consemnări, poezii, eseuri

28 noiembrie: Eugen Negrici, n. 28 nov. 1941

Din Rm Vâlcea, fiu al unui ofiţer, viitorul estetician a făcut liceul din urbea natală, absolvit în 1957, apoi filologia din Bucureşti, cu licenţa în 1964, după care a urmat o carieră universitară la Craiova, pînă la nivelul de decan. După 1990 a fost doi ani directorul editurii Eminescu, apoi profesor la Filologia de la Universitatea din Bucureşti. Preocupat de devenirea literaturii şi a culturii în general, a început prin a-i studia pe cronicari şi întemeietorii culturii noastre. Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, s-a ocupat de evoluţia limbii literare, dând studii de mare subtilitate, privind "expresivitatea involuntară". De fiecare dată studiile sale dovedesc o deosebită putere de pătrundere a lucrurilor, abordări originale, inspirate, cu norocoase intuiţii privind esenţa fenomenelor lingvistice, de evoluţie, de creativitate şi cultură. Treptat, după elucidarea preliminariilor literare româneşti, s-a aplecat asupra stării de fapt, actuale, a literaturii de după al doilea război. O radiografiere a perioadei proletcultiste, studii despre marii literaţi ai Postbelicului şi de curând o privire de ansamblu asupra "iluziilor literaturii române", o carte care a stârnit vii discuţii, căci este o punere în abis a destinului literaturii române din ultima jumătate de veac, considerată un demers constituit din prea multe eşecuri sau semieşecuri care nu salvează situaţia de ansamblu a literaturii noastre. Iată o frază din cronica lui Alex. Ştefănescu: "Iluziile literaturii române reprezintă, poate, pentru Eugen Negrici forma sa de defulare, revanşa furibundă pe care şi-o ia pentru miile de ore în care a trebuit să fie un cititor solemn, în loc să meargă liber, cu părul în vânt, la vânătoare. " Citiţi tot articolul: http://www.romlit.ro/eugen_negrici_se_neal

Strălucit teoretician şi eseist, dar şi stilist fără egal printre colegii de critică şi exegeză, cu o scriitură de cel mai înalt nivel, invidiabilă, fluidă, limpede; perseverent, pătrunzător, aplicat, nu ia nimic în uşor, ci duce cercetarea până la ultimele consecinţe, fie ele şi negative. Nu vorbeşte niciodată "pe deasupra", ci în diverse întâlniri publice altfel ocazionale, dă citire unor texte îndelung elaborate, după cercetarea textelor/autorului în discuţie. Când subiectul analizei este un autor, nu se poate să nu-i scoată în evidenţă absolut toate calităţile literare, virtuţile stilistice, virtualităţile, aşa încât a putut surprinde pe cei care îi urmăresc demersul exegetic concluzia negativistă cu privire la chiar sensul literaturii din România ultimelor decenii. O carte incitantă, care pune pe gânduri şi poate descuraja doar pe scriitorii care nu-şi păstrează cumpătul, în această patetică "bătălie pierdută".

Opera literară: Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1971; Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1972; Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977; Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978; Istoria limbii române literare, Craiova, 1979; Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981; Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985; Sistematica poeziei, Bucureşti, 1988; Poezia medievală în limba română, Craiova, 1996; Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002; Literatura română sub comunism. Poezia, I, Bucureşti, 2003; Iluziile literaturii române, Bucureşti, 2008.

Antologii: Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, introducerea editorului, Bucureşti, 1995.

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Eugen_Negrici

http://www.autorii.com/scriitori/eugen-negrici/

http://revistaramuri.ro/index.php?id=1899&editie=69&autor=de%20Gabriela%20Gheorghi%BAor

Cornel Regman, n. 28 nov. 1919 - d. 14 iulie

1999.

De fel din comuna Daneş, lângă Sighişoara, şi-a făcut liceul la Cluj, unde a început Literele şi Filosofia, dar continuând la Sibiu, căci Universitatea s-a strămutat pentru perioada cedării Ardealului de Nord. Cerchist notoriu, prieten pe toată viaţa cu Radu Stanca, Ion Negoiţescu, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş şi Ioanichie Olteanu. Sprijinindu-se pe ajutorul lor şi sprijinindu-i pe fiecare în parte, după puteri, în restriştea vremurilor staliniste.

Profesor, cercetător, redactor, s-a strămutat la Bucureşti în 1955. Licenţa în 1942, iar doctoratul abia în 1973, cu teza Ion Agârbiceanu şi demonii. Alte studii substanţiale, despre ardelenii Pavel Dan, Titus Popovici, ca şi despre mari scriitori: Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu. Ca şi despre colegi de generaţie: Geo Dumitrescu, Şt. Aug. Doinaş, Emil Botta, C-tin Ţoiu, Şt. Bănulescu. Specializat în cronici literare, foiletoane, cu rubrici permanente la marile reviste literare ale vremii. Mereu despre cărţi recent apărute, dar şi despre cronicile cu privire la aceste cărţi. Stil foarte personal, vizând valoarea literară intrinsecă, cu accent pe împlinirile ori minusurile stilistice. Nu doar detaşat de actanţii momentului, ci şi ironic-maliţios adesea, a stârnit antipatii, pe care le contracara imediat cu note pamfletare, înviorate de calambururi şi aluzii culturale. Confluenţe literare, Cărţi, autori, tendinţe, Cică nişte cronicari..., sunt culegerile de cronici care l-au făcut cunoscut şi l-au impus. Un critic literar vigilent, mereu la datorie, niciodată complezent, pe cât de urban în abordările sale.

Jurnalul meu literar de după 1979, din care unele fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, este înţesat de referiri la Cornel Regman, pe care nu mai ştiu bine în ce împrejurare l-am cunoscut. Era însă permisiv cu actanţii, fie ei şi debutanţi, mereu afabil, nesofisticat. În lumea literară se simţea precum peştele în apă, cu sublinierea că înţelegea să-i lase şi pe alţi "catindaţi" să-şi încerce norocul. De o urbanitate desăvârşită, neprezumpţios, mereu calm, lipsit de inprevizibile reacţii. N-ai fi bănuit ce fel de om (cumsecade!) sălăşluieşte în domnul cam ţeapăn din faţa ta. Dar acceptându-te în anturajul său, cât anume te lăsa să afli din taina sa de om?

http://www.autorii.com/scriitori/cornel-regman/

Ion Lazu: Evocare Cornel Regman.

Băbenilor-Ungureni, comuna de oieri transhumanţi a lui Dragoş Vrânceanu, de la confluenţa Luncavăţului cu Oltul, le-a urmat, în campania din vara lui ’79 satul Sticlărie din Goranu, o comună suburbană a Râmnicului Vâlcea, situată pe celălalt mal, estic, al Oltului. Practic în ultimii vreo zece ani lucrasem mai cu seamă în judeţul Vâlcea şi în judeţele limitrofe, aşa că îmi făcusem în reşedinţa vâlceană câţiva prieteni cu preocupări literare şi nu lipseam de la activităţile culturale mai importante din timpul verilor. La una dintre aceste acţiuni, poate chiar lansarea cenaclului literar judeţean „Dragoş Vrânceanu – Casa de sub pădure”, cu participarea câtorva invitaţi de marcă din Bucureşti, aveam să-l revăd pe Cornel Regman, cu care mă întâlnisem de câteva ori în Bucureşti. Era de data asta însoţit de soţia sa, doamna Zorina, care a făcut o impresie extraordinară participanţilor, cu deosebire tinerelor care se învârteau în lumea culturală a Vâlcii: poete, pictoriţe, actriţe la trupa de teatru a Casei de cultură judeţene, care în zilele respective au roit pur şi simplu în jurul soţiei criticului, numind-o marea doamnă a evenimentului în desfăşurare, şi încercând să-i reţină atenţia cu recitări, cântece, etc. Jindul după capitală? Un subterfugiu pentru a se exhiba în faţa întregului grup? Prezenţa regizoarei de film Malvina Urşianu, care se menţinea în espectativă? Nu stau să descâlcesc dedesubturile acestui comportament pe muchie de cuţit al tinerelor în chestiune. Din grupul de la Bucureşti i-am reţinut pe Paul Anghel (soţia sa, regizoarea Malvina Urşianu este de fel din Guşoieni, lângă Drăgăşani, deci vâlceancă), pe Ilie Purcaru, freneticul reporter, el însuşi de provenienţă vâlceană, pe George Ţărnea, născut la Şirineasa, comuna de lângă Băbeni, însă, din ce-mi spunea doamna Pia, care din izolarea Brebenilor-Români se părea că le ştie pe toate, fiul unei familii de basarabeni, învăţători dacă nu cumva agronomi, refugiaţi în 1944, ca şi ai mei. Să fi fost printre participanţi şi Dragoş Serafim, medic de profesie, nepot şi fin al lui Dragoş Vrânceanu, tânăr prozator în plină afirmare? N-aş şti să spun, după atâţia ani. Întâlniri la librăria mare din centrul urbei, alta la Liceul Lahovari, o întâlnire la biblioteca judeţeană Antim Ivireanu, al cărui director era pe-atunci foarte activul prof. de literatură Ioan St. Lazăr, poet el însuşi şi folclorist cu larg orizont de cuprindere. Biblioteca judeţeană etala într-o expoziţie tematică o vastă donaţie de carte Dragoş Vrânceanu, foarte multe exemplare având preţioase autografe primite de reputatul poet. S-au rostit emoţionante alocuţiuni, excelând ca de fiecare dată Ilie Purcaru, un fel de fac-totum când era vorba de treburi culturale la nivel judeţean. Aveam bănuiala că reporterul, mereu pe fază şi eficient, se va fi aflat şi în spatele unor acţiuni care au produs, la momentul respectiv, o mare emoţie printre localnici, căci, folosindu-se de relaţiile antebelice ale lui Dragoş Vrânceanu, mijlocise nişte deplasări în Italia ale formaţiei folclorice din Băbenii-Ungureni, poate şi din alte localităţi ale oierilor vâlceni, precum Vaideeni, Polovragi. Am întâlnit în Băbeni oameni care erau încântaţi la culme, mândri de a fi consăteni cu poetul D.V., recunoscători acestuia şi convinşi în sinea lor de puterile aproape nelimitate ale poeţilor. M-am ferit cu dinadins să-i clintesc din ferma lor convingere că aşa stau lucrurile.

Nu-mi aduc aminte ca dl Cornel Regman să fi luat cuvântul cu prilejul deschiderii cenaclului, nu părea omul care să se expună când îşi dădea seama că alţii ţin neapărat să o facă. A urmat o zi de excursie la Mănăstirea Bistriţa şi la Arnota, poate şi la Horezu, nu mai ştiu bine. În orice caz, nişte locuri cunoscute mie, bătute cu pasul în campaniile mele. Mi-a făcut plăcare să le spun celor din preajmă unele lucruri nu la îndemâna oricui. Erau peşteri, erau izvoare carstice spectaculoase, atâtea alte lucruri care pot stârni interesul. Iar dl Cornel Regman se dovedea atent la tot ce se întâmpla în jurul său. De fapt şi în timpul întâlnirilor noastre de la Bucureşti, de cele mai multe ori chiar la restaurantul scriitorilor, de câte ori treceam să-l salut, imediat mă invita la masă, fie că era singur, fie că era în compania lui Nicolae Carandino, a lui Mihai Şora, a lui Ion Sofia Manolescu sau a lui Gh. Grigurcu sau Al. Protopopescu.

Mă gândesc bine şi îmi e foarte greu să găsesc un alt intelectual care să-i semene în comportament. Sobru, reţinut, fără zâmbete de circumstanţă, fără efuziuni şi gesturi factice, ai fi zis că nu vei trece niciodată de salutul protocolar al acestui domn înalt, palid, cu nas foarte lung – un subiect la îndemâna caricaturiştilor, care preferă liniile simple, simplificându-le şi mai mult. Sunt oameni care ţin să afli imediat că ei au un statut privilegiat, aceştia se lasă greu abordaţi, iar dacă totuşi ai ajuns în proximitatea lor, par să guste cu îndelungi delicii postura ta de solicitant, timiditatea care te paralizează în astfel de situaţii. Nimic mai străin de dl Cornel Regman. Imediat stabilea contactul cu comesenii, spunea ceva, făcea o scurtă remarcă, întreba, aştepta răspunsul. Mai simplu spus, profita de orice împrejurare pentru a se informa. Prea puţine lucruri despre mine aş fi îndrăznit să-i spun. Cu atât mai puţin să-l întreb din viaţa sa personală. Şi atunci vorbeam despre cărţi şi reviste, despre articolele citite, despre evenimentele literar-culturale, despre scenele la care luasem parte. Nu ştiu pe altcineva care să dovedească un mai real şi insaţiabil interes pentru toate acestea: cărţi şi literaţi. S-ar fi zis că e împotriva uzanţei ca reputatul critic, rodat la şcoala înaltă a Cercului literar, în preajma marelui Blaga, să-l asculte pe un debutant ca mine dându-şi cu părerea despre cărţile citite în ultima campanie, româneşti sau în traducere, poezii, romane, eseuri, în devălmăşie. C.R. asculta cu o atenţie totală, cu deplină solicitudine şi seriozitate; nu i se părea că e în pierdere, că iroseşte timp preţios, ci te asculta vorbind de parcă ar fi citit o cronică, însă rezervându-şi dreptul să-şi spună opinia alcândva, în alte condiţii. Setos de informaţie, atent la opţiuni, la opinii oricât de disjuncte. Nimic doctoral în ceea ce el însuşi spunea în astfel de ocazii. Îţi comunica impresia la lectura cutărei cărţi pe care o avea în lucru şi conchidea: „ cartea asta îmi face bube pe creier, iar cronica o să iasă cum o să iasă.” Nu ţinea să acrediteze ideea că el e omul cu pâinea şi cuţitul în literatura vremii, ci făcea doar observaţia că toţi scriitorii vor să le proclami în gura mare marele talent, chiar să-i numeşti geniali, de ce nu? Să dea dl Regman semne de plictiseală, la mijlocul unei discuţii? Să conteste susţinerile convivilor, să ricaneze din două în două fraze, cum se obişnuieşte în lumea literară, ferit-a sfântul! Când colegii mei de generaţie, unii dintre ei talentaţi, ce-i drept, însă destui alţii fără o bază solidă, fără lecturi temeinice, nu aveau răbdare să asculte o opinie a altcuiva, retezându-ţi din scurt demonstraţia, neînstare să se gândască decât la năzărelile proprii (nu cumva o să iasă o poezie din asta?) sau dacă nu, atunci atenţi la intrigi şi deriziuni -, atitudinea coparticipativă, solicitudinea şi până la urmă generozitatea lui C.R., dincolo de urbanitatea lui ca de pe altă lume, parcă inventată anume, mă răscumpăra de toate amărăciunile pe care mi le pricinuiau contactele cu lumea literară. Iar faimoasele calambururi ale criticului, unele savuroase, toate foarte ascuţite, memorabile, reluate de convivi, devenite un fel de folclor al breslei, puneau un accent cu deosebire uman prestaţiei lui C.R. şi făceau sarea şi piperul întâlnirilor cu domnia-sa. Abia după Decembrie a avut îndrazneala să le adune într-un volum, altfel bine primit, azi intruvabil – căci „reflexiile şi reflexele” respective erau pentru acele vremuri un fel de a te juca cu focul. Ele atrăgeau atenţia asupra altei laturi mai greu de sesizat a firii sale cu multe faţete: caracterul ludic, plăcerea jocului lexical, care a răzbătut până şi în titlul uneia dintre culegerile sale de critice: Cică nişte cronicari... Iar pamfletele sale, care îl făcuseră de temut printre confraţi, dincolo de afirmarea opiniilor personale, diferite de ale preopinentului, ţineau să instituie o relativizare a lucrurilor, acreditând ideea că nici o interpretare, oricât de la obiect, nu trebuie considerată ca ultima şi infailibilă, exclusivă şi bătută în cuie.

Având personalitate, C.R, era un om surprinzător, nu lesne de dibuit, interesant şi delectabil în atitudinile sale inedite. Cronicile sale erau însă limpezi, tranşante, nu trăgeau în mai multe părţi, cum se mai obişnuieşte. Prezent în presa literară, nu se grăbea să-şi adune cronicile în volum, o făcea destul de rar şi cu acribie, titlul Selecţie din selecţie fiind edificator în acest sens. S-a ocupat şi de lucrări de tip monografic, dând la început prioritate scriitorilor ardeleni: Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, dar extinzându-şi apoi aria de investigaţie.

Un context mai mult decât onorant pentru mine, întâlnirile cu C.R. şi prietenii săi. Aşa se face că la un moment dat, însă de fapt foarte târziu, după cunoştinţă de un deceniu cu Cornel Regman, am îndrăznit să-i înmânez manuscrisul volumului meu de poezii, depus cu ani în urmă la Eminescu şi care era amânat la nesfârşit. Mai întâi sub un pretext destul de plauzibil: nu puteai să apari cu două cărţi în acelaşi an, la aceeaşi editură...Ce se întâmplă? La vreun an după depunerea poeziilor, în aşteptarea apariţiei volumului în care îmi pusesem toate nădejdile mele de poet, am început să scriu proze scurte şi chiar am depus, la aceeaşi editură, căci nu prea aveai de ales, un volum de proze care a fost bine primit în redacţie şi a apărut în anul următor: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. În 1971 mi-a apărut o nouă carte de proză, micul roman Despre vii, numai bine. Mă resemnam cu amânarea apariţiei poeziilor. După care lucrurile au... îngheţat: nimic din ce duceam la redacţii nu părea să mai răspundă exigenţelor. Cauza acestei răsturnări de situaţie am aflat-o doar din întâmplare: la Europa Liberă se vorbise elogios despre curajul cu care descriam realităţile din ţară. Abia în 1978 mi-a apărut la Cartea Românească, graţie curajului lui Mircea Ciobanu, cartea de povestiri Blana de viezure. Însă cei de la Eminescu păreau să nu mă fi scos de pe lista neagră. A venit însă, în mod salutar, referatul pozitiv al lui Cornel Regman şi aşa se face că în 1981, după aşteptare de 13 ani, apărea volumul de poezii, numit de aceea Muzeul Poetului. Se făceau trimiteri la Arghezi, la Blaga. Iar regretul meu, dacă este să vorbesc şi despre un regret într-o poveste cu final fericit, este că acel text decisiv pentru soarta poeziilor mele nu a apărut şi în revistă, autorul, din motive care îmi scapă, nu l-a publicat, cum se obişnuia în astfel de cazuri.

Nu l-am căutat niciodată la redacţia Vieţii Româneşti, unde ştiam că lucrează, aveam pudoarea să nu abuzez de simpatia pe care mi-o arătase. Îl întâlneam însă pe critic uneori prin Piaţa Romană sau pe bulevardul Dacia, căci am înţeles că făcea perpedes drumul din strada Galaţi până la redacţie. Probabil inima îi făcea feste şi se impunea mişcarea pe jos... A fost nevoie în ultimă instanţă de o intervenţie pe cord deschis – cu care ocazie C.R., transilvănean de pe Târnave, s-a dat pe mâna unor medici în care avea mare încredere, din Tg. Mureş. Operaţia a reuşit, iar C.R., recunoscător acelor mari specialişti, îi lăuda cu toate ocaziile.

Afinităţi elective, li s-a spus. De aceea nu am temeiuri să regret că am ratat destule ocazii de a mă apropia de unii scriitori importanţi ai vremii, pentru simplul fapt că nu aveam o bază comună de idei, aspiraţii, opţiuni, spre a ne înţelege şi apropia sufleteşte. Pot însă spune că regret faptul că nu am avut curajul să mă apropii mai mult de Cornel Regman, care cred că ar fi agreat aceasta, fiind un om dornic de comuniune spirituală, în căutare de prieteni devotaţi, după ce împrejurări vitrege îl văduviseră de compania cerchiştilor. Spre sfârşitul cunoştinţei noastre, numărul cărţilor mele crescuse în mod decent, iar diferenţa de vârstă dintre actanţi se atenuase ea însăşi, prin acea împrejurare a vieţii care ne face să fim tineri fiecare pe cont propriu şi să ni se pară că îmbătrânim împreună cu toţi cei din jurul nostru... Totuşi, un fel de meschinărie sufletească greu de escamotat din parte-mi, dacă nu pur şi simplu lipsa mea de aplomb în abordarea relaţiilor cu semenii, m-au menţinut în rezervă. Cândva, în primii ani de după revoluţie, militând din toată inima pentru revenirea Basarabiei şi Bucovinei la Patria mumă, am avut bucuria şi surpriza să-l urmez, din mijlocul demonstranţilor pe Cornel Regman aflat împreună cu Corneliu Coposu şi alţi câţiva militanţi de elită, în cuşca grupului Ilaşcu. Regretând o posibilă prietenie, păstrez toate prerogativele celui care crede că ar fi putut-o obţine.

C.R. a fost, ştiu asta, omul unor mari prietenii, în primul rând cu cerchiştii, cu Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, I.D. Sârbu, Radu şi Dominic Stanca, Eta Boeriu etc., cărora le-a făcut proba unui devotament exemplar, în împrejurările cumplite ale prigoanei împotriva intelectualităţii, din primele două decenii de după război. Dar şi cu Dragoş Vrânceanu, cu alţii pe care i-am amintit mai sus. A păstrat legătura cu Lucian Blaga, participând la toate întâlnirile cu marele poet ostracizat, de câte ori acesta descindea în Bucureşti, deşi toate mişcările Poetului erau atent supravegheate de Oblonita instituţie. Cândva, după o reuniune comemorativă Lucian Blaga, (Cornel Regman a conferenţiat despre verbul în poezia lui Blaga, subliniind că poetul a ales în mod programatic formele vorbirii obişnuite, mai expresive, iar nicidecum termeni neologistici sau sofisticaţi), ne-am regăsit simpatetic, pe trotuarul din faţa Conservatorului de pe Ştirbei Vodă cu Zorina şi Cornel Regman, Bianca şi Nicolae Balotă, Cezar Baltag şi Lidia Lazu şi, înainte să ne risipim care încotro, pe străzile din preajma Cişmigiului, am adăstat un scurt răgaz, sub taina serii împrimăvărate, cu spiritele încălzite la lumina evocărilor care îl priviseră pe poetul Nebănuitelor trepte...

Poezia zilei: Virgil Diaconu, n. 28 nov. 1948

Trandafir negru

Ea este dezvelită chiar de trupul ei.

O femeie în care cobori seară de seară.

Seară de seară în adâncul nopții,

În adâncul acestui trandafir.

În adâncul acestui trandafir.,

Care te închide în petalele lui.

Desigur, eu vorbesc

Din îmbrățișarea trandafirului negru.

Care petală a strigat că nu sunt aevea?

(din Secol, 2011)

Fructe secrete

Îmbrăcată sumar,
doar într-o metaforă,
ea aleargă spre mine.

Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.

O femeie trece strada direct spre mine.
Un poem se oprește drept în inima mea!

În seara aceasta, în loc de cafea,
voi gusta câteva fructe secrete.

Voi da năvală la zmeură.

ÎNTÂMPINARE

Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe

ca de o pajură.

Eu veneam plin de pământuri,

de ierburi şi spini,

cu o gălăgie de păsări pe umeri.

Cu un nor de vrăbii,

care intrau în vorbă cu toată lumea.

Eu veneam plin de polen şi în căutare de faguri.

Eu te priveam din cele patru anotimpuri

aşa cum cineva îşi privise crucea.

O, fără vise cădeau fructele pomului!