26  iulie: Cezar Baltag, n. 26 iulie 1939 - d. 26 mai 1997

      

 

Bucovinean din comuna Mălineşti-Hotin, fiul preotului Porfirie şi al Margaretei (n. Alexandrescu), s-a refugiat cu familia la Dorohoi (unde crescuse tatăl, rămas orfan), în iunie 1940, au revenit la Mălineşti şi s-au refugiat din nou, în martie 1944, de data asta în comuna Spineni-Argeş. În comuna de pe Vedea şi-a făcut şcoala primară, liceul la Piteşti, iar din anul 1955 urmează cursurile Filologiei din Bucureşti, absolvind în 1960. În 1958 se căsătorise cu colega de facultate, viitoarea poetă Ioana Bantaş şi vor avea doi copii. După 3 ani de incertitudini, datorită faptului că era fiu de preot, este corector, apoi redactor cu jumătate de normă la Gazeta literară. Debutează în volum cu Comuna de aur, de care în timp se va dezice. A urmat o carieră de poet de primă linie, alături de Nichita Stănescu şi Ilie Constantin, lansaţi simultan în nou înfiinţata colecţie Luceafărul. Are rubrici permanente, devenite celebre: Ideograme. În 1972 pleacă în SUA, împreună cu poeta Ioana Bantaş în cadrul unor programe pentru poeţi. Îl va cunoaşte pe Mircea Eliade şi va deveni discipolul acestuia, traducând în timp cele 3 volume ale Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, 1881-1888, apoi şi Dicţionarul religiilor, 1993, încheind cu Nostalgia originilor, 1994.

Opera literară: Vis planetar (1962); Răsfrângeri (1966); Monada (1968); Odihnă în ţipăt 1969); Şah orb (1970); Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975); Poeme (1981); Dialog la mal (1985); Euridice şi umbra(1988); Chemarea numelui (1995); Ochii tăcerii (1996); Eseuri, 1992; Paradoxul semnelor, 1996; antologia Ochii tăcerii, în colecţia BPT, 1996.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Baltag

http://www.ziarultimpul.ro/cultura/2011/09/cezar-baltag-eseistul/

 

Poezia zilei,  Cezar Baltag

 

Răsfrângere de umbră.

Un ochi fantastic mă răsfrânge-n
Oglinda cristalinului.
Plutesc ţinând în palmă rara
Monedă a destinului.
 
Pe-o parte-i chipul tău, iubită
Neîntâlnită nicăieri;
Efigie ce-şi schimbă vârsta –
Femeie azi, fecioară ieri.
 
Pe alta inima mea bate
Un ritm tenace şi avid
Pulsând în hohote viaţa-mi
Spre-un infraroşu bănuit.
 
Vâslesc. Curg frunzele. La capăt
Îl văd pe Cronos, dilatând
Pupila lui săpată-n ora
Smulgerii celui care sunt.
 
Cândva pe irisul albastru
Dintre odată şi nicicând
Va trece discul unei inimi,
Zenitul bolţii eclipsând.
 
Atunci strigat voi fi de plante.
Şi din nostalgicul oval
Mă va privi, furându-mi chipul,
Doamna surâsului final.
 
Lumea fără tine.
 
S-a închis cartea. Diamantul tăcerii
Îmi sângerează faţa.
Nimic nu mai spune
Pasărea neagră la capătul zilei.
Vine o floare. Mă întreabă de nume.
Nimeni, îi răspund. Nimeni dintre cărţi triste, floare.
Nimeni dintre litere şterse.
Mai sus e o poartă a porţilor cu prag rău.
Pe acolo am trecut o dată
De două ori, de trei...
Soarta are chipul palid al unei femei.
Tăcerea zeilor strigă într-una
Numele ei,
Lacrimae sunt verba secutae: Elena, Ioana...
 
O pasăre în mine îşi ascunde
Bocetul
Rana
 
Spirit şi sânge.
 
Vara se aprinde până la durere
Se face pasăre ce urcă la cer
Şi deodată încremeneşte arzând
Deasupra cuibului
 
Pământ, ridică-te cu mine
Să poţi zbura
 
Brusc se lasă tăcerea.
 
O piatră cade din tării
Şi înainte de a atinge ţărâna
Se face iarăşi pasăre
Sângerând peste leagănul lumii
 
Instinctul luminii în oasele ei
Stază de cântec
Hemoragie a soarelui
Deasupra cuibului
 
Noapte
 
Şi eu şi greierul
Din iedera întunecată
De la fereastra camerei mele
Avem conştiinţa scindată:
Amândoi nu putem dormi,
Amândoi căutăm extaza
Care dă putere clipei şi apropie învierea
Amândoi ne temem de cuvinte
Şi nu ne temem de moarte
                                                                   
  
Rasfrîngere în memoria soarelui

Toate sunt sub semnul tau, Apollo.
Clipa ploua-n noi torential.
Ieri a rîs un ulm. O vara-ntreaga
o femeie a iubit un deal.
În stejar, unde septembrie tese
ulii într-un aprig cerc sonor, 
de ieri seara vremea o masura
Absalom, pendul nemiscator.
E aici un loc din care-n toate
laturile lumii ma aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
Numai sud si sud si sud si sud.
Timpul ploua-n lucruri. Valea tese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, sotie a-ntîmplarii, 
Inimile noastre în ulcior?

 Răsfrîngere de fulger înnoptată

Crinii de palida flacara
ai miazanoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.
Cui cînti uitarea mea blonda, 
tu stearpa risipa de tei?
Nu lasati sa se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.
Bîntuie luna. E-o toamna
a frunzelor din capitel.
În stînga tace Horatio
sau numai o parte din el.

 

Păsări in amurg

                              Lui Grigore Hagiu, in memoriam

 

Dezgheata-te, lume, dezgheaţă,

un clopot de clor ne desparte,

aripile-s tot mai în ceaţă,

inima e tot mai departe.

 

Roteste-te, lume, roteste

si tu soare du-ma în vara

orizontul ma paraseste

prietenii încep  sa dispara.

 

Nu zarisem ca norii alearga

si nu banuiam ca-i furtuna,

eram opt, eram cinci, eram patru

si parca zburam împreuna.

 

Parca ieri mai era dimineata, 

soare-n valuri si-acuma-i doar nor.

Sunt o pasare singura-n ceata

si abia mai stiu daca zbor

 

 

Ion Lazu: O evocare Cezar Baltag (26 iunie 1939 - 26 mai 1997)

                   Motto: Cezar Baltag: Îngerul se opreşte din scris...

 

Cândva, după o reuniune comemorativă Lucian Blaga - o sută de ani de la naştere, (cu participarea lui Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu – anume veniţi din America), ne-am regăsit simpatetic, pe trotuarul din faţa Conservatorului de pe Ştirbei Vodă cu o parte dintre cei care conferenţiaseră: Cornel Regman (însoţit de dna Zorina), Nicolae Balotă (cu dna Bianca), Cezar Baltag şi, înainte să ne risipim care încotro, pe străzile din preajma Cişmigiului, am adăstat un scurt răgaz, sub taina serii împrimăvărate, cu spiritele încălzite la lumina evocărilor care îl priviseră pe poetul Nebănuitelor trepte...

...Îmi dau seama că acel drum spre casă, după comemorarea centenarului Blaga de la Conservator ar fi trebuit să-l facem împreună cu poetul Cezar Baltag, cu care locuiam de ani buni în acelaşi cartier, la distanţă de numai două blocuri. Pe trotuarul din Ştirbei Vodă, eu arătându-mă foarte impresionat de alocuţiunea poetului de la Viaţa Românească, CB m-a asigurat că este vorba despre un eseu care va apărea în curând în revistă. Ne-am răzleţit pe străzile din preajma Cişmigiului, pe care aveam să-l străbat în drum spre staţia de metrou Izvor, curios să verific observaţia lui Nicolae Balotă: că grădina publică i s-a părut, după ce n-o mai văzuse de atâta timp, golaşă, neîngrijită, ca şi părăsită... Aş fi vrut să mă dumiresc ce se afla în spatele acestei insatisfacţii a unui clujean strămutat în Capitală încă din anii cincizeci.

Nu era prima dată când participam împreună cu Cezar Baltag la evenimente scriitoriceşti, însă la sfârşitul lor ne salutam şi porneam spre casă pe cont propriu, deşi măcar eu nu ignoram nicicum faptul că avem de urmat acelaşi traseu. Ilustrare concretă, dacă mai era nevoie, a sintagmei: fiecare cu drumul lui.

Şi aş putea număra pe degetele de la o singură mână convorbirile mele cu Poetul. Încerc o explicaţie: Cu un an mai mare ca mine, însă la filologie, dar în acelaşi corp al Universităţii, îi citisem poezii la gazeta din holul cel mare, apoi şi în publicaţiile studenţeşti. Îi înmânasem mai apoi un grupaj de poezii la Gazeta literară. A avut eleganţa să nu le citească în prezenţa mea, dar cum nu erau prinse într-o agrafă, a îndoit toate colile la un colţ, practicând cu aplicaţie două rupturi paralele şi astfel asamblate le-a îndesat în sertarul doldora de manuscrise. Mi s-a strâns inima gândindu-mă ce mici erau şansele de a mă vedea publicat... Încurajat de Mihu Dragomir, de Geo Dumitrescu, debutat apoi în revista Ateneu, poate îmi lipsea... aplombul necesar în abordările din redacţii. Şi pe alt plan era, mereu, ideea din mintea mea că poetul Cezar Baltag a împărtăşit aceeaşi soartă vitregă ca şi mine: ambii refugiaţi de peste Prut, el stabilit cu familia lângă Piteşti, eu cu ai mei lângă Slatina – de unde provenea soţia lui Ioana Bantaş. De aici poate un puseu suplimentar de demnitate/timiditate. Cu cât mi se păreau mai preţioase şi mai grave în fond, aceste apropieri de destin, cu atât îmi devenea mai dificilă forţarea unei atenţionări a confratelui care de timpuriu reuşise să se impună. Ideea mea în ce mă priveşte, poate fantezistă, însă de bună-credinţă fiind că talentul trebuie ocrotit, lăsat într-ale lui, iar nu luat cu asalt...

Ca să nu spun că, după performanţele din liceu, din facultate, în plină desfăşurare a torentului poeticesc, am înţeles că asupra lui Cezar Baltag se abătuseră cele mai nemiloase lovituri ale soartei: moartea soţiei iubite, poetesa Ioana Bantaş, moartea tatălui, blajinul preot Porfirie, apoi a fratelui mai mic, subtilul exeget Nicolae Baltag; toate răzbunându-se într-o boală necruţătoare care îi va umbri ultimul deceniu de viaţă. Şi lovitura finală: leucemia. Aceeaşi care îl secerase la numai 35 de ani pe fratele iubit, ca din senin - o cumplită urgie, scăpând din toate calculele. Dar ce să mai însemne că teribila boală se întorcea bezmetică şi asupră-i, după atâţia ani – după ce toată lumea părea să fi uita vechile, cumplitele încercări? Chiar asta era nedumerirea lui Cezar Baltag, când l-am vizitat la Fundeni, cu nici două săptămâni înainte de sfârşit: Aveam o cu totul altă confruntare de sănătate, mi-a spus, de unde până unde această leucemie?! Ce să-i fi răspuns? Gura mea, pecetluită, sufletul strivit de obidă, de oroare, de spaimă, de milă. ”Implozie, explozie, implo...”, ca să-l cităm chiar pe poetul Cezar Baltag dintr-o perioadă mai fastă (un cuvânt care-i plăcea, l-a folosit şi în autograful despre care va fi vorba), când se lăsa sedus de legile secrete ale lumii, de „rigoarea actelor de magie”, cînd credea în „contagierea magică a lucrurilor”, sau se consuma în „ritualurile de celebrare” ale tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Ştiam din spusele sale că poetul se afla într-o relaţie specială cu mama sa, ea însăşi supravieţuitoare a atâtor urgii abătute asupra familiei bucovinene; îmi mărturisea că vorbesc la telefon ore întregi, zilnic. Şi nu e lipsit de semnificaţie să amintesc aici că şi prietenii săi literari cei mai buni, de-o viaţă, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Caius Dragomir, cultivau aceleaşi relaţii ardente cu mamele lor, care au trăit până dincolo de 90 de ani. Poate n-ar fi greşit să-l pomenesc în context şi pe poetul Marcel Gafton, vizitat de mine cândva într-un bloc din Piaţa Chibrit, a cărui mamă a supravieţuit morţii fiului, cum cred că s-a întâmplat şi în cazul lui Cezar Baltag. Îmi e peste puteri să aduc în discuţie ce va fi fost în sufletul acestor venerabile femei, la dispariţia fiului iubit...

Mă şi întreb: este de vină numai firea mea retractilă, sau cumva şi bănuiala că poetul nu avea nevoie de mine în mod special, cum nu părea să aibă nevoie de nimeni dintre cei din jur, în afară desigur de familie, de părinţi, de cei câţiva prieteni de suflet, cu care se deconecta, dacă nu cumva ar fi mai bine să spun: cu care continua pe alt plan cufundarea ”în stele/ şi în nori şi-n ceruri nalte”, în dialogul său cu marile mistere. Şi impresia complementară: că poetul nostru nu simţea agresiunea capitalei, nu se simţea oprimat, nu plătea (asemenea mie) bir greu servituţilor şi privaţiunilor şi în fond mizeriei pe care le presupune traiul într-un cartier muncitoresc cum este Balta Albă. Înconjurat de cărţi asemenea unui cocon şi mai mult încă, înfăşurat-protejat de plasa deasă a abstracţiunilor; căci cel ce a ”văzut idei”, se va fi dezinteresat de contextul precar al cartierului; nu sunt deloc convins că poetul Baltag avea prin firea sa o percepţie specială şi o sensibilitate anume pentru Natură, pentru regnul vegetal în speţă, cel care în alte cazuri, iar la mine în mod precis, a constituit dintotdeauna un refugiu din mediul citadin gregar, dacă nu şi o sursă de împrospătare a izvoarelor sufleteşti. Nu sunt defel convins că avea o reprezentare cât de cât exactă a pâlcului de mari copaci care în mod neaşteptat făceau din spaţiul dintre blocurile adiacente un tărâm al sălbăticiei: copaci falnici, depăşind în înălţime blocurile respective, în căutarea luminii, înţesaţi la refuz de păsări cântătoare în delir, primăvară-vară, cu mierle ţopăind neobosite prin acel hăţiş ca de pădure, printre smocuri de toporaşi, rostopască, stânjenei... – semn al Naturii primordiale care se reinstalează şi proliferează cu frenezie în fiecare colţişor care scapă controlului de fiecare clipă al omului... Iar mai simplu spus, nu cred că avea nevoie de mine, de prezenţa mea, de a nimănui – şi nu din inaptitudine pentru comunicare, ci dintr-o obstinată dorinţă de a rămâne singur, pentru a se autoscopia. Nu-l văd lăfăindu-se nici în apartamentul său cu linii austere, printre nenumăratele globuri pământeşti răspândite prin toate camerele şi despre care mi-a spus că reprezintă un hobby al său; mereu preocupat să-şi gestioneze cât mai judicios timpul zilei şi al nopţii, mereu nerăbdător să revină acasă, printre cărţi, printre manuscrise cu poezii, eseuri, traduceri, ideograme - în faţa obsedantei coli albe. Atras în mod hipnotic de misterioasele idei care se plăsmuiau sub ochii minţii. Nu-şi risipea timpul în discuţii de cafenea, nu-l vedeam la restaurantul scriitorilor, întârziind pe la mese, întinzând vorba, amânând să revină la masa de lucru, cum făceau sub cele mai felurite pretexte ingenioşii noştri confraţi. Poate tocmai de aceea, îl văd ca acum pe C.B. din anii optzeci, intrând pe uşa restaurantului doamnei Candrea, oprindu-se ezitant după doi paşi, cu o figură rătăcită, needificată, oarecum în felul lui Pierre Bezuhov, apoi retrăgându-se în pripă; aşa că subtilul Valeriu Pantazi, de pe scaunul vecin, bun psiholog, mi-a şoptit: Probabil caută pe cineva... s-a ridicat, l-a prins din urmă pe hol şi i-a dat lămuririle necesare: Cel căutat fusese în sală până de curând, însă a plecat în mare grabă, căci trebuia să înceapă şedinţa de consiliu...

La drept vorbind, nu ştiu dacă trebuie să regret rezerva mea faţă de colegii de breaslă. Am observat că îndeobşte apropierea se realizează prin anecdotic, prin cedări reciproce, prin diminuarea respectului şi chiar mai mult de-atât. În vreme ce „departele”, ca să-l citez din nou pe C.B., este postura din care poţi să contempli îndelung subiectul interesului tău, să-i intuieşti esenţele, ceea ce îi e specific şi profund reprezentativ. Îmi e clar măcar acest lucru simplu: că omul cu înzestrare deosebită se mişcă printre semeni sub un cu totul alt regim decât persoanele obişnuite, are alte priorităţi, criterii, exigenţe, imbolduri. Acesta fiind ceea ce poetul a numit „echilibrul divin şi fragil al existenţei de excepţie”.

Aceasta ar fi protoistoria relaţiilor cu Cezar Baltag, s-o numesc aşa. Căci a venit Revoluţia. Una dintre primele mele iniţiative a fost să strâng cărţi pentru Basarabia, cât mai multe cărţi în limba română, care le fusese ocultată vreme de cinci decenii consângenilor noştri. Am răscolit întreprinderea geologică, am alertat Uniunea Scriitorilor, am scris la ziare. În final s-au adunat cărţi cu care am umplut un TIR şi fără cea mai mică întârziere am plecat la Chişinău. Mă întorceam la baştină, după exact 46 de ani, căci ne refugiasem în martie 1944... Oricum, cu ocazia colectării de cărţi am ajuns şi la uşa poetului Cezar Baltag, după ce la redacţie îmi dăduse adresa. Abia acum am lămurit lucrurile privind statutul nostru comun de refugiaţi. A reacţionat simpatetic, cu toată căldura. Poetul mi-a dat pentru basarabeni nimic altceva decât Istoria lui Călinescu: în locul unui vraf de cărţi, o carte a cărţilor...  Primisem multe donaţii, toate trecuseră prin mâna mea, dar nimeni nu cedase capodopera călinesciană. Am fost extraordinar de emoţionat, cred că am povestit acest fapt oricui a vrut să mă asculte.

Dar asta nu înseamnă nicicum că imediat după episodul „cărţi pentru Basarabia”, relaţiile dintre noi au înflorit. Nici că eu aş fi asaltat cu manuscrise şi colaborări redacţia Vieţii Româneşti. La drept vorbind, am continuat să am aceeaşi atitudine din totdeauna: nu am dus niciodată manuscrise prietenilor care erau şi redactori. Nu m-am prezentat cu poezii la Gheorghe Pituţ, la Ilie Constantin, la alţi câţiva cu care eram în relaţii amicale. Ca să nu li se pară că le forţez mâna, cum am mai spus. Ca să nu mi se pară că mi-au făcut o favoare. Altfel ar fi stat lucrurile, vezi bine, dacă iniţiativa le-ar fi aparţinut. Aşa că abia prin 1996, când îmi apăruse Poemul de dimineaţă, m-am prezentat pentru a doua oară la Cezar Baltag acasă şi de data asta l-am rugat ceva personal: să vorbească la lansarea de la Sala Oglinzilor. Mi se părea un bun prilej de apropiere. Mi-a mărturisit că se simte slăbit, nu atât din punct de vedere fizic – ştiam că se chinuieşte de ani mulţi cu o boală gravă şi urâcioasă –, dar mai ales traversează o perioadă de disconfort psihic şi intelectual. N-am îndrăznit să insist. Totuşi, din delicateţea care îi era proprie, a deschis cartea, a citit două poezii, poate erau primele pe care îşi oprea privirile, iar după ce a citit-o pe a treia, a închis cartea şi mi-a spus că va vorbi la lansarea mea. Şi a vorbit cum nu se poate mai comprehensiv: un poet important etc. Încheind astfel: „Aş mai adăuga în cazul său special o delicateţe şi o frumoasă milă faţă de lucruri şi o bună-cuviinţă care vine de mai departe  - şi o blândeţe a dragostei faţă de lume – o poietică a tăcerii, o mistică a tăcerii...” După care ne-a făcut onoarea unei vizite în familie, însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. Prilej cu care mi-a dăruit cu autograf o altă Istorie, nu tot a lui Călinescu, ci pe cea a lui Mircea Eliade, în trei volume, o ediţie copertată, extrem de elegantă. Tradusă de el însuşi, încă prin 1982-83, o carte care a făcut epocă. Îmi place să mă gândesc că prin această traducere C.B. a căutat să refacă drumul spre Mircea Eliade, cam în felul cum acesta încercase în anii 30 să refacă legătura cu titanul predecesor B.P. Hasdeu.

Nu mult după aceea, în altă seară de neuitat, Poetul m-a prins din urmă, în drum spre sala Radio, pe Pictor Stahi şi a ţinut să-mi arate, la numărul 18, imediat după colţul în unghi drept al străzii, locul unde a stat la un moment dat, împreună cu poetul Grigore Hagiu şi cu prozatorul Nicolae Velea. La un demisol, într-o încăpere îngustă şi foarte lungă. Am simţit o subită înflăcărare în vorbele poetului, de parcă amintirea acelor vremuri de aur ale tinereţii i-ar fi împrospătat simţirile. În dreapta intrării, un basorelief spre care îmi arunc privirile de câte ori fac acest drum, al lui Grigore Hagiu.

Când povestesc aceste prea puţine întrevederi cu C.B., s-ar părea că lucrurile s-au desfăşurat cu o anume lentoare răbdătoare şi bucuroasă din parte-mi, în ideea că nu e nici o grabă, va sosi negreşit momentul îndelung aşteptat al conjuncţiei; acum însă trebuie să admit că amânarea în sine nu era de bun augur şi lucrurile aveau să se precipite la modul incontrolabil. Căci nu după mult timp, o lună sau două, am aflat că poetul se internase la Fundeni, grav bolnav, de data asta fiind vorba de leucemie. Se poate spune deci că lansarea mea de la Sala Oglinzilor a fost ultima lui ieşire în public. L-am vizitat la Fundeni, nu ştiu dacă din punct de vedere medical nu a fost o inabilitate, căci era în ultimele două săptămâni de viaţă şi condiţiile septice trebuiau riguros respectate. Am luat loc pe un taburet, cât mai departe de pacientul întins pe pat, tuns chilug, de nerecunoscut, care totuşi înălţa capul spre mine, pe urma unei îndârjiri spirituale – dar unde era minunatul lui păr cârlionţat, care încorona fruntea acestui poet de o delicateţe extremă şi de-o nobleţe fără echivoc? – şi eu, la un moment dat, cu sufletul chinuit de cea mai atroce obidă, am emis câteva propoziţii gâtuite de emoţie, care se doreau încurajatoare, pozitive. Mi-a declarat că duce o ultimă luptă, cea decisivă. Din uşă, i-am strigat, cu lacrimile gata să-mi ţâşnească din ochi: Ne mai vedem! Ne mai vedem... Şi am mai avut apoi sub priviri doar grupajul de poezii din România literară, ultimele scrise de Poet. Vămile, „punţile”, cum se spunea prin părţile Tighinei, poate şi la Cernăuţi.

Toate aceste infinitezimale care ne-au ţinut departe unul de celălalt, în viaţa de fapte; căci în cealaltă viaţă, paralelă, Cezar Baltag, cu inteligenţa lui speculativă, rafinând, esenţializând, căutând la radăcina lucrurilor sursele genuine – ce altceva erau ideogramele din faimoasa lui rubrică, ce erau Răsfrângerile dacă nu ecouri ale unor realităţi prime, de esenţă barbiană, i-aş zice? - , a fost şi a rămas unul dintre poeţii colegi de generaţie la care m-am gândit cu perseverenţă şi intensitate, un alter ego al meu, mai norocos, mai dăruit cu har, mai curajos în a-şi asuma destinul de poet. Succesul şi reputaţia lui făceau aproape de neobservat migăleala mea de câteva decenii. Nu e nici umbră de invidie în această consemnare, ba dimpotrivă. Mă bucură mai mult reuşita lui de excepţie decât mă umileşte prestaţia mea lipsită de aplomb. Amândoi de dincolo de Prut, ambii refugiaţi. Şi mai este şi faptul că în prima copilărie am pierdut un frate mai mare, care nu avea egal în tot ce făcea, şi la umbra căruia mă complăcusem, chiar cu oarecare mândrie, dacă nu neapărat relaxat pe dinăuntru: că noi, nişte copii de venetici, le-am luat-o cu mult înainte localnicilor. Ceva de genul acesta s-a răsfrânt şi în relaţiile mele cu poetul -, un sentiment confuz, dar nu mai puţin perseverent.

Cele mai bune pagini ale mele sunt cele în care readuc la viaţa cuvintelor nişte vise sau alte semnalizări ale subconştientului care mă veghează şi mă călăuzeşte. Iată un paragraf antologic din Cezar Baltag:  „Există nopţi – în copilărie şi adolescenţă erau mult mai frecvente – în care visez cărţi.(...) deschid în somn aceste biblosuri cu tartaje de stejar şi hainele visului mi se umplu de mătreaţa inefabilă a paginilor. File înnegrite, îngălbenite, putrezite, scorojire, măcinate, mâncate, săpate şi emaciate se deschid în faţa mea cu un foşnet şi foşgăit inflamabil de frunze uscate, toamna, sub paşi, în lumina soarelui afumat de focuri pe câmp. Tărâţă inteligentă, talaş raţional şi vreascuri ale spiritului mi se aşază ca o pudră logică în păr, pe barbă, pe veşminte, în suflet; pulbere cosmică, pleavă şi puzderie siderală, depusă de un vânt astral pe suprafaţa nobil nemişcătoare a astrului care este eul nostru profund...”

Şi iată-ne într-o dimineaţă de octombrie 1994, coborând din accelerat în gara din Satu Mare, unde C.B. avea să primească premiul Opera Omnia; iată-ne vorbind la două lansări succesive ale aceleiaşi edituri; dar întorcându-ne la Bucureşti cu alte trenuri, spre apartamentele nostre din două blocuri apropiate; şi se face că îmi amintesc mai pregnant drumurile pe care le-am făcut separat, decât cele în care am mers alături, de prea puţine ori.

Astfel îmi vine în minte poetul („căci scriitorul adevărat este interesat nu de glorie ci de durată”) pe nenumăratele/ imprevizibilele căi ale rememorării, care în convingerea mea reprezintă, până una alta, o antecameră a veşniciei - dacă nu neapărat cea care a indus oamenilor ideea de nemurire; astfel mi-l reamintesc pe poetul Cezar Baltag, colegul de frunte al generaţie, refugiatul ca şi mine, vecinul de cartier, unul dintre scriitorii la care m-am gândit cu perseverenţă şi ardoare, la modul admirativ, fără umbra penibilă a vreunei invidii, iar uneori, coparticipativ, am şi îngânat, din culise, melodia pe care el o executa cu brio în avanscenă; şi despre excelenţa poeziei sale depun aici mărturie, ”la vremea când amintirea scrie aproape singură aceste rânduri”...

 

 

Ion Lazu: DOUĂ POEME DEDICATE LUI CEZAR BALTAG

 

S.L.D.

             Poetului Cezar Baltag, in memoriam

 

Vorbiţi în şoaptă,

Ceva se petrece

Sub pragul vostru auditiv.

Aşa cum silabele gurii tale

Sunt sorbite de timpanele ei,

Tot astfel

Acolo, în adânc

Picură ceva –

Pământului îi wscapă lacrimi

Pe care le-nghit rădăcinile;

Acolo, în înalt

Se spulberă ceva –

Văzduhului îi scapă lacrimi

Pe care le-nghit îngerii.

E un plâns fără istov

Cosmic, fertil, -

Doar că se petrece

Sub limita de detecţie.

                           1980

 

XXXIII

 

Nu s-ar putea să arunci o privire în

Moarte şi să o tragi înapoi? Să te scuturi

De ea şi să pleci? Cum te-ai arunca pe brânci

într-un lan de lucernă, vara,  - de dragul

lucernei, al calului şi al verii – vrând doar

atât: să înţelegi (în locul lor)? Te duci prin lucernă

de-a buşilea, târâş – altfel cum să înţelegi

lucerna?! Împingând-o în lături cu capul,

cu coatele, strivind-o cu pieptul, cu

genunchii... ţepi uscaţi de mai an, jilăveală,

aici, jos, aer înecăcios, miros de crud, lăcuste gri

sărind  împrejur... târâş pe tarla, numai astfel...

răzbeşti dincolo, unde lucerna a uitat să mai

crească, printre muşuroaiele moi, un smoc ici

altul poimâine. Te aduni de pe jos, te întorci

să priveşti: nici un semn n-ai lăsat, omenesc.

Simţi un jind:  cu nimic n-ai păgubit calul, şarpele.

Doar că îţi e cam ruşine: ce-ţi veni să te târăşti

ca jigăniile? Te ridici popândău, te scuturi de praf

o iei (razna) peste răzoare,

mormăindu-ţi ceva, fluierând ruşinat. Bucuros: nu

te-a văzut nimeni. Te-ai strecurat prin lucernă

ca un ofidian. Ţi-ai aruncat o privire în Moarte

şi ai tras-o înapoi, tocmai la timp...

 

(1980) 

 

 

Alţi scriitori:

Gh. Azap, n. 1939

Al. Tudor, m. 1961

 

Ion Lazu - Imagini recuperate...