4 decembrie: Nicolae Cartojan, n. 4 dec. 1883 - d. 20 dec. 1944

 

 De fel din comuna Călugăreni-Huzunu, jud. Giurgiu, a făcut liceul la Sf. Sava, ca bursier, în 1902 s-a înscris la Litere în Bucureşti, avându-i ca profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Ion Bianu; acesta din urmă, impresionat de râvna sa întru cercetarea documentelor, îl angajează la Secţia manuscrise a Bibliotecii Academiei; tot el îi va îndruma docenţa, trecută în 1921. A fost profesor la Giurgiu, cu o întrerupere în anii 1912-1913, când a făcut o specializare la Universitatea din Berlin, probabil recomandat tot de mentorul său. După Conflagraţie vine în Bucureşti, ca profesor la Seminarul Central, la Seminarul Pedagogic Titu Maiorescu, iar între 1923-1930 la şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie. Din 1923 conferenţiar la Litere, va ocupa apoi la catedră locul mentorului său Ion Bianu. În timp, devenise cel mai bun cunoscător al cărţilor populare, privind originea, temele, motivele, circulaţia în Europa şi Peninsula Balcanică. A fost membru în comisia de redactare a unui repertoar al cronologiei literaturii europene din Paris, condusă de Paul van Tieghem.

Debutase în 1907 cu un studiu despre ziarul Propăşirea, din 1844 şi a continuat să studieze documentele devenirii literare în texte vechi. În 1920 îşi ia doctoratul, cu Alixăndria, în comisie Dimitrie Onciul, Al. Russo, Ramiro Ortiz, Ov. Densusianu. În 1921 trece docenţa. Din 1930 devine şeful catedrei de Literatură română veche. În 1929 fusese ales membru al unei academii americane din Harvard, totodată ales ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1941 membru titular, la recomandarea lui Ştefan Ciobanu, Rădulescu-Motru şi Mihail Sadoveanu. Doctor honoris cauza al Academiei din Padova. Din 1942 a îngrijit publicarea unor texte de literatură română veche. În timp, a pregătit un grup de tineri cercetătări în domeniu: I. C. Chiţimia, Dan Simonescu, Al. Rosetti, pe care a avut grijă să-i trimită la specializări în Europa. În 1944 scria despre problemele legate de introducerea limbii române în slujba bisericească, cu referiri la dificultăţile textelor în versuri, cântate. S-a ocupat intens de opera lui Dimitrie Cantemir, căruia plănuia să-i acorde un an de predare la facultate.

A dat o Istorie a literaturii române vechi  în 3 volume, ultimul editat după dispariţia profesorului.

În acest fel prea trist, dispărând la doar 57 de ani, puţin după invazia armatelor sovietice, marele istoric literar şi folclorist a scăpat de cruntul tratament la care au fost supuşi intelectualii de frunte ai ţării de către scelaraţii pro-bolşevici.

*

I-am pus o placă memorială pe str. Ienăchiţă Văcărescu, în cadrul Proiectului „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi”.

 

Opera: Alexăndria în literatura românească, 1922, teza sa de doctorat, susţinută în anul 1920, în faţa unei comisii formată din Dimitrie Onciul, decanul Facultăţii de Litere, Ramiro Ortiz şi Demostene Russo, referenţi fiind Ion Bianu, Ovid Densusianu; Noi contribuţii la Alexăndria în literatura românească, 1922; Legendele Troadei în literatura românească, 1925; Breve storia della letteratura romena, Roma, 1926; Cărţile populare în literatura românească, 1929-1938, monografie în două volume: I. Epoca influenţei sud slave, 1929, şi II. Epoca influenţei greceşti, 1938; Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, 1940-1945;  Mihail Kogălniceanu, 1942; Cercetări literare, 5 volume publicate între 1929  şi 1943.  Lo stolnic Constantin Cantacuzino - un grande erudito romeno a Padova (în colaborare cu Ramiro Ortiz), Bucureşti, 1943. 

Ediţii:  Album de paleografie românească,  1926 (în colaborare cu I. Bianu); M. Kogălniceanu, Opere, Craiova, 1930; Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor adunate din gura poporului, Craiova, 1932; Constantin Cantacuzino, Istoriia Ţării Rumâneşti întru care să cuprinde numele ei cel dintâi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci, introducerea editorului, Craiova, 1944 (în colaborare cu Dan Simonescu).

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Nicolae_Cartojan

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Cartojan

·        Am pus o placă memorială pentru N. Cartojan la adresa din str. Ienăchiță Văcărescu, nr. 17-B, S, IV

 

 

Alţi scriitori:

Vasile Uscătescu, n. 1883

Octav Dessila, n. 1895

Vlaicu Bârna, n. 1913

Artur Enăşescu, n. 19 ianuarie 1889 - d. 4 decembrie 1942

Al. Oprea, n. 5 iulie 1931 - d. 4 decembrie 1983.

Constantin Noica, n. 12 iulie 1909 - d. 4 dec. 1987. 

 3 decembrie: Mara Nicoară, n. 3 dec. 1948 - d. 2021

 

   Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei muncitoare şi a unui ofiţer de miliție, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu licenţa în 1974, dar nu a profesat, dedicându-se scrisului. Debutase editorial încă în 1972, la recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va publica interviuri, reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi redactor la Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat cu poetul Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie cu traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.

O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate: corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee ceea ce induce o foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a stârnit  intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.

 

Opera literară:  • Cuvintele, frumoase flori, 1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger,  1978;• Boala crinilor,  1980;• Obiectele verii, 1980;• Existenţa poetului,  1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, 1990;• Mai mult pasăre decât înger,  2002.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara

 

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83

13 aprilie 1980. Am scos din maşină prefaţa la Pietre.

Între timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie, ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii, aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de alături. Însă îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.

                                   

 

Poezia zilei:  Mara Nicoară

Ars poetica

Să nu aud secunde cum pîndesc

Foşnind plămînii de lupi suri

Să nu aud de vreme cum albesc

În garderobă hainele la cusături

Neauzit să îţi prelingi

Pisoi cuminţi cu paşii în mers

De teamă că-nfiori pereţii

Cuvintelor nu da un sens invers

Şi aerul să nu-ndrăznești să-l superi

Cu gest altfel ca de statuie

Întoarce-ţi păsările-n gene

Că sîngele-mi albit îl suie

Şi nici în vis să nu deschizi

Spre-aiurea vreo bolnavă uşă

Căci pleoapa cerului întoarsă

Va cerne în oglinzi cenuşă.

 

Şoseaua cu plopi

Înalţi sînt plopii aceştia oprind zăpezile

Căzînd în valuri din cer, de pe cîmp venind

Dar eu întru sub pleoape şi trag bine zăvorul

Călătorim cu viteză prin lume

Şi credem că e bine şi ne mirăm

Cînd umbra dreapta a unei păsări

Ne leagă privirea de-o stea

Pe frunte

Lumina îmbătrînită aşază mîini veştede

Înaintăm, înaintăm pe udă şi cenuşie

Frunza plopului care nu ştim unde duce.

 

Patrie

Tu eşti în sîngele meu cum este timpul în pietre.

Desigur, primăvara pădurea îşi desface aripile  şi se ridică,

Desigur, întotdeauna zăpada pe munţi e albastră

de umbra stelelor,

Desigur, de atîtea vise pornind în zbor oraşele sînt mai aproape de lună,

Desigur, părul fecioarei palide e mereu tînăr în lanurile de porumb,

Dar, patria mea, pentru că tu în sîngele meu eşti, cum timpul este în pietre

Primeşte în faţa porţilor tale cîntecul meu

Veşnic arzînd cu flacăra înaltă.

 

 

 

Dumitru Alexandru, n.  3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992

 

 Jurnal cu D. Alexandru: …Ieri am fost la D. Alex. care m-a tratat cu un borş de oase, apoi cu sarmale şi la urmă cozonac cu stafide, ca în săptămîna luminată. E un om neînchipuit de bun. Soţia ne tortura cu aspiratorul şi el a rugat-o de mai multe ori să isprăvească. Erau flori pe masă, “încă mai primesc flori pentru aniversarea mea de 44 ani”, spune soţia. El se lungise pe recamier şi aştepta să termin de mîncat. Dacă acest om te simte prieten, îţi dă să mănînci, el care a fost din totdeauna terorizat de foame, lucru ce reiese pregnant din proza lui. M-am ridicat în grabă de la masă: Să nu pierdem timp, la treabă! Mi se plînsese că îl junghie capul şi are o stare de somnolenţă. Anul petelor solare, îi spun. Dar mă gîndeam la obezitatea care îl blochează, la tensiunea lui.

Dincolo, în camera cea mai retrasă, unde acum apare un pat de o singură persoană, îmi citeşte cîteva pagini, le citeşte repede-repede, căci textul porneşte de la ciripitul vrăbiilor, dimineaţa şi acest artist nativ simte exact ce ton să ia. Este episodul plecării tatălui la biserică; îl ia şi pe ţiganul vagabond Satana, care se îmbătase şi în biserică îl îngînă pe diacon. Paragraf bun. Apoi recitesc episodul cu don Zaharia tinichigiul şi pe cel cu tata-mare de la Snagov – acesta mai poematic. Oricum, Mahalaua… a fost bine orchestrată. Cred că în volumul întîi adăugit au să încapă încă destule capitole şi foarte bune. Iar volumul doi are, după cît îmi dau seama, un episod forte, cel al cozii la ulei, cu plînsul generalizat, pe ploaie, în crăpatul zorilor; şi un alt episod, povestit mie, încă nescris, al peştilor, pe vreme de bombardament.. Amicul meu are obiceiul să povestească şi să re-povestească unele fragmente din viitoarea carte, încercîndu-le în diverse variante, ca un adevărat virtuoz. Spune că lucrează patru ore pe zi, dimineaţa. Vrea să scrie acum episodul important cu fuga lui Titi.

Îi spun să ducă deja o parte din material la editură – şi aşa nu-l vor citi imediat! – şi între timp să mai scrie şi alte episoade pe care le va ataşa ulterior la dosar. Ca să poată fi prins în plan. Văd că nu are pe acasă nici un exemplar din Mahalaua… ca să-l consulte, dar şi aşa îl ştie pe dinafară. Îmi cere să-i dau Despre vii, numai bine. Citesc şi cîteva poezii din Focuri iarna. Apoi o iau din loc, să-l las pe om să lucreze. Înţeleg: fiecare aşteaptă o confirmare pentru ceea ce deja a scris şi o încurajare pentru ce urmează să scrie. Însă cînd e vorba să pui o singură literă pe hîrtie, într-asta nu te poate ajuta chiar nimeni, nimeni – ci doar bunul Dumnezeu, cînd se îndură…

25 aprilie 1980. Aseară, la D. Alex. care-mi spune că a scris opt pagini despre plecarea lui Titi, vrea să-i facă mîine finalul şi să-mi citească tot fasciculul. Cătrănit de recenzie, i-o dau să o citească şi nu i se pare rea, ci “scrisă de un om temător, care nu ştie la cine să se uite”. Totuşi, supărarea nu-mi trece. Şi despre el Mircea Iorgulescu a scris “la trap”. Ieşim să ne plimbăm. Senin, lună, stele şi la fel de frig, sau de cald, ca în casă. Vrea să se apuce de poezie, crede că i-a prins şpilul. Despre debutul lui în forţă, l-a lăudat Mihu Dragomir la radio etc. Consideră cea mai bună poezie a sa Baladă la picioarele lui Svoboda şi-mi recită pasajul: “îi spun vîntului să tacă…”

Mai ieri îmi propunea să scriem o carte împreună. Am spus nu din prima clipă şi am adăudat imediat: Nu am timp şi nu am putere de muncă. Zice: Măcar în joacă, să ne facem mîna; dar fără să insiste cu adevărat, mai exact justificîndu-se. De fapt nu văd cum ar fi posibil, însă e un semn că mă apreciază şi că-mi e prieten şi ar vrea să punem laolaltă cît mai mult din ce avem de dat. Îl aud, cu mirare: De la cine am învăţat eu poezia? De la Dante, Shakespeare, Arghezi. Spre surprinderea mea, de data asta nu i-a amintit pe Holderlin, S. J. Perse, nici măcar pe Eminescu.

Iar azi îmi citeşte episodul fugii lui Titi, opt pagini, foarte bune, în forţă, cu intuiţii de artist autentic.

4 decembrie 1989. Ieri a fost ziua lui Alexandru. El este un meşter de tip vechi (mai exact din totdeauna), care şi-a învăţat meseria temeinic, în timp, trăgînd cu ochiul la marii meşteri ai genului. Meşterul cismar din povestirea lui Golsworthy dădea faliment pentru că făcea ghete prea temeinice. În literatură, dimpotrivă, temeinicia cu care practici meseria nu poate decît să ajute. Îi spune Lidiei, în buna tradiţie a umorului de calitate: plînsă, erai aşa de urîtă încît mi-a fost frică să nu te lase bărbatul. Şi încă mai mult m-am temut să nu-l sperii pe ăl mic!

Să transmiţi altcuiva o vorbă bună, spusă de cineva (din admiraţie, cu sinceritate, fără a urmări vreun interes personal!) înseamnă nu numai să-i faci un bine celui căruia i-a fost destinat complimentul, dar înseamnă să dublezi efectul acelui elogiu. Şi să-l meriţi tu însuţi.

Alexandru, plasat în mod salutar la antipodul oamenilor mărginiţi. Aceştia debutează prin a avea o părere foarte bună despre sine şi continuă prin a-i judeca pe ceilalţi de la această înălţime, asumată prin efracţie. Sigur, fiind vorba depre o perspectivă falsă, toate judecăţile lor sunt viciate, anapoda, şi pricinuind mult rău şi grea obidă celor din preajmă. Pe cînd oamenii ca Alexandru, între care mă situez eu însumi, ştiind despre noi nişte lucruri care nu sunt chiar de laudă, îi abordăm pe ceilalţi cu respectul cuvenit ab initio oricărei fiinţe umane. Alexandru este modest şi lucid şi resemnat, drept care mulţi se vor simţi tentaţi să i se urce în cîrcă, să-l prindă pe picior greşit, să-l ironizeze, să-l dispreţuiască. Dispreţul fiind tot ce pot ei produce, în orice moment, spontan, fără efort special. Însă el ştie ce ştie, este un om de bună credinţă, simte că are ceva de spus şi fapt este că îşi va scrie cărţile pe care numai el e în stare să le scrie. Asta fiind partea minunată a lucrurilor: fiecare scriitor adevărat este de neînlocuit. În această chestiune, într-adevăr, oamenii din afara harului nu au nici o putere.

(Din Scene din viața literară, ed. Ideea europeană, 2007)

 

Poezia zilei: D. Alexandru

 

*** (inedit)

 

Ceasornicul secunda nu-şi mai bate

Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.

Nimic nu mă mai mişcă în adînc

Tăcerea stăpîneşte peste toate.

 

Că doar cu vise viaţa mi-am umplut

Cît timpului i-am stat semeţ în şa

Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut

Săgeată de la arc spre ţinta sa.

 

Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în ţintă

Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?

 

De vină-s, căci cu vise mi-am umplut

Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,

Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut

Săgeata de la arc spre ţinta sa.

 

 

Ion Lazu - Poezia 3 decembrie

             lui Dumitru Alexandru, in memoriam

 

Îngere şi îngere

Cin’ţi-a fost tăiat

Spre a noastră plângere

Aripile de zburat?

 

Ţi-au rămas doar cica-

tricele pe spate,

Ca dovadă şi ca

Rupte omoplate...

 

Cine-ţi dete, îngere,

Pentru zboruri vadul

Unde-s în atingere

Raiul şi cu Iadul?

 

Încotro mai năzui,

Care ţi-o fi ţinta?

Nu cumva tu răzui

Decojind oglinda?

 

Ori faci prăbuşirea

Inversă, zburândă –

Să ne mântui firea

Cu a ta izbândă

În ruină blândă?

 

1987

(din volumul Poemul de dimineață, 1996)

*

După lupte la baionetă cu colocatarii din blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona Străduinței). Amănunte în Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale, 2012

 

 

Alţi scriitori:

Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1993.

 

   D:\Imagini\telefon\16.01.2024\IMG_20240518_132543.jpg

 D:\Imagini\telefon\16.01.2024\IMG_20240518_130315.jpg

  2 decembrie: Nicolae Labiş, n. 2 dec. 1935 - d. 22 dec. 1956

  

Ce se poate spune, în două vorbe, despre un poet de mare talent care a dispărut, în cel mai dramatic mod posibil - printr-un accident de noapte, căzut/împins sub tramvai? Decât că este şi va fi un doliu peramenent pentru lirica română, ce pare că se nutreşte mai ales din dureroase pierderi. Şi că persoana fizică a poetului fiind scoasă din scenă în acest fel crâncen, ne dăm seama - unii au simţit-o pe loc, alţii o constată după mai bine de jumătate de secol - că Poezia nu poate fi ucisă; că o dată înfiripată în matca limbii române ea nu mai poate fi ignorată, ci se întâmplă acest lucru salutar: ea se eternizează în patrimoniul naţional.

Poeziile sale s-au reeditat mereu, în pofida orientărilor ideologice şi estetice din această jumătate de secol: Un faimos cenaclu al Uniunii i-a purtat numele şi a lansat o nouă generaţie de poeţi. Mărturisirile prietenilor şi până la urmă ale mai tuturor celor ce au apucat să-l vadă cât de cât, antologiile, albumele, monografiile se ţin lanţ. Păunescu a încercat să-l acopere cu gesticulaţia lui dezlănţuită, Nichita a strâns în juru-i prieteni şi discipoli care se străduiau să sugereze a-l fi uitat pe „buzduganul generaţiei sale”.

 

Opera literară: • Primele iubiri, 1956; ediţie îngrijită şi prefaţă de Paul Georgescu, 1962;• Puiul de cerb, 1956;• Lupta cu inerţia, prefaţă de Geo Bogza, 1958;• Păcălici şi Tândăleţ, 1963;• Anotimpurile, 1964;• Moartea căprioarei, prefaţă de Gheorghe Tomozei, 1964; ediţie îngrijită şi prefaţă de Victoria-Ana Tăuşan, 1969;• Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 1964;• Albatrosul ucis, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, 1966;• Scufiţa roşie. Poveste despre prietenie, 1967;• Poezii,  1968;• Scrisoare mamei, 1969;• Poezii, introducere de Virgil Cuţitaru, Iaşi, 1971;• Sunt spiritul adâncurilor, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1971;• Vârsta de bronz, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Tomozei, 1971;• Primele iubiri - Premiers amours, ediţie bilingvă, traducere de A.G. Boeşteanu, prefaţă de Tudor Vianu, 1974;• Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Voicu Bugariu, 1976;• Moartea căprioarei, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Bălu, 1983;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de G. Călinescu, 1984;• Poezii, ediţie îngrijită de Antoaneta Tănăsescu, 1985;• Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Paul Dugneanu, 1987;• Poezii, ediţie îngrijită de Gheorghe Tomozei, prefaţă de Radu Cârneci, 1997; ediţia Bucureşti-Chişinău, 2001.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99

http://www.crispedia.ro/Nicolae_Labis

 

 

Poezia zilei, Nicolae Labiş, 

 

 Biografie

 

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!

Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună

Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,

Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,

Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,

Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună

Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună

Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,

Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi - ,

Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,

Bruna fecioară a păcii adânci şi cuminţi,

Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

1956, Gazeta Literară, 52/1956

Confesiuni

3

Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi

Şi curg încete frunze şi-s paşii mai înceţi,

Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,

Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

 

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.

Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,

Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf

Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

 

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,

Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei

Şi se crispează râsul puţin câte puţin...

Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

 

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,

Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,

Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit

A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

 

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi

Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,

Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns

Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

(Din volumul « Lupta cu inerţia – Confesiuni », 1958)

 

 

Ion Lazu: Din Masivul Iezer-Păpuşa la... "Cenaclul Labiş"

(...) Iar pentru că l-aţi adus în discuţie pe celălalt semizeu al poeziei din tinereţea noastră, de fapt primul în ordine temporală, aşa cum l-am perceput eu, Nicolae Labiş, am să vă spun că nu aflasem de existenţa sa pînă în acea nefastă zi din decembrie 1956 cînd, adolescent încă, depăşit de exigenţele primului trimestru de facultate – pe atunci nu existau cursuri tipărite/ litografiate la nici o materie, trebuia să scriem 6 ore la rînd după dictare, ceea ce s-a dovedit prea mult pentru un băietan în creştere (16 ani şi jumătate, căci am terminat liceul de zece clase...); mă aflam internat la spitalul studenţesc din strada Popov, actualmente Berthelot, în capătul străzii Luterane, cînd în camera de 4-5 paturi de la etajul doi a intrat unul dintre vremelnicii locatari, un tînăr care tot timpul se exhiba, împreună cu vecinul lui de pat - de altfel erau amîndoi studenţi la teatru şi uneori dădeau fuga la cîteva imobile mai încolo, unde am înţeles că se afla căminul lor. Un tinerel cu haz, foarte expresiv, cu faţa colţuroasă (mai tîrziu, încercînd să-l identific printre actorii de pe scenele Capitalei, mi s-a părut a fi fost vorba despre Dumitru Furdui), intră în cameră şi rosteşte din cadrul uşii aceste cuvinte năucitoare: “A murit poetul Nicolae Labiş!”

Cum spun, nu auzisem de numele lui, însă felul cum a fost rostită vestea ne dădea măsura importanţei poetului. În alte cercuri se pare că era deja o vedetă. Ciudate vremuri, şi plin de amare înţelesuri însuşi modul cum au ajuns pînă la conştiinţa unor tineri din generaţia mea veştile despre existenţa marilor noştri scriitori, inclusiv cele despre trecerea lor din lume. După ani buni, ca student, aflam că delicatul prozator Ionel Teodoreanu, fratele mai mic al lui Păstorel, a murit la coadă la pîine, pe vremea marelui viscol de la începutul lui februarie 1954. Prin ‘58 l-au repus în circulaţie pe Ion Minulescu, slătineanul meu plin de vervă; într-o seară, revenind cu cîţiva colegi de la film, spre căminul din Matei Voievod, ni s-a ataşat o doamnă mai în vîrstă, cu ochi verzi-enigmatici, fosforescenţi parcă - poate puţin ameţită, probabil o intelectuală, profesoară sau actriţă, însă nepretenţios îmbrăcată, care a sfîrşit prin a ne face o impresie puternică vorbindu-ne despre un mare poet, nouă necunoscut, şi recitîndu-ne poezii de-ale lui. (Ce-ar fi să mi se spună că era Miliţa Petraşcu?) Nu doar că nu auzisem de el, dar poetul deja murise de cîţiva ani: George Bacovia. Tot pe-atunci, într-o seară, în tramvai, un domn ca la 40 de ani, scund şi blond, cu ochi albaştri, plin de magnetism, ne-a copleşit recitîndu-ne dezlănţuit din Eminescu. Nu e de tot ciudat că spre nişte tineri dezorientaţi cultural precum noi, marea literatură venea prin astfel de persoane cu aer dubios, cumva declasate, împinse la marginea societăţii şi care se puneau în mişcare la adăpostul nopţii? Spun de aceea: ciudată a fost viaţa şi posteritatea marilor noştri scriitori în comunism! 

(...)Acesta a fost contactul cu numele lui Nicolae Labiş, pe care abia după aceea l-am citit şi l-am admirat ca pe un port-drapel al noii generaţii. “Retraşi din peisaj de Îngerii poeziei…”. Frumos spus. Însă nu pare să fie cazul lui Nicolae Labiş, despre care există mărturii şi documente că ar fi fost considerat de Partid drept un caz pierdut, deoarece intenţiona să treacă cu arme şi bagaje în cealaltă tabără, a opozanţilor regimului. După breşa hruşcioviană, cu ecouri mai ales în lumea literară din Ţara sovietelor, propagate şi pe meleagurile noastre, dar mai ales după octombrie ‘56, cu revoluţia ungară, unde totul pornise din mediile culturale şi studenţeşti, Labiş s-a dezmeticit complet, a dat semne clare că se “desolidarizează” (un termen din Incendiatorii, nu-i aşa?) de statul poliţienesc; aduna în jurul său tineri cu aceleaşi aspiraţii, scria altfel, recita în restaurante poezii precum Doina lui Eminescu, text interzis, epurat din Operă cu zecile de ani; a cîntat la un moment dat Trăiască Regele! Pe de altă parte, umbla prin redacţii, cu noile lui poezii care îi erau respinse... Era pas cu pas urmărit, spionat, trădat de unii colegi de grupă, precum Gh. A., G.N... Să nu trecem peste faptul că alţi colegi de-ai lui fuseseră anchetaţi, unul se spînzurase în timpul cercetărilor. Un caz similar face obiectul  extraordinarelor Amintiri în dialog despre care a venit vorba.

(A fost un an tensionat anul 1956, primul meu an de facultate. Ceva s-a mişcat în lumea studenţească, s-au schiţat primele proteste, primele breşe, nu numai în Bucureşti, dar şi la Timişoara, la Cluj… Ceva grav ar fi putut să se întîmple şi politrucii şi-au intensificat veghea. S-au simţit unele îmbunătăţiri în condiţiile de la cantină. În următoarea vacanţă de vară s-au făcut eforturi speciale spre a trimite în tabere cît mai mulţi studenţi. Prudenţă şi persuasiune. Am văzut eu însumi pentru prima dată marea. O revelaţie.)

În rezumat, Labiş „teribil şi onest” cum însuşi o spune, îşi asumase riscurile, căci ştia prea bine ce-l aşteaptă: “pasărea cu clonţ de rubin”. S-a întîmplat însă parcă prea repede, poate nu astfel au vrut să-l blocheze, aruncîndu-l sub roţile tramvaiului 13, în staţia Colţei. Acest amănunt cu Colţea îmi scăpase, căci încă de pe atunci circulau legende; de fiecare dată cînd treceam prin Piaţa Rosetti, în drum spre facultate, în dreptul unui restaurant Nicoreşti, (Singapore, de nu mă înşel) îmi închipuiam scena de noapte: poetul Căprioarei împins de securist de pe scara tramvaiului. Eu neputincios să opresc oroarea... Poezia lui mi s-a părut de domeniul miracolului lingvistic, o ştiam pe dinafară, ca atîţia alţii din generaţia noastră.

(Fragment din Himera literaturii, ed. Curtea Veche, 2007, pag. 99-102)

 

 

Alţi scriitori:

Gh. Chivu, n. 1912 

Ion Lazu - Fără titlu...