Theodor Damian, n. 28 dec. 1951
Botoşănean dintr-o familie de români pravoslavnici,
simte vocaţia religioasă, face Seminarul teologic de la Mânăstirea Neamţ, apoi
Teologia la Bucureşti, absolvită în 1975. Va fi preot la Ibăneşti şi Hăneşti,
iar din 1973 paroh la catedrala din Botoşani. În paralel se pregăteşte pentru
un doctorat. În 1980 merge în Elveţia pentru continuarea studiilor; la Lausanne
edifică o biserică ortodoxă, Sf.
Trei Ierarhi şi înfiinţează
un cenaclu literar Mihai
Eminescu precum şi revista Adusu-mi-am aminte. În 1983
revine la Sibiu, ca secretar la revista Telegraful
român şi la Mitropolia
Ardealului. Din 1988 îl găsim la New York, pentru continuarea studiilor, pentru
un al doilea doctorat. Din 1992 va fi profesor asociat la Colegiul metropolitan
N.Y, iar din 1993 va fi titularul catedrei. În tot acest răstimp, a colaborat
la importante reviste din ţară dar şi la cele mai renumite reviste româneşti
ale diasporei americane. Editor al revistei Lumină lină și conducător al
cenaclului Mihai Eminescu al Institutului român de teologie din New York.
A scris poezie cu substrat religios, de mărturisire a
credinţei umil-râvnitoare, a editat şi a comentat hermeneutic scriitori
români precum Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Mihai Crama, a publicat
dialoguri cu literaţi români de pretutindeni.
Opera literară: • The Liturgy of the Word - Liturghia
Cuvântului, ediţie
bilingvă, prefaţă de Leonard Cain, Oregon (Statele Unite), 1989;• The Icons. Theological and
Spiritual Dimensions According to St. Theodore of Studion, Michigan (Statele Unite), 1993;
ediţia New York, 2002;• Lumina
Cuvântului, prefaţă de
Virginia Carianopol, Bucureşti, 1995;• Roua
cărţilor. O hermeneutică teologică în context literar, Bucureşti, 1998;• Dimineaţa învierii, Botoşani, 1999;• Rugăciuni în infern, prefaţă de Nicolae Manolescu,
Botoşani, 2000;• Calea
împărăţiei - The Door to the Kingdom, ediţie
bilingvă, Iaşi, 2000;• Ispita
rănii, Cluj Napoca,
2001;• Pasiunea textului, Bucureşti; 2003; Filosofie şi
Literatură; Lăuntrul şi departele. Ediţii: • Mihai Eminescu, Mai am un singur dor, New York, 1995;• Eminescu 2000. Aniversări
newyorkeze, Botoşani,
2000.
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Theodor_Damian
http://www.gandaculdecolorado.com/arhiva/3145-poetul-theodor-damian-la-cea-de-a-60-aniversare
Poezia zilei: Theodor Damian
Aşa gândeam
şi visam
Să te
duci o dată pe săptămână
la râu şi să-ţi spui
acolo păcatele cu
voce tare să
plece de la tine mânate
de vânt şi de valul mărunt du-te ţi-am
spus judecând şi
visând la ideea c-aş putea deveni
râu eu însumi şi tu
ai veni la mine să-ţi
strigi în gura mare cântecul înlăcrimat eu
să-ţi primesc spălarea mâinilor şi să
rămân totuşi curat aşa
gândeam şi visam la
ideea că aş putea ca eu
râul să te locuiesc să-mi
fac sălaş în adâncurile tale cu
munţi mari şi mici şi tu
nici să nu te mai deplasezi la
râu ci să
te cobori în tine în mine la
râul lacrimilor mele să strigi păcatele
cu lacrimi până
ce nu te mai întorci pe tărâmul cel vechi nu tu
în pustie ci
pustia în sufletul tău spre
izbăvirea noastră de cel rău. Ca o vrajă a
vieţii cerul
Existenţa este o vânătoare de cercuri cercul
este marea metaforă din
cercuri venim din
marile sfere şi
big-bang-ul este un cerc este
cercul redus la esenţa ultimă Eram
mic şi nu ştiam ce fac când
mânam cercul pe stradă cu o
sârmă meşteşugit adaptată sau
cu un băţ credem
că mă joc ca o
vrajă a vieţii cercul de
fapt cercul mă juca pe mine eu
preot păgân curat
la suflet şi la strămoşi un
ritual pe atunci fără sens nu
aveam voie să înţeleg acum
văd dar nu tot prins
la mijloc în labirintul întretăierilor lor fericit
pentru că la mijloc toate
geometriile sfârşesc în cerc aşa
cum ochiul geme rotund chemat
de abis când
cercul trupu-mi frământă n-ai
să crezi până
n-ai să citeşti la vreme de seară singur dezmierdarea
din lacrima frântă. Ajunge
gândeşti prea
multă lacrimă într-un cerc ar
trebui să nu mai fii unde eşti dar
cercul e infinit nu se
ştie câtă lacrimă-n râs sau
cât râs în
lacrimă-i răsucit. Priveşte
gura mare, frumoasă, flămândă a
cercului aruncă
sclipiri astrale spre sângele tău ca
privit de şarpe aşa stai statuie
de marmoră, de sare, de
lut, de abur mocnit o,
dulce dintele morţii când
te-a pătruns dar n-ai murit Din
când în când o zvâcnire prelungă,
tristă şi grea mi-e
aripa cu care mă apăr de moarte şi
pana cu care arunc după ea. (poezii preluate din România literară, 2002, nr.
35.) |
Alţi scriitori:
Ştefan Stănescu, n. 1917
Ion Lazu - Gutuiul de aur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu