sâmbătă, 25 noiembrie 2023

 

 

Ion Lazu - Romanul unui veac de istorie românească

(Ştefan Dimitriu: Lasă zilei scârba ei )

După ce m-am convins de singularitatea acestei abordări nemaiobişnuite în proza actuală, dar şi de caracterul incendiar-dinamitard al unora dintre temele pe care le abordează, mă întreb în modul cel mai serios ce destin va avea acest roman insolit, ce soartă îi rezervă actanţii vieţii literare – şi nu numai – după ce vor lua contact cu materia eruptivă a acestei cărţi. Va sări în aer băltita viaţă literară a momentului? Sau poate va reuşi, în modul ei foarte specific, să bage din nou capul în nisip, după modelul păsării africane pe care o imităm atât de fidel, cu un instinct ce nu ne face cinste? Deocamdată, din câte îmi dau seama, nicio reacţie importantă, după aproape un an de la apariţia cărţii. O menţionare fraternă, totuşi, în Luceafărul de miercuri, 26 mai 2010, a scriitorului Constantin Stan, care şi el se îndoieşte că se va găsi cineva dispus să ridice mănuşa... Dăm in extenso fragmentul cu pricina: „Ştefan Dimitriu, cu al său Lasă zilei scârba ei – un tom masiv – vine de mărturiseşte, într-o a doua parte a romanului, despre lumea de după 1990, aproape ca într-o cronică în care evenimentele şi personajele acestor evenimente par absolut fabuloase. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat în acest roman despre care se tace tocmai pentru că este atât de incomod de comentat. Trăită, lumea de după 1990 părea mai suportabilă, citită – te copleşeşte de indignare, revoltă, neputinţă şi scârbă!” (Lumea de azi între scârbă şi fascinaţie) Cum nu se poate mai corectă punere în pagină a situaţiei acestui roman, consemnată de unul dintre prozatorii noştri de primă linie care, printr-o fericită excepţie de la regulă, se interesează îndeaproape de mişcarea literaturii actuale, a prozei cu deosebire. 

În romanul pe care îl discutăm, istoria ultimului secol din viaţa României se reface sub ochii noştri din împletirea iscusită a poveştilor relatate, în reprize alternative, de două personaje cu grad foarte ridicat de credibilitate: povestea evreului nonagenar Solomon Fridman şi cea a autorului (în carte, Pompilian Covaliu), ajuns el însuşi la 70 de ani în momentul când se decide, după îndelungi ezitări, amânări, reconsiderări, să înceapă redactarea acestui text-fluviu. Cei doi naratori la persoana întâi se întâlnesc în preajma cutremurului din 1977, se împrietenesc şi fapt este că mai tânărul documentarist este fascinat de personalitatea celui de care nu se va mai îndepărta niciodată, pe care îl numeşte mereu în text „marele meu prieten” şi căruia, rămânându-i credincios, se simte dator să-i transcrie din memorie povestea vieţii. Romanului acestui bătrân evreu trecut prin toate cumpenele secolului XX – în mod simbolic, născut o dată cu secolul şi dispărând odată cu el – i se adaugă, în timpul redactării, povestea (mai recentă) a documentaristului, neocolit nici el de vitregiile traiului în anii dictaturii roşii, dar şi după aceea. Astfel, un avocat evreu, bine conectat la elita societăţii de dinainte de război, îşi apropie un reprezentant de marcă al intelectualităţii din vremea comunismului, pentru a depăna împreună, în deplină comuniune sufletească, povestea unui veac de extraordinare frământări sociale, ideologice, politice, rasiale din istoria ţării.  

Provenit dintr-o familie de evrei galiţieni împinşi de valurile istoriei pe meleagurile moldoveneşti, Solomon Fridman, căruia toţi cunoscuţii îi spun Guţă – parcă pentru a sublinia perfecta integrare a acestuia în societatea românească – a văzut lumina zilei într-o mahala din Huşi, deci „aproape de malul unui râu blestemat (...) care desparte astăzi două ţări”; dintre cei patru fraţi câţi fuseseră, el va rămâne să traverseze rând cu rând toate pătimirile, ca supravieţuitor norocos, ca martor implicat şi ca reprezentant exponenţial al rasei sale, de-a lungul unui veac, în timp ce fraţii săi vor cădea victime pogromurilor, războiului, exilului, în Rusia, la Auschwitz, în Israel.

Ataşat idealurilor naţiunii în mijlocul căreia se integrează, adolescentul Fridman se prezintă ca voluntar în timpul primului război mondial, participă la înfruntările de la Oituz, din care scapă ca prin minune, după ce fusese străpuns de o baionetă; participă la fierberea din preajma Marii Uniri; împrejurările îl poartă în Basarabia revenită la patria mumă, după mai mult de un secol de înstrăinare; acolo, activând în barou, are ocazia să-l cunoască pe George Liesenthal (desigur, George Lǿvendal), se ataşează de acest personaj fascinant, cu un temperament fenomenal, cu disponibilităţi artistice multiple (pictor, mim, actor, scenograf, inventator), cu un trecut fabulos, un homo universalis la cele mai înalte cote – şi fapt este că numai povestea acestui personaj excepţional, iubirea lui cu poetesa petrogrădeană Ariadna, peregrinările celor doi autoexilaţi ruşi, de extracţie nobiliară, mai întâi singuri, apoi cu cele două fetiţe, avatarurile, chinurile, umilinţele sărăciei lucii, ale foamei cu ştaif, şi succesele fulminante de care a avut parte acest artist-haiduc, ar putea constitui în sine un roman de mare consistenţă. Lǿvendal, un bărbat fără pereche, îl abordează pe un imprudent curtezan al fiicei sale cu cuvintele: „Tinere, ai curea bună?” Şi una-două, îl înşfacă şi îl ridică de la pământ, ca pe un nimic... (p. 69)  

Prin întâmplările extraordinare care-l au ca erou, Domnul Guţă traversează – uneori ca beneficiar de lux, alteori ca victimă a istoriei, dar întotdeauna cu o coloană vertebrală remarcabil de dreaptă – toate evenimentele importante din viaţa ţării, un loc aparte ocupându-l dictatura carlistă, pogromurile legionare şi apoi cele antonesciene, trenurile morţii de la Iaşi, deportările transnistrene, dar şi perioada de după război, de stalinizare a României.( …)

(Și paragraful final: Scrierea unei opere este prin definiţie un proces intim, tainic, inversul a ceea ce se poate explicita şi dirija din afară, cu oricâtă înţelegere şi bunăvoinţă... O aventură pe cont propriu, prin excelenţă, în care nimeni nu-l poate însoţi pe scriitor, ceea ce face măreţia şi unicitatea actului de creaţie. Nu altfel vede lucrurile Ştefan Dimitriu, la sfârşitul unei cariere scriitoriceşti de cinci decenii, când încearcă să dea marea lovitură a vieţii cu Lasă zilei scârba ei. Iar când, în fine, Estera, pornită după cumpărături şi gândindu-se că îl lasă singur pentru buchiselile sale, îi aruncă din mers îndemnul încurajator: „Cred că a sosit momentul să te-apuci serios de roman!”, se face că autorul ajunsese de-acum la ultimele fraze. Şi nu oricum, ci ca învingător.

Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)