11 11 023. CONSEMNARE. 

Aseară, la Sala Media a Teatrului Național I.L. Caragiale am asistat la un spectacol extraordinar  I.L. Caragiale, susținut de un singur actor: Nicolae Urs. O prestație actoricească la cel mai înalt nivel artistic și la drept vorbind o foarte mare surpriză, căci nu mi-l amintesc pe actor în alte reprezentații ale Naționalului bucureștean! O oră și trei sferturi, fără nicio pauză. Sala cum nu se poate mai receptivă, în mod minunat co-participativă, șoapte, reluări ale unor replici, aplauze, îndemnuri etc....Și cum să nu reacționezi la fraze faimoase precum: ”Văd enorm și gândesc monstruos” ? (În mulțimea de doamne delicate, fremătând de emoție, rețin chiar în spatele meu figura inconfundabilă a actorului Florin Zamfirescu, care dintr-un motiv sau altul îmi pare supradimensionată). Și nici nu ne mirăm prea mult, căci spectacolul este o prezentare exhaustivă a vieții și operei celui mai mare dramaturg român din toate timpurile. Îmi amintesc ce-am citit despre receptarea în epocă a marelui dramaturg, despre care s-a crezut că are un succes de moment, conjunctural, căci referindu-se la probleme spinoase ale vremii - după care se presupunea că opera sa va intra în declin, în uitare. Când de fapt faima sa și prestigiul operei/autorului au tot crescut, de la an la an, peste decenii. Și iată-ne la fix 111 ani de la dispariția autorului, în timp de faima operei sale este în continuă creștere – la nivel național, european, mondial. Să mai spun că pe vremea liceului eu însumi crezusem a fi vorba despre un succes conjunctural – ca să vedem noi, adolescenții regimului socialist cât de putredă fusese orânduirea burghezo-moșierească ?! Astfel de situații par de necrezut, chiar inventate!, de tinerii care nu au pătimit în avele prea triste vremuri...

Deci, în fața noastră, mișcându-se lejer pe scenă, un singur actor, spunându-și monologul. Un om care printr-o minune seamănă uimitor cu Caragiale din ultimele lui fotografii: nu înalt de stat, calviție, ochi albaștri imenși, cămașă cu plastron, cravată, vestă până în jos de buric, un pântece bine conturat, un surtuc cenușiu, larg, până la nivelul genunchilor, cu buzunarele pline de hârtii, de reviste din acele vremuri... Privești și nu-ți vine a crede/ nu poți înțelege cum s-a putut obține această copie perfectă după imaginea din pozele cu Caragiale. Pare ceva la limita cu nefirescul, cumva forțat, de nu chiar neverosimil.  Un contemporan de-al tău, mișcându-se foarte eficient pe scenă – și cu toate astea parcă extras din mulțimea neidentificabilă a sfârșitului de veac XIX ! În dreapta scenei, la câțiva pași distanță, un mic podium și o tribună de butaforie, unde actorul se urca din când în când pentru a-și clama aserțiunile: Doamnelor și Domnilor! Pentru acest prilej, scormonind prin buzunare, actorul își punea de fiecare dată un pince-nez, exact ca în celebra fotografie a marelui dramaturg. Pe un ecran mare din fundal ni se prezintă imagini cu Caragiale, începând cu cele din adolescență și ajungând la celebra fotografie de grup dinspre senectute, unde am crezut a recunoaște pe Macedonski (nu cumva e vorba de B. Șt. Delavrancea?), dar și pe Vlahuță și pe George Coșbuc; există și un chip de femeie tânără în fotografie, penultima din stânga - se pare a fi vorba de Cella Delavrancea, cu al cărui tată Caragiale a fost în mare prietenie, unul dintre prietenii care l-au vizitat și pe vremea auto-exilului de la Berlin. Fără să mai revină vreodată în Principate, Caragiale a poposit de câteva ori în Ardeal, inclusiv la Blaj, după cum o atestă o placă memorială de care atât de bine îmi aduc aminte. Lae Urs insistă pe aversiunea ce i-o purta lui Eminescu politicianul P.P. Carp, care din postul de ambasador la Viena transmitea în țară acest mesaj oribil: Și mai potoliți-l pe Eminescu! Revenit în țară, vajnicul politician, mereu pe cai mari, ministru-prim-ministru etc., a continuat să-l luxeze pe Poet.  Actorul face vorbire de toți prietenii lui Caragiale. Astfel despre Creangă aflăm că se apucase să scrie Povestea lui Harap Alb și după multe zile de tradă pe text află cu stupoare că de două săptămâni Țara se afla în război: Plevna, Grivița etc.  De Eminescu aflăm că își prindea tâmplele între palme și se pornea să cânte cu o voce uimitoare doine din Ardeal. Și deodată auzim: Te salut, mică Romă! Cuvintele pe care tânărul Eminovici le-a rostit când a ajuns pentru prima dată la Blaj, unde a trecut câteva examene, la un străvechi liceu de la marginea urbei. În anul când am găcut cercetări geologice în zona Tărnavelor, am urcat eu însumi în vârful de deal unde se află un monument al Poetului, cu respectiva inscripție. Am privit de acolo, cu fior, orășelul Blaj plasat în fundul văii, pe malul drept al Târnavei Mici: câteva străzi întretăiate, perfect rectangulare, dar câtă istorie! Locul unde a activat Scoala Ardeleană. Pe fiecare stradă se află măcar o placă memorială, inclusiv cea cu Aurel Vlaicu (aici și-a pregătit aeroplanul cu care a efectuat cele două zboruri de la sfârșitul lui Octombrie 1911), dar și cea cu Caragiale în grupul de prieteni scriitori. Mărturisesc acum că ideea de a pune plăci memoriale pentru scriitori – și am pus nu mai puțin de 160 plăci memoriale, pentru 223 scriitori – a pornit de la amintirea Blajului... Cu obidă în suflet mi-l închipuiam pe tânărul Eminovici preumblându-se prin micul burg, însă mereu fără o lescaie în buzunar, chinuit de foame, încercând să și-o potolească culegând prune în pârgă din livezile de pe Câmpia Libertății. Și scăldându-se în Târnavă, să scape de teroarea verii toride... Tot așa, în Cernăuți, la împlinirea a o sută de ani de stăpânire austriacă, se inițiază o sărbătorire oficială, la un vestit local; printre multele mese cu austrieci în mare ținută se află o masă cu bucovineni îmbrăcați mult mai modest. De la o masă a oficialităților se ridică o căpetenie care vină la masa bucovinenilor, să-i ia la rost. Întâmplător insul se plasează chiar în spatele lui Eminescu. Acesta face un gest salutar: se ridică brusc, se întoarce cu halba goală în mână, o plasează exact sub bărbia intrusului și rostește ritos: Chelner, mai adă-mi o halbă! Intrusul a plecat umilit, cu coada între picioare..

 

          

 

Sunt atâtea aspecte pe care, buchisind ani de zile la acest text, Lae Urs le aduce în față. Pornind chiar de la faptul că o anumită parte a presei literare de la sfârșitul secolului XIX a bătut monedă pe faptul că autorul nostru, născut lângă Ploiești, la Haimanalele, cu doi unchi actori ei înșiși, ar fi fost un alogen, acolo, care nu merită o atenție specială.  O dovadă în plus, deși nu mai era deloc nevoie, că talentul stârnește invidii, reacții de respingere/excludere etc.  Avem și evocarea scenei cu republica de la Ploiești, instaurată cu tot dichisul la orele 7 dimineața și înlăturată cu delicatețe în aceeași zi, imediat după ora prânzului. O mirabilă împletire/ întretăiere de citate ți aluzii literare, aceasta a fost reprezentația la care am avut marele noroc să fim invitați.  O seară de neuitat – și un reper cultural salutar. La acest spectacol, indicaT marelui public, musai să fie atrase grupuri masive de la IATC, de la facultățile de literatură ale multelor universități bucureștene și tot așa, pe rând sau printr-o programare strictă, să aibă loc reprezentații lunare, bimensuale, săptămânale, ani buni de acum înainte. Căci Caragiale este inepuizabil, mereu are a ne transmite un mesaj la vârf: Fiți oameni în toată legea, oamenilor!