16 decembrie: Ovidiu Constantinescu, n. 28 martie 1914 - d. 16 dec. 1993

 

Trăind aproape 90 de ani, bucureştean prin naştere şi domiciliu, persoana autorului mi-a rămas necunoscută, deşi destul de intensa prezenţă editorială a sa ar fi favorizat întâlnirile în viaţa scriitoricească din deceniile ceauşiste.

Fiul bucureştean al unor funcţionari, a terminat liceul Sf. Sava, în 1933, înscriindu-se la Litere, secţia franceză. Va fi unul dintre cei mai activi traducători din marea literatură franceză a secolului XX, dar şi anterioară. A mai tradus destul de mult din scriitori ruşi şi sovietici: Fedin, Repin, Şevcenco, Dostoievski, pe lângă francezi: Hugo, Verne, Colette, Dumas, Stendhal, Carpentier, Druon, Rolland...

A debutat cu cronici literare, a fost redactor la diverse reviste din anii 30 ai secolului trecut, a deţinut rubrici permanente de cronică literară, muzicală, fiind un mare meloman. Om rafinat, cult, stilist redutabil, a debutat cu romanul Sfârşit de spectacol  şi a continuat să publice romane sau culegeri de nuvele în stil proustian; fin analist al unor psihologii tulburi, cu reacţii paradoxale, inexplicabile, echivoce, între absurd, bizar şi iraţional. Ficţiunea are de suferit, localizarea este incertă, indiferentă la context, ceea ce s-ar petrece la Sulina, de pildă, nu este impregnat de aroma Deltei, a Mării, ci tot aşa de bine se poate desfăşura sau se poate continua pe străzile Parisului. Finalurile sunt ori inexplicabile, fie enigmatice, fie deschise unor interpretări disjuncte. Tema este de fiecare dată nefericirea personală, lipsa de comunicare între parteneri, abisul existenţial. Contextul cel mai banal devine straniu, bizar, epica are de suferit, livrescul se instalează. Însă analiza psihologică rămâne mereu interesantă, subtilă.

 

Opera literară:  • Sfârşit de spectacol, 1941; Oamenii ştiu să zâmbească,1946;

• Valse hesitation, 1970;• Strada infinitului, 1974;• Menestrelii regelui Ludovic,  1980;• Luna şi mânzul sălbatic,  1982;• Portrete de artişti,  1984;• Toamna, când se scutură castanii, 1991;• Frumosul şi iubirea, 1998;• Poesis. Triumf al iubirii de frumos,  1999;• Aurore şi genuni, Bucureşti, 2001;• Columnele sonetului, 2002.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ovidiu_Constantinescu

 

 

I. Al. Vasilescu-Valjan, n. 16 dec. 1881 - d. 29 aprilie 1960

 

Fiu al unui funcţionar vamal, a pendulat împreună cu familia pe Dunăre, aşa că şi-a făcut şcoala primară la Giurgiu, liceul la Tr. Severin, ultima clasă la Brăila, unde l-a avut coleg de bancă pe Panait Cerna. Facultatea de Drept şi Litere la Iaşi, unde urmează şi Conservatorul, dar pleacă la Paris pentru un doctorat, luat cu Magna cum Laude. Inteligenţă sclipitoare, spirit de observaţie, talent cât cuprinde; om comunicativ, spontan, plin de spirit, carismatic, atrăgând simpatii; la doar 13 ani punea în scenă, la Călăraşi, Chiriţa în provincie, cu mare succes. La Iaşi repurtează mari succese cu două piese, apreciate de Ibrăileanu. Venit în Bucureşti, face o carieră la vârf, devenind avocat al statului, deputat, vicepreşedinte al Camerei, dar şi director al Naţionalului, director general al teatrelor; ia premiul naţional pentru dramaturgie dimpreună cu Camil Petrescu şi Victor Eftimiu. Fondator al cenaclului Sburătorul, răsfăţatul lui Lovinescu. Pseudonimul Valjan, fiind vorba de un funcţionar al statului, îi este sugerat de Al. Davilla. În partidul lui Goga, apoi îşi trage un partid al său. 

Ce ştia satul, o piesă de-a sa, jucată la Naţionalul bucureştean încă în 1912, considerată de Lovinescu "poate cea mai bună piesă românească într-un act", devine prima piesă transmisă la Teatrul radiofonic, pe 18 februarie 1929, interpreţi: Maria Filotti şi Ronald Bulfinski. Îi promovează pe viitorii mari actori: Calboreanu, Finteşteanu, Vraca. Este autorul Legii teatrului. Deci unul dintre cei mai jucaţi/receptaţi/apreciaţi dramaturgi ai interbelicului. Printre piesele sale: Manifest studenţesc, 1902, 1904, Ce ştia satul, 1912, Nodul gordian, 1920, Lacrima,  1921, Vedenia,  1932,  Generaţia de sacrificiu, 1935, Când soarele se uită înapoi, 1932,  Două pledoarii,  1936, Cuceritorii,  Norocul,  1945 (în care a debutat Emil Botta), Vremea, Opere, III, 1935.

Toată această carieră strălucită musai să se sfârşească printr-un dezastru, sub regimul comunist. În 1948 este arestat, în legătură cu activitatea Ambasadei Marii Britanii, alţii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, Valjan primeşte "doar" 20 ani de muncă silnică. Avea în acel moment 67 ani, va deceda în închisoare, în 1960, la 79 de ani (!!!).

În Istoria sa din 1941 Călinescu îi acordă un articol de o jumătate de coloană, citându-i trei piese. Spre lauda sa, într-o vreme când literatura română se leapădă de scriitorii ei cei mai importanţi, de fermenţii şi fondatorii săi, în Istoria sa criticul de mare cuprindere Marian Popa îl tratează la capitolul Memorialistică. După crima de a-l fi omorât în închisoare, după alte decenii de tăcere "principială", în 1987 îi apare o antologie, Generaţia de sacrificiu şi memorialistica, o antologie: Cu glasul timpului, reeditată de Valeriu Râpeanu în 1996; în 1994, acelaşi V.R. îi editase principalele piese: Trei crime celebre.

I-am pus o placă memorială în str. Caloteşti nr. 1, colţ cu str. Culmea Veche. Între timp, prin strădaniile fiicei sale şi ale ginerelui, nimeni altul decât regizorul Stere Gulea, plăcii memoriale i s-a ataşat un frumos basorelief, cu iscălitura maestrului; iar imobilul respectiv a devenit Casă momorială.

*

Am pus o placă memorială pentru dramaturgul I.Al. Vasilesu-Valjan la intrarea imobilului din str. Culmea veche, nr. 8, S.II. Apoi familia a adăugat un basorelief.

 

 

 

Poezia zilei: Liviu Pendefunda

Mila infinită

Sunt patru fluvii în Eden.

Nepătruns şi imuabil e doar Dumnezeu.

Tot ce se sfârşeşte începe.

Tot ce dispare apare

şi toate câte se împart au umbră.

Lumină în lumină e doar El.  

 

Pe treizeci şi trei de căi de'nţelepciune

gânduri şi milă în viaţă se revarsă

dar viaţa nu e spirit ci trup

iar sufletul doar adevăr.

Copacul plutitor sub podul curcubeu

învăluit în norii romboizi

strecoară razele de stea pe un trunchi eteric,

ordine şi vis, splendoare infinită

căci spiritul e calea

şi calea nu e una ci câte'n necuprins suntem. 

 

Pieta infinita

 

Nell'Eden ci sono quatro fiumi.

Imperscrutabile e immutabile e solo Dio.

Tutto cio che finisce comincia.

Tutto cio che scompare appare

e tutto cia che si divide fa ombra.

Luce nella luce e solamente Egli.

 

Lungo trentatre vie saggezza

pensieri e pieta nella vita traboccano

pero la vita non e spirito bensi corpo

mentre l'anima solo verita.

L'albero galleggiante sotto il ponte arcobaleno

avvalto dalle nuvole rombiodi

filtra i raggi astrali su un triangolo eterico,

ordine e sagno, splendore infinito

perche la via e lo spitiro

e la via non e una bensi wuanti nell'infinito siamo.

 

(din volumul Crucea întrandafirată / Croce della rosa rossa

Traducere în italiană de Geo Vasile ) 

 

Alţi scriitori:

Al. Hodoş, m. 1967