joi, 29 decembrie 2022

 29 decembrie: Radu Popescu, n. cca 1655 - d. 29 dec. 1729

 


 

Pentru că există în literatura noastră doi autori cu numele Radu Popescu, ce-i drept la distanţă de aproape 4 secole! - nu mi-a fost prea greu să-l aleg pentru eboşa mea de la această rubrică pe cronicarul muntean, cestălalt R.P., afirmat după al doilea război,  fiind un critic de teatru fără un relief aparte, care nu a edificat o operă durabilă. (Dicţionarele nu-l răsfaţă şi teamă mi-e că peste ani numele său va mai fi menţionat doar în ipostaza de tată al prozatorului şi scenaristului Petru Popescu, aflat "pe val" la începutul perioadei ceauşiste, apoi strămutat, cu tot cu gloriolă,  în Statele Unite.)

Cronicarul muntean Radu Popescu este în schimb o personalitate care merită cu prisosinţă atenţia noastră. Fiu al unui grec provenind din Ianina şi al unei boieroaice din familia Băleanu, om deschis la minte şi cu mare mobilitate socială, nelipsit de însuşiri intelectuale dar şi de aptitudini politice, ştia câteva limbi foarte necesare pe-atunci: latina, greaca, turca şi desigur româna. Graţie valenţelor sale, accede foarte devreme la funcţii precum logofăt, ispravnic şi lucrurile se prezentau foarte favorabile unei ascensiuni la vârf, însă în 1680 tatăl său, aflat în înalt rang la curtea domnească, uneltind împotriva lui Vodă, este ucis din porunca lui Şerban Cantacuzino. Tânărul logofăt porneşte în exil, cu familia, trecând astfel aproape un deceniu. Se face dorit la curte, este din nou promovat, însă meteahna urzelii de comploturi, nu neapărat moştenită de la tătâne-su, cât inhalată din spiritul vremii, îl aduce între complotiştii împotriva lui Constantin Brâncoveanu, pricină pentru ceva temniţă. După care Brâncoveanu îl recheamă, însă nu în imediata apropiere, ci numindu-l ispravnic la Vâlcea, la Ocnele Mari, la Târgovişte. Abia cu venirea la Bucureşti a lui Nicolae Mavrocordat, în 1716, adus de turci de pe scaunul Moldovei, în perspectiva unor războaie cu Împeriul German, R.P. este promovat la vârf, ca mare vornic, mare ban, din nou mare vornic. Şi cum "năravul din fire n-are lecuire”, va fi prins cu uneltiri şi împotriva lui N. Mavrocordat, spre a-l aduce la domnie pe un Canzacuzino. Probabil că nu mai era cale de întoarcere, însă ambiţiosul curtean îşi dovedeşte o dată în plus iscusinţa, cerând Domnitorului voie să îmbrace rasa monahală.

Ne aflăm în anul 1724. Va lua numele Rafail şi va rămâne călugăr la Radu Vodă din Bucureşti vreme de  5 ani, până la moarte. Însă recunoştinţa lui faţă de Domnitorul care nu-l scurtase de cap merge mai departe: Începe să scrie o cronică encomiastică a domniei lui N. Mavrocordat, perioada 1688-1728. Prilej pentru a-şi pune în valoare neobişnuitele disponibilităţi de a întoarce negrul în alb şi ocara în laudă, nu doar în ce-l priveşte strict pe Domnitor, dar şi în privinţa familiilor boiereşti care deveniseră aliatele Domnitorului. .

Fiind în cauză o perioadă de timp cunoscută îndeaproape autorului, avem o abundenţă barocă de fapte, date, descrieri amănunţite etc.  În fapt, acest text, singurul atribuit fără echivoc lui R.P. de toţi cercetătorii este prezentat în continuarea unor texte cronicăreşti care vin tocmai din vremea descălecatului, relatate şi acestea ca din punctul de vedere al unui martor ocular.  Alt aspect curios este un text de un autor anonim, relatînd aceeaşi perioadă a domniei lui C. Brâncoveanu, în paralel cu cronica lui R.P., dar şi cu cea a lui Radu Greceanu. Despre textul lui Greceanu nu se pot spune multe cuvinte de apreciere a calităţilor sale stilistice, fiind o relatare seacă, ternă; în schimb textul Anonimului  are izbânzi stilistice invidiabile. O variantă care îmi vine în minte ar putea fi ca în spatele Anonimului să se ascundă tot R.P., de data asta cu un text mai sobru, fără laude ditirambice pentru Nicolae Mavrocordat.

 Este incitant la culme modul cum N. Manolescu îl prezintă pe R.P. în Istoria sa critică, menţionându-l mai întâi în 4-5 ocazii onorante pentru RP ca scriitor de talent, apoi acordându-i câteva pagini speciale, extrem de vii, subtile, pline de miez. Un text din păcate citit de mine pe fugă, şi asupra căruia va trebui să revin, spre aprofundarea problematicii acestor cronicari munteni, pe care îi crezusem lipsiţi de strălucire, prin comparaţie cu marii moldoveni.

Interesant este chiar faptul că textele lui R.P. sau atribuite acestuia au început a fi scoase la lumină de N. Bălcescu, , apoi de N. Iorga - după care, la încă o jumătate de veac, au făcut obiectul unor asidui cercetări.

 

Opera:   Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti scrise de Constantin Căpitanul (publicat de N. Bălcescu), „Magazin istoric pentru Dacia", 1845-1846;• Cronica Ţării Rumăneşti, „Magazin istoric pentru Dacia", 1847;• Istoria Moldo-României, vol. II: Istoria Ţărei Româneşti, Bucureşti, 1859;• Istoriile domnilor Ţării Româneşti, cuprinzând istoria munteană de la început până la 1688, ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Iorga, Bucureşti, 1902;• Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, prefaţă de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961;• Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, ediţie îngrijită de Constant Grecescu, introducere de Constant Grecescu şi Eugen Stănescu, Bucureşti, 1963; • Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronici brâncoveneşti, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1988.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Radu_Popescu

 

 

Alţi scriitori:

Franyo Zoltan, m. 1978 






 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu