8 iulie. Angela Marinescu, n. 8 iulie 1941
Născută la Arad (numele real Barbara Angela Marcovici)
dintr-o familie de intelectuali (tatăl înalt funcţionar la Prefectură, mama
profesoară de gimnastică şi multiplă campioană), a urmat liceul la Arad, unde
s-a remarcat şi ca foarte bună gimnastă, dar la vârsta de 15 ani s-a îmbolnăvit
grav de plămâni, trecând prin cîteva sanatorii; va începe facultatea de
medicină la Cluj dar va schimba pentru Filosofie, secţia Psihologie, absolvită
la Bucureşti, în 1971. Pensionată medical, apoi redactoră la revista Luceafărul. Căsătorită cu
poetul Matei Gavril, vor avea un fiu Alexandru Matei, devenit poet, eseist,
critic literar. Recăsătorită cu poetul Paul Daian, imediat după ieşirea
acestuia din închisoare, gest ce poate fi luat şi ca o sfidare a
regimului. Nu a fost de altfel singura ei formă de protest anticeauşist.
A debutat cu poezii în Tribuna din Cluj, în 1965, iar în volum cu Sânge albastru, 1969, urmat de Ceară, semnat Barbara Matei,
1974, după care va reveni la pseudonimul debutului, publicând volume de poezii,
la intervale de 2-3 ani, un volum de eseuri şi un Jurnal scris în partea a treia a
zilei.
Poetă singulară în peisajul liric al ultimei jumătăţi
de secol (în mod eronat pusă în corespondenţă cu poezia Norei Iuga, pe seama
unor exprimări la limita cu licenţiosul), Angela Marinescu a făcut o
puternică impresie printr-o abordare de maximă gravitate a poeziei, la
antipodul concretului de viaţă, a anecdoticului, a conjuncturalului, a
biograficului. A interesat-o numai şi numai poezia ca expresie a absolutului,
după remarca lui N. Manolescu. Mai la curent cu prima etapă a poeziei
sale, când oficialităţile se arătau scandalizate de directeţea şi violenţa unor
formulări poetice ale autoarei, în Istoria sa Marian Popa pune accent pe
tonalitatea sumbră, exasperată, pe încrâncenarea şi tendinţa de a macula totul,
inclusiv pe erotizarea relaţiilor instituite liric între subiecţi.
Autoarea i se prezintă "aprinsă, rănită mereu", ea sugerează
imperativul unui "ţipăt fără gură"" şi referă doar despe ratarea
existenţială, despre "coexistenţa atroce a senzorialului şi minţii".
N. Manolescu, urmărind întreaga desfăşurare a poetei şi prefaţînd antologia Skanderbeg din colecţia Ediţii definitive de la Editura Vinea, vede în Angela
Marinescu o foarte puternică poetă, cu "rădăcini în spiritul absolut,
dincolo de contingenţe, accidental, biografic"; nu constată o evoluţie
propriu-zisă, stilistică sau de altă natură, ci doar o aprofundare a relaţiilor
autoarei cu conceptele; reţine o lirică dusă la ultimele consecinţe,
"rece, îngheţată" , "de o transparenţă glacială". În
referirile la propria poezie, autoarea însăşi se distanţează de
"descripţie, de naturalism", îşi consideră poezia "fruct
al întregii mele fiinţe", într-o
modalitate de expresie violentă, iar nicidecum viscerală.
Angela Marinescu a luat numeroase premii literare, a
refuzat premiul Academiei, a luat în schimb Premiul Naţional Mihai Eminescu
pentru Opera Omnia, 2006.
Opera literară: Sânge
albastru, 1969; Ceară, 1971; Poezii, 1974; Poeme albe, 1978, Structura
nopţii, 1979; Blindajul final,
1981; Var, 1989; Parcul, 1991; Cocoşul
s-a ascuns în tăietură (1996), Satul în cere mă plimbam rasă în
cap; 1997; Fugi postmoderne (2000), Skanderbeg 2000; Îmi
mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006), Întâmplări derizorii de sfârşit (2006) şi Probleme personale (2009).
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Angela_Marinescu
http://atelier.liternet.ro/articol/539/Gelu-Vlasin/Libertate-si-nonconformism-Angela-Marinescu.html
http://www.romlit.ro/poezia_dat_la_maximum
Poezia zilei, Angela
Marinescu:
Materie
Materia nu există. Ceea ce acum, aud,
Ca o șoaptă infinită, suprapusă ființei mele,
Dezmățată, dezlănțuită, nepăsătoare -
Nu este decât propria mea prăbușire.
Violența blandă, precisă, roșie.
Abstracta înfățișare, drogată.
De tot ceea ce poate fi drog.
Nici o scăpare, lestul e ființă.
Ceea ce a fost, ceea ce țipa în interiorul scopului
Cărnos precum carnea, ținta ce nu poate fi atinsă
Ținta împlântată în inima gândului.
Mai presus de noi. Violență,
Precizie, răsturnare a sensului,
ce este bun este rău, ce este rău
Este fericirea mea
Viața mea închipuită mie însămi
Ființei mele desprinse, rupte, distruse.
Melancolie. Sinuciderea este o floare.
Este putința. Este puterea.
Mă strecor
Mă strecor pe furiș, stridența mea este aceea a preciziei.
se cunoaște ce pot să fac.
până unde pot merge.
în rău. până la rădăcina răului.
până în măduva răului, până dincolo de rău.
zguduindu-mi ființa, zguduind sfințenia compactă
șira spinării scăldată în sânge.
Ion Lazu:Jurnal cu Angela Marinescu (Lamentaţiile
Uitucului, 1990-1999; în
manuscris):
19-20 nov. 1998: (…) Revenind la întîlnirea cu Angela M. La editură fiind,
Nicu îmi spune că va sosi Angela Marinescu, pentru antologia sa din colecţia
Ediţii definitive. Da, zic, o poetă foarte specială. Merită. Vorbesc cu ea la
telefon. Îi explic cum se ajunge. O întîmpină Nicu în hol. O aud: Încotro mă
îndrept? Spre mine, răspund eu, din sufragerie (Un fel de Unde eşti Chimiţă?).
Vine în sufragerie. Îi spun să-şi lase paltonul în hol. Se întoarce, o ajut,
cavalereşte. Editură acasă? se miră poeta. Culmea ar fi să aveţi şi copii...
Deci stilul celui ce dă mereu cu bîta în baltă. Pentru că sinceritatea, atât de
dragă nouă îndeobşte, în unele cazuri, ţine doar de comoditate, sau de
inaptitudinea de a te mobiliza ca să fii măcar politicos. Îi spun: Are trei
copii. Nicu: Să dau şi la alţii! Se uită de jur împrejur, needificată. Plin de
cărţi pe-aici, zic, la ce te puteai aştepta decît la o hecatombă de cărţi?
Trecem în camera computerelor. Ţone aduce vorba de Gherasim Luca şi de
Paul Păun pe care a avut surpriza să-i găsească poeţi proletari în Cuvîntul liber. Zice A. M.:
L-am auzit odată la radio pe G. L., a repetat de o sută de ori acelaşi cuvînt,
n-am mai putut să-l ascult. Zic: Nicu, de ce te miri, Ţuţea spunea că începem
prin a fi de stînga în tinereţe şi apoi devenim de dreapta, în mod firesc. A.
M. aprobă, zice: Devii de dreapta, din elitism. Pe loc îmi dau seama că are o
minte tranşantă. Mă întreabă la un moment dat: Lucraţi de mult la această
editură? (Vorbindu-mi mereu cu dumneavoastră, ceea ce poate fi tot o formă de timiditate,
căci ne cunoaştem de vreo 3 decenii, a venit de cîteva ori în vizită la
noi, în Berceni...). Mai serios în ultimii doi-trei ani, însă numai iarna, căci
vara îmi văd de geologie. E o editură îndrăzneaţă, ambiţioasă şi generoasă,
zic, încercând să explic implicarea mea, de altfel în regim de voluntariat...
Lasă să se înţeleagă că publicăm şi cărţi ce nu merită. Ţone acceptă. Îi
explic: publicăm Avangarda, scoatem revista Aldebaran; îi dăm un exemplar, Ţone îi spune de
ICARE; i se pare o treabă foarte serioasă. Dar de fapt reiese că nu-i are la
inimă pe avangardişti, sunt totuşi tradiţionalişti, zice. Mă face să înţeleg că
erau oameni fără nici un Dzeu. Just, mă gîndesc. Dar, zic, Arghezi, Barbu etc?
Nici pe ăştia nu-i pune prea sus. Admite că Brâncuşi, Vianu, Trakl, Tzara (ale
căror cărţi le-am editat) merită stimă.
Ne amintim de colegul meu Romică P., la
care mergea cu Matei să facă baie. Îi spun că Romică a murit de cîţiva ani, om
bun, prieten de nădejde. Aduce vorba de Sergiu Filip, care a trebuit să-şi ia
pseudonim (Paul Daian) pentru că fusese închis. A încercat ea să-l publice la
SLAST, a făcut un grupaj pentru Cristoiu, dar nu a apărut. Mă gîndeam să-l
ajut, zice, credeam că înnebuneşte, îi văzusem diagnosticul şi ziceam să apuce
să se bucure, că apoi nici n-o să mai ştie că sunt poeziile lui. Dar n-a
înnebunit, vezi bine! Spune că în această colecţie nu l-ar fi publicat pe
T.G.M. nici moartă! Că nici Pituţ (cel mai bun prieten al lui Matei) nu e cine
ştie ce. A debutat în maniera Ioan Alexandru, dar fără aceeaşi expresivitate.
Eu o contrazic. Şi că a dat-o pe sonete. De fapt ei îi place Iova, care în
poezie teoretizează. A recunoscut însă că nu are forţa ei de expresie, i-ar
trebui violenţa ei. Că se ceartă cu el, că scriu unul împotriva altuia, dar e
cel mai bun, îşi trăieşte poezia, publică acum ce-a scris în ‘75, lucruri ce şi
acum sunt foarte noi. Îi arăt că ştiu acel vers pe dinafară, de fapt îi ştiu
toată poezia pe dinafară –şi îi dau alte cîteva exemple. În sensul că nu sunt
legat la ochi, ştiu ce publicăm... Zice: Ne-a luat odată interviu Cătălin
Ţîrlea mie, lui Iova şi lui Flora. F. a zis că lui îi place să bea, Iova să se
îndrăgostească, iar ei îi place să stea în pat, cu ochii în tavan, ore în şir.
Şi să se certe. Îi spun că şi Cehov visa să nu facă nimic, dar asta probabil
pentru că scria cîte o sută şi ceva de schiţe pe an. Şi-i mai place Mariana
Marin. Eu: Nu mi-am format o părere. I-am ascultat cîteva poezii la radio, nu
ai ce asculta, nu ai ce înţelege, nu se transmite nimic.
Alege pentru copertă culoarea neagră, cum
ne şi aşteptam, schimbă dedicaţiile: mamei, tatei, fiului, sorei, de unde
fuseseră adresate unor străini. Apar T. Jebeleanu şi Vlad Ciobanu şi în curînd
A.M. pleacă. Îmi mulţumeşte, la uşă.
Iar ce nu i-am spus: că poezia ei
impresionează, chiar puternic. Însă e prea monotonă, monocordă; nu are lumini,
ci doar beznă şi zgură. Pic de cîntec, pic de bucurie, de destindere, pic de
fior. Talentul e un har, i-aş fi spus, iar nu un blestem, o pedeapsă. Nimic
despre bucuria de a fi în viaţă, trăitor. Şi nimic despre alţii. O prăpastie şi
o perpetuă prăbuşire în prăpastie – descrierea falacioasă a acestei stări de
rău generalizat, de nesfîrşit prăpăd. Parcă scrie cu trupul, însă nu cu un trup
cutreierat de fiori, de extaz, de euforie, ci cu un trup infirm şi hăcuit,
sînge pe şira spinării, sînge uscat, sînge, spinare îngheţată. Nimic din spirit
ludic, lipsa absolută a umorului, a veseliei, a stării de bine, de mulţumire
sau încredere. Eu însumi nu scriu decît elegii, deci nişte lamentouri, asta e
drept, însă sunt şi fragmente de cîntec acolo: plîngi ceva ce este frumos şi
ţi-a plăcut, nu ceva ce-ţi face silă, oroare, groază, ciudă. Iar acea siguranţă
de sine a autoarei este nebunească, pulsiune a orgoliului exacerbat. De aici
vine şi intoleranţa ei. Zicea: Eu susţin ideile mele, eu nu cedez o iotă,
nimeni nu mă poate clinti din ce cred. (Acum îl înţeleg bine pe bietul Matei
Gavril, care a fugit cu o mie de picioare.) Comunicarea, îi zic, are nevoie de
doi poli. Nu mă interesează, zice. Citeşte tot mai puţin, acum că a îmbătrînit.
Inflexibilă pe ideile ei, necedând, ca într-o luptă decisivă. I se pare că
altfel nu rămîi în literatură. Nicu: Timpul va alege. Eu: Timpul nu va mai avea
nici un interes pentru ce facem noi acum. Ne iluzionăm cu perspectiva unei
glorii, cîndva. Nu mai e loc pe ecran…
În fine, nu o invidiez chiar deloc.
Singură recunoaşte, cînd o iau din scurt, că Iova e de necitit. Şi atunci? zic.
Îl întrebase pe Ţone ce-a făcut înainte. Publicist la Sc. Tineretului, a făcut
sute de interviuri cu oameni de cultură; îi arată cîteva dintr-o colecţie. Că
pe atunci era coleg cu Boerescu. Ea se miră foarte. L-o fi crezut disident pe
D.S.B.? Îi spun: Dar ce ţi-ai închipuit? Scrisese negru pe alb: Cînd apare un
nou critic în poezie, devin atentă!
Alţi scriitori:
Şerban Foarţă, n. 1942
Olimpiu Nuşfelean, n. 1949
Petre Pandrea, n. 26 iunie
1904 - d. 8 iulie 1968.
Ion Lazu - Grecia - un vis, 2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu