, dar şi Vinea, Pană, Voronca, Fundoianu, Aderca, Roll, Bogza, Naum, mulţi alţii îşi făcuseră un nume vestit, deşi nu neapărat şi o operă.

În cei 10 ani de colaborare a mea la editura Vinea, N. Tzone a râvnit multe, iar unele a şi înfăptuit. Cumpărase drepturile de editare în româneşte a integralei Tzara (inclusiv teatru, compoziţii, desene, iconografie). Nu s-a putut trece la editarea propriu-zisă. Am scos Douăzeci şi cinci de poeme şi încă unul, în 1998.

Alţi scriitori:

Mihai Stoian,1927

Scriitori contemporani