11 decembrie: Lucian Dumbravă, n. 11 dec. 1931 – 21 aug. 2007.

      

Botoşănean din satul Pârâul Negru, comuna Mihăileşti, fiu de ţărani, a făcut şcoala primară în satul natal, s-a înscris la Şcoala Militară din Cernăuţi, transferat apoi la cea din Dorohoi, unde şi-a trecut şi bacalaureatul, în 1950. Urmează Filologia de la Universitatea din Iaşi, cu licenţă în 1954, după care este redactor la Iaşul literar, devenit între timp Cronica, până în 1970, când se transferă la Convorbiri literare, până la pensionare, în 1991.

Articole, cronici literare, studii de istorie literară, colaborări la numeroase reviste, însă doar un singur volum, în 2001: Ei, care au scris. Din istoria Asociaţiei scriitorilor din Iaşi, lucrare programată în trei volume, din care nu ştim să fi apărut decât primul. Un personaj singuratic, meditativ, care însă nu s-a nevoit să-şi adune în volume cronicile literare... Probabil convins că o cronică trece, chiar în cazurile rare când cartea despre care a referit rămâne... Este poate motivul pentru care Marian Popa nu-l trece în Dicţionarul de literatură română contemporană. Dl N.M ,cu atât mai puţin..

*.

 De data asta, revenind pe internet, îl găsesc pe L.D. autor a numeroase cărți din care prezint doar câteva. Înseamnă că altcineva devotat poetului s-a decis să-i editeze opera de-o viață și nu oricum, ci în ediții de Opere complete. Se mai întâmplă și minuni...

 

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Lucian_Dumbrava

http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr52LucianDumbrava.html      

 

 

Dan Simonescu, n. 11 dec. 1903 - d. 11 martie 1993

   

   

 

90 de ani i s-au dat să viețuiască acestui muscelean devenit cândva membru de onoare al Academiei pentru a fi fructificat cercetările sale privind cartea veche românească şi manuscrisele medievale. A urmat liceul la Piteşti, din 1921 a făcut Filologia la Bucureşti, iar din 1925 Ion Bianu, care-i fusese profesor şi îndrumător, îl aduce la Academia Română, pentru a se ocupa de istorie literară, manuscrise medievale şi carte veche. În 1942 devine profesor titular la Litere şi Filosofie, Universitatea din Iaşi. În 1952 este îndepărtat din învăţământ, devenind simplu cercetător la Institutul de istorie Nicolae Iorga, demn continuator al unor Bianu şi Cartojan. Încă în 1926 dăduse Încercări istorico-literare. Carte veche românească şi tipărituri în centre româneşti medievale; în 1943 colaborează la editarea vol. III din Bibliografia românească veche, iar în 1944 reuşeşte să editeze vol IV al redutabilei Bibliografii. În 1981 scoate Pagini din istoria cărţii româneşti. Mai puţin prezent în viaţa literară a vremii, Dan Simonescu este cărturarul devotat şi stăruitor, care nu precupeţeşte efort, inteligenţă, competenţă, pentru a completa un capitol esenţial în construcţia culturală a oricărei naţiuni: cunoaşterea temeinică şi calificată la nivel academic a faptelor din trecutul literar al ţării. O întreprindere strict necesară, niciodată îndeajuns apreciată de beneficiarii acesteia.

 

 

 

Poezia zilei, Leonida Lari, 26 oct. 1949-11 dec. 2011     

Rugă de taină

 

E-o oboseală-n toţi de vorbe goale

Doamne, tu mă priveşti de undeva -

Ţine-mă tare în lumina ta, 

Lumină-a vieţii noastre, lină, moale...

 

Pentru-a încape bucurii şi jale,

Tu, Doamne, mă înveţi foc a mânca -

Ţine-mă blândă în lumina ta,

Lumină-a vieţii noastre, blândă, moale...

 

Ştiu, unde sufletul doar are cale

Zbura-voi, Doamne, spre matricea mea, 

Dar voi să las şi pe pământ ceva

 

Din măreţia veşniciei tale -

Ţine-mă clară în lumina ta,

Lumină-a vieţii noastre, lină, moale... 

 

 

 

Poezia zilei: Liviu Ioan Stoiciu 

 

 

Rămâne numai truda

Pe

o ulicioară blocată de ţărani, la clacă, seara. Ţărani în

faţa casei lor, pe uliţă, pe scăunele,

lângă maldărele de păpuşoi, puşi pe depănuşat, toamna,

ajutaţi de o brigadă a morţilor

satului, "bărbaţi scăpaţi din închisoarea invizibilă

a lui Dumnezeu", ce

 

au cioplit, până să se întoarcă aici, la

vatră, mici cuţite de piatră, vârfuri de lance, topoare,

răzuitoare, repetând întocmai gesturile

învăţate de la părinţii lor, care le aveau învăţate de la

părinţii părinţilor lor, de la

facerea lumii..."Că rămâne numai truda". După

 

stingere, obosiţi de muncă, în

tabără, morţii, special, având să se numere unii pe alţii: 

pe  unii, copii, îi înghiţea pământul şi

nimeni nu mai putea să afle nimic de ei, iar alţii, tineri,

violau femeile ţăranilor. Doar

bătrânii, la culcare, răstigniţi în pat, îşi mai ciuleau

urechea la liniştea nopţii.

 

(din volumul Substanţe interzise, Colecţia NEO, ed. Tracus Arte, 2012) 

Sursă de nefericire

În Vinerea Mare, din neputința de a sta acasă, fără
mândrie și fără milă – vine la biserică,
intră pe sub masa încărcată cu flori, cu crucea și cartea
sfântă ferecată cu șapte lacăte, de argint, trage
covorul după el cu genunchii, până

la urmă, neîndemânatic, răstoarnă masa din mijlocul
bisericii, ăsta e semn rău, orășenii
prezenți fac repede cruce, în tăcere, îngrijitoarea
bisericii îl scuipă, se închină, face
mătănii, „tu ești Cel Rău, recunoaște!”: recunosc, eu
sunt un rău neîncăpător. E

un neajuns al făpturii lui, „sunt un rău neîncăpător”.
Ajunge! Cască – spre a putea înghiți
binele. Părintele, așezat la strană, spune că n-a avut loc
nici o „mutație metafizică”, îi dă
binecuvântarea, e o binecuvântare numai pentru cei ce vor
puțin. Știu, „străduința spre vis mi-a mai rămas
doar” – până acum le-am dus pe toate la îndeplinire… El
e o sursă de nefericire.

Dacă s-ar îneca

Nu mai are ce să-și dovedească, mai mult
decât i s-a dat nu se poate – merge pe gheața lacului,
groasă la mal, dacă ar lua-o spre centru,
unde gheața se subțiază… Biată
inima lui! Dacă s-ar îneca? Ar fi altceva decât un fapt
divers, specific unui act de creație autentic? Ar
fi o reglare a naturii lui. Că toate
îi sunt în dezavantaj azi, fir-ar să fie: se uită în jur –
dacă o ia în direcția opusă, nimic nou, se
întoarce la vechea stare de abundență, înșelătoare. Nimic
nu iese din acumularea de cultură generală, apă
chioară, care iarna îngheață și în care vara înoată. Altceva
ar fi dacă s-ar simți îndestulat sufletește și
n-ar avea sentimentul că
trăiește degeaba. Că nu se mai bucură de nimic. Deci:

regret și lehamite, tot înec.
Dacă și-ar rezolva problemele, ar trece într-o formă
intermediară… E conștient de datoria pe care
o are, însă: de a lăsa ceva scris.
E înfrigurat.

 

O stare de tulburare

Nu te mira că da. Am dispărut din senin. Ai fost
supărat? Rămas singur. O
stare de mare tulburare, atât. Mă mai iubești? Cum să nu.
Îți dai seama cum m-am trezit? Te-ai înnoit
psihic. O ușă s-a închis atunci definitiv în urma ta. Mi s-au
descărcat parcă toți neuronii din creier,
buni sau răi. Cât a durat? O zi și o noapte, dacă mai dura,
mă internam. Ți-ai pierdut

capul. Nu-mi mai aminteam de nimic, nici de tine. A fost
un gol de producție. A trecut. Numai să nu
se repete. Îți țin pumnii. Puteai să devii, în timp optim,
hoț de găini. Este descurajant, deprimant…
De unde vii, străine? Am mers în spatele scenei, unde sunt o
mulțime de fantome. Mă rog, fenomene
de demult, până aici: vine

cu o seringă în mână, plină cu un halucinogen
extras din ciuperci.

 

O bestie

Își pierde, pe zi ce trece, din substanță, altfel
nu-și explică – nu-i mai arde de nimic, în fiecare oră
se prăbușește moral, abia spre seară își
mai revine, își distrage atenția, dar noaptea reușește să
se descarce de tot și e normal să o ia
dimineața de la capăt, să redescopere ce e mai supărător:
e o porcărie. Degeaba are impresia că
răspândește iraționalul în lume și o guvernează. E
convins că se află în toate câte
există, reunind începutul cu sfârșitul, și i se dă dreptate:
dacă moare el, dispare fiecare lucru – de aceea
tremură toate de frică, întru totul supuse, stau sub lovitura
lui. Numai că și lui îi e frică de el însuși și stă
retras, nu-l mai găsește nici dracul când îl
cauți, unde a ajuns? Acum s-a apucat să facă sub un mal
chirpici, vrea să-și ridice o casă de vacanță în
lumea lui? Nu-și explică de ce-i e atât de rău, a pierdut
din calități, are o vârstă, nu mai e crezut,
modelele de gândire logică nu-l mai ajută, nu mai știe ce
demersuri trebuie să facă pentru a trage
concluzii valabile și cum se
operează corectări, atunci când apar discrepanțe. „Înainte,
lașule, mișcă-te înainte!”, aude – și-și acoperă
urechile. Ce

se zvârcolește în el e o bestie.

 

Nu mă pot înfrâna

Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu
mai știu ce să fac, de mâine începând,
cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avântul.
Iartă-mi rătăcirea. Cât voi mai avea în nări
mirosul de fân abia cosit, va fi bine. Păcat că nu pot să
înfloresc, asemenea buruienilor cosite, păcat
că mai țin umbră pământului – când de mai mare folos ar fi
să mă pierd în zare… Limpezește-mă,
Doamne! Că iubesc?
Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce
va fi de venit, va veni, doar că eu m-am
ascuns de mine și nu mă mai descopăr… „După aia, el a pus

mâna pe ea și ea a lăsat mâna lui pe ea. Cum
s-a întâmplat, cum nu”.

Și-a mai ratat o zi

„Ar trebui să-ți fie rușine!” Întorc amândoi capul. „Habar
nu ai de istoria României, vrei să pari
inteligent”. Cine-s ăștia? Ridică din umeri. Mai bem un
rând? „Unii cred că și ideile sunt
substanțe”. Adică, bem o idee? Alții cred că te poți vindeca
la cap dacă transformi boala într-o artă. Hai să fim
sobri. În definitiv, fiecare lucru tinde să
devină ceva, nu contează ce, sau dacă nu reușește. Ție
ți-a apărut vreodată în vis Dumnezeu?
Nu-mi amintesc. Vezi, de aceea nu ne place să ne întoarcem
acasă, în singurătate – nu ne regăsim. Eu aștept
din copilărie un sunet, o undă radio, nu știu exact ce, ceva
nemaipomenit, fundamental din cosmos,
care să mă schimbe radical, dar nu vine. Poate a venit și
a trecut și nu l-ai recunoscut,
sau nu te-a impresionat cum sperai tu. Așa

și-a mai ratat o zi: contemplând. N-a ieșit din casă
dar și-a închipuit că a ieșit, și nu singur.
Se bucură, totuși, că n-a mers prea departe, să-i fie frică,
să-i fie frig sau să se ferească de crocodil, oprit
pe un mal cald. Ce te holbezi?

Atâta înflăcărare

Abia întorși de la mănăstire: prea plini sau prea goi?
Privim, printre pânze de păianjeni, idilici,
cosașii: ce-ar trebui tu să le ceri?
Nu e în măsură să deosebească binele de rău. Auzi
ciocănitoarea cum bate. Îmi place
reverberația singurătății,
te rog, nu-mi mai aminti de moarte, e atâta liniște în jur
și pace. Ți se pare. Știu că mi se pare
dar de ce-mi strici cheful? E sâmbătă după-amiază, a rămas
vreun suflet neretras la el în cușcă?

Dând un răcnet puternic. Îmi ceri să mă întind în iarba
cosită. Dacă te-aș iubi, ai recunoaște? Că
e atâta liniște și pace pe aici – vino lângă mine, scoate
cheița, întoarce arcul la cosași, întoarce
păianjenii și ciocănitoarea…
Sub păducelul înflorit, plin de albine:

doi tâmpiți. Nu se mai satură, nu se mai pot opri. Facem
parte din peisaj – alungă-ți deznădejdea! E
un gând neterminat: stăm aliniați și dornici de luptă. E
atâta înflăcărare. Pune tu aici cruce.

(din România literară, 2020)  

Ion Lazu - Ultimele flori, ultimele frunze...