vineri, 6 iunie 2014


Scriitorul zilei, Nicolae Iorga, n. 6 iunie 1871- d. 27 noiembrie 1940    

N. Iorga, de Oskar Han
Născut la Botoşani dintr-o familie de aromâni, junele Nicolae Iorga, de o inteligenţă excepţonală şi dotat cu o memorie fabuloasă, a făcut gimnaziul la Botoşani, liceul la Iaşi, absolvit în 1888. I-a fost deajuns un singur an ca să absolve Universitatea din Iaşi, nu oricum, ci cu Magna cum laude. Îşi face specializarea la Paris, Berlin şi Leipzig, luându-şi doctoratul la 23 de ani, când devine membru corespondent al Academiei. La 24 ani, prin concurs, devine profesor la Universitatea din Bucureşti. Istoric, literat, politician, prim ministru, a fost asasinat de legionari în 27 noiembrie 1940, ca răzbunare pentru a-l fi dat în judecată pe Zelea-Codreanu, care apoi a fost lichidat în închisoare de oamenii lui Carol II.
A publicat peste 1200 de volume, cca 25000 de articole, a fondat reviste precum Neamul românesc, Revista istorică, Floarea darurilor, a înfiinţat Universitatea de vară de la Văleni de Munte, Scoala românească de lângă Paris (Fontenay-aux-Roses), a condus mişcarea semănătoristă, a scris poezie, teatru, memorialistică: Oameni cari au fost; O viaţă de om, aşa cum a fost.
Comuniştii l-au ocultat preţ de două decenii. Pe vremea liceului meu, se vorbea în taina despre marele Iorga. Profesorul nostru, student eminent al lui Iorga şi discipol de-al său, nevoit să păstreze absolută tăcere cu privire la mentorul său, vă daţi seama... Spre sfârşitul comunismului naţional, Valeriu Râpeanu a reuşit să-i reediteze cărţile de memorialistică, ajunse acum la ediţii definitive, necroşetate, ceea ce pe atunci fusese imposibil... I-au apărut şi poezii, unele memorabile. Învăţasem pe dinafară versurile: Au fost ucis un brad bătrân / Fiindcă făcea prea multă umbră. / Şi-atuncea în tăcerea sumbră / S-a auzit un glas spunând...
O personalitate copleşitoare, cum şi trebuie să apară în fiecare naţiune, la un secol, la două secole - ca să constituie repere, modele, direcţii de urmat, îndemnul spre perfecţiune: Iată ce poate face un om!  Ca să ştim că se poate, chiar dacă noi ne străduim cu rezultate prea de tot modeste. E ceva să afli că Iorga a învăţat limba spaniolă în trenul spre Madrid. Asta mai zic şi eu! Pentru tineret, scrierile lui Iorga ar fi şi un izvor de înţelepciune. Se găsesc maxime, cugetări de mare pregnanţă, demne a fi memorate.
Azi, la Târg, văd pe standul editurii Vremea un titlu insolit de N. Iorga: Scrisori de femei. Ce cuprinde cartea? Transcrierea unor scrisori ale unor soţii de domnitori de-ai noştri dar şi de boieri sau dregători. Iată: Doamna Voica a lui Mihnea cel Rău, Doamna Despina a lui Neagoe Basarab, Ecaterina, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Doamna Safta a lui Gheorghe Ştefan, Doamna Ecaterina a lui Dabija, Rada Filipescu, Ileana Cantacuzino, Maria Roset, Bălaşa Vladimirescu, Elena Cuza, Regina Elisabeta, Dora d' Istria, Catinca Kogălniceanu etc.
Geolog în localităţile de la poalele transilvane ale munţilor Făgăraşi, mi-l închipuiam pe Iorga bătând o vară întreagă Ardealul, cu trăsura, cu căruţa, din biserică în biserică, pentru a transcrie pisaniile, pentru a copia documente, zapise... Ca să nu se piardă urmele românismului, sub dominaţia austro-ungară...
Am o veneraţie fără limite pentru aceşti mari bărbaţi ai naţiunii noastre, oricât de puţini vor fi fost aceştia. Titanii, uriaşii care ne salvează în faţa Istoriei...
                   
           

Felix Sima, n. 6 iunie 1949
  
  
Unul dintre cei trei fii ai unei familii din comuna Mihăeşti de Vâlcea, numele de familie ne sugerează  provenienţa din oierii transhumanţi de dincolo de munţi - dar ne-o sugerează şi mustaţa poetului, de nu chiar mai mult atracţia sa irepresibilă spre natură, spre munţi şi păduri şi spre o sfială a firii specifică omului însingurat. A făcut şcoala primară în satul natal, cea secundară la Buleta, iar liceul la Rm. Vâlcea, pe când nu se mai numea Alexandru Lahovari ci Nicolae Bălcescu. A făcut o şcoală postliceală de bibliotecari la Bucureşti, absolvită în 1971 şi a avut diferite slujbe tranzitorii, de exemplu pe şantierele hidrocentralelor de la Lotru sau maşinist la Casa de cultură, până să devină bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanu, unde funcţionează până în prezent. A debutat cu versuri în Luceafărul şi în volum la editura Albatros: Cineva mai tânăr, 1978, redactor poeta Gabriela Negreanu, într-un moment când poeţii încă mai puteau să publice cărţi cu nume propriu - căci după aceea nu mai apăreau decât culegeri ale debutanţilor...

Opera: Cineva mai tânăr,  1978; Înfriguratul fierbinte, 1980;  Cartea de pământ, 1992; Tu să-mi spui de unde vii şi ce poezii mai ştii, 1993; Ridică-te, negură! Fereastra 1, postfaţă de Dan Ciachir, Fereastra 2, postfaţă de Constantin Georgescu, 1994; Cu un fir de ghiocel aş putea să scriu la fel, 1995; Din Ţara lui Anton Pann (în colaborare cu Dragoş Serafim), 1996; Case de piatră (Videopoeme),  1997; Poarta raiului - The Heaven's Gate, ediţie bilingvă, traducere de Tudor Iosifaru, postfaţă de Constantin Zărnescu,  2000.


Poezia zilei: Ion Lazu

Foarte sus, în tăcere 

                           Lui Felix Sima

În mijlocul grădinii, împrejmuită de pruni
Prin care întrezăresc satul;

De-ar lipsi ulmul, îngălbenit
Înainte de vreme,
Aş vedea pârâul şi vadul;

De-ar lipsi mierla din ulm, cântând
Raiul meu s-ar mărgini cu iadul;

De-ar lipsi liniştea asta-ntr-o doară,
s-ar auzi izvorul stors din pământ
de apăsarea noii case;

de-ar lipsi cuvintele ce mă-mpresoară
s-ar vedea cine sunt
în carne şi oase.
1980,Păuşeşti-Vâlcea
(Din volumul Muzeul Poetului, 1982)



Prietenul poet Felix Sima a aşteptat preţ de vreo 9 anişori, ca să se convingă că m-am făcut băiat cumite şi dedicat prieteniei, apoi s-a născut el însuşi, în prima săptămână a unui iunie, - tocmai bine, ca să aibă (o vară întreagă şi apoi o toamnă lungă) timp berechet de supt cu nădejde la sânul maicii sale şi răgazuri de respirat aer păduros de la Măgura-Mihăieşti; după „cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”, când s-a mai dezmorţit pe-afară, omuleţul trandafiriu şi cârlionţat despre care vorbim, descotoşmănat din ocrotitoarele/constrângătoarele dragi scutece, s-a sumeţit să facă primul pas de pe marginea dezgheţată a zăpezii direct în „Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”. De unde în linie dreaptă şi versurile consecutive: „ Mai mulţi copii umblau prin flori, / Le vizitau ca la muzeu...” Îi vedeţi şi domniile voastre la fel de bine, examinând corolele, precum în diorame? 
Eu personal l-am cunoscut nu mult după ce-şi extrăsese nasul din calicii, la o terasă din Aleea Alexandru, prezentat mie de un alt poet, acela şi frenetic reporter, numitul Jean Andreiţă, în fapt fostul meu coleg de clasă de la Radu Greceanu din Slatina-Olt. Olteni noi toţi, dar mai ales ei doi, iar eu refugiat de pe malul Nistrului. Mi l-a arătat în ipostaza cea mai mirabilă ce o putem dori unui poet, căci având douăzeci de ani, tocmai debutase la faimoasa-râvnita de toţi pe-atunci revistă Luceafărul, cu versuri nicidecum începătoare, ci turnate parcă în tiparele pentru totdeauna ale limbii române. Ascultaţi, boieri dumneavoastră: “Frumosul prinţ distins şi demn, / Lipsit de patimi şi îndemn, / Din tronu-i lustruit, de lemn / Nu a dat lumii niciun semn.”  Auziţi şi domniile voastre aceeaşi melopee cosmică? Şi se începu între noi aceştia, chiar sub tronurile de argint ale acestor versuri, dragilor, o prietenie ca-n cărţi, o prietenie de patru decenii patru, însă absolut lipsită de gesturi citeţe, de cuvinte peremptorii şi chiar de oarece fapte notabile, totul pe nevăzute-nespuse, în marea taină a sufletelor care trăiesc minunea vieţii unice. Unul înfăşurat în viţele despletite ale tiutiunului cu nume războinic, celălalt înfăşurat şi el în ce-i mai rămăsese dintr-o aspiraţie spre "lumi ce nu există...". Iar adevărul adevărat este că abia acum, când pentru prima dată mă uit înapoi, prin storurile şi faldurile acestor vremuri, mă credeţi au ba, eu nu zăresc nimic mai acătării în prietenia noastră literară, nimic epic, cu un cuvând de dicţionar; mă mai uit o dată, fără dicţionare dar cu maximă atenţie, minunându-mă: nu se poate, doamne să nu fie chiar nimic, mă uit cu toţi ochelarii adunaţi de prin casă - şi în ultimă instanţă mă uit cumva sintetic, vultureşte, stereoscopic şi tot nu văd nimic. O lipsă totală a faptelor de arme, memorabile, chiar a faptelor mai micuţe, lucru totuşi de mirare la nişte bărbaţi bravi, suavi lungani, cum ni s-a spus, şi vaganţi, la care fetele trăgeau stăruitor cu ochiul… Nicio ispravă de răsunet, care să despice lumea în două, nici măcar un fir de iarbă despicat – şi îmi e clar că iarba e de neînvins, dacă toate ar dispărea şi s-ar pustii şi dacă iarba însăşi ar fi pârjolită şi pustiită, principiul vital din ea e de neoprit, răsare iar la anul, împânzind-împâslind şi trosnind prin ţărână, de aici şi până la capătul pământului. Mereu întâlnindu-ne la sosirea mea în campanie, mereu despărţindu-ne la sfârşitul campaniilor mele geologice în zona vâlceană, înţelegeţi că povestea mergea înainte, noi înşine ne câştigam pâinea "în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii" noastre, cum ne-a fost menit la alungarea din Rai; şi ne revedeam la primăvară, din nou privindu-ne în cea mai etanşă tăcere, printre viţele de tiutiun sau prin aburii viţei de vie, şi invers, tot aşteptând nu se ştie ce, tot privind peste umărul celuilalt, străduindu-ne să descâlcim ceva parcă scris acolo, indescifrabil, însă nimic definitiv, oricum, căci prietenia noastră se împicioroga de la un an la altul, binevoind să meargă mereu mai departe, pe cărarea de iarbă, cum spuneam, iar de-o parte şi de alta a cărării, în locul unor lespezi albe-lucioase, cărţile noastre, din loc în loc, cât să nu ne adoarmă plictisul… Sufletul meu distila din zbaterea lumii doar tonul ei elegiac, sufletul lui Felix, foarte diferit de al meu, distila şi el ceva, mai greu de numit, dar care se aduna în melopeea cărţilor sale. Eu în gazdă la Guşoieni, ori în Ioneşti-Obeni, în Băbenii-Români, la Goranu, la moş Toma din Horezu, la Leana lu Magheru din Păuşeşti-Măglaşi şi peste tot în Vâlcea, iar Felix la bibliotecă şi în Ostroveni şi la casa părintească din Măgura sau pe unde umblam împreună, răzleţiţi întru poezie: la Jgeabu, la Pătrunsa, la Pahomia sau Frăsinei, la Cozia, la Buridava, la Învârtita Dorului din Vaideeni, la Dumitru Şchiopu, olarul din Vlădeşti, la Bărbăteştii Gheorghiţei Măleanu… Şi dacă vor mai fi fiind mănăstiri prin nordul judeţului Vâlcea şi câţiva săteni "ca pe vremuri", asemenea unor mânăstiri, înseamnă că noi doi, Felix şi cu mine, mai avem drumuri multe de umblat în Nordul Olteniei...

Alţi scriitori:
Ion Şiugariu, n. 1914
Gh. Pituţ, m. 1991


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000
12 aug. Veneticii: Pe la 10 ani l-am întrebat pe unchiul Mişulică dacă el a împuşcat pe cineva în război. Nu mi-a răspuns tranşant, nu a avut inimă să spună: da, am ucis oameni. Poate a vrut să cruţe sensibilitatea mea de debutant într-ale umanismului. Mi-a dat o explicaţie mai largă, desigur incompletă: el, comandant de baterie de artilerie avea ca sarcină să tragă cu tunurile de la distanţă în obiectivele inamice. Cerceta terenul cu binoclul lui Karl Zeiss Iena, calcula traiectoria, înclinaţia şi ordona: Foc! Apoi privea prin binoclu dacă a atins ţinta, făcea observaţiile necesare şi comanda iar Foc! Prin binoclu vedea obiective sărind în aer, siluete pulverizate, însă propriu-zis, cu mîna lui nu a împuşcat pe nimeni. Copilul ce eram simţea că explicaţia unchiului e o eschivare, printre altele şi ca să-şi menajeze nepoţelul care cu naivitate îi punea o întrebare pe care nu i-ar fi pus-o nicicum un adult; simţeam şi că întrebarea nu-i convine, pentru că în forul lui intim se ştia vinovat. Poate că niciodată nu fusese convins pînă la capăt că trebuie să-l omori pe inamic, sau de va fi avut această convingere, ea nu a fost fermă, nefiind conformă structurii sale sufleteşti. Şi se va fi zbuciumat mult în timpul ostilităţilor şi apoi, în lagăr, în detenţie, unde violenţa şi nedreptatea sunt mereu în prim plan; oricum, e tipic pentru el faptul de a încerca să-şi privească faptele şi răspunderile la capătul axei optice a binoclului, foarte departe, ca într-o altă lume, detaşată de context.
La metrou Victoria discut cu un om tînăr, de 30-35 ani, înalt, ochi verzi, care îmi spune că peste cîtva ore zboară în Spania, lîngă Madrid. Mă înflăcărez puţin.
Apoi vorbesc cu un domn bine făcut, cu ten hepatic, după accent arab sau francez. Îi spun că am fost în Franţa de trei ori. Cînd ultima dată? vrea să afle.  Probabil se gândeşte că şi acolo au fost schimbări drastice în ultimul deceniu... Despre Turul Franţei, cel mai mare spectacol în aer liber. Alpii, Pirineii, Podişul Central etc. El: francezii sunt cei mai deştepţi, cei mai avansaţi, ei dau linia şi tonul în toate. Iar românii (e aici de trei ani, îi urmăreşte cu mare atenţie) sunt proşti, mănîncă prea mult, nu vor nimic decît să se ghiftuiască şi în rest sunt necinstiţi, hoţi, corupţi. Eu: avem oameni foarte deştepţi, dar…Orientul e aproape, iar cei 5o de ani de comunism ne-au ticăloşit. Spun asta de mai multe ori, se face că nu aude. Să-i fi spus că bolşevicii ne-au călărit şi pervertit de decenii, dar că de fapt ideile comuniste nu vin din Rusia, ci de la Paris, unde şi azi comuniştii sunt la mare cinste? Să-i fi amintit de agricultorii francezi care incendiază produsele agricole transportate din alte ţări? De cei 100 muncitori care s-au baricadat într-o uzină şi au deversat în apa rîului tone de acid sulfuric? Vrei mai mare terorism? La noi s-a avariat un iaz de decantare şi toxinele au ajuns în Tisa, dar a fost un accident, nu o intenţie criminală. Şi cît tapaj! Mă întreabă dacă sunt în vreun partid. Nu, sunt scriitor, ce-i drept am prieteni care au schimbat 2-3 partide. Se declară partizan înfocat P.D. Dar Băsescu, care a vîndut flota? Nu B., ci Iliescu, trînteşte el. Are 58 ani, se simte în formă, sex în fiecare seară. Nu-mi dă cartea de vizită, ca om civilizat ce se consideră. Mă uit la sacoul lui, de plastic, nu prea bine călcat, luat poate de la second hand. Însă franţuz tipic, arogant-foc, foarte sigur pe sine. Să-l fi întrebat ce afaceri are? Oricum, se deplasează cu metroul, ca orice muritor de rînd.
În Romană, o cerşetoate în vîrstă vrea bani pentru medicamente de ochi. 
Spre metrou, vorbesc cu vecinul Ivan. Zice: Ne pisează cu Stolo, cu Isă pînă au să ne scîrbească; primul e kaghebist, a umblat cu fondurile secrete ale lui Ceau, l-au uşuit de la Banca Mondială şi de fapt a pus pe butuci Rep. Moldova. Al doilea a gestionat prăbuşirea atîtor bănci. Iată cine ne sunt tehnocraţii…
(Din Gândirea înceată, în manuscris)
Va urma

Fotografii...O propunere îndrăzneaţă a lui Ion Lazu.


Cine citeşte Norii? Ce prevestiri sunt acolo?

În Piaţa Presei Libere, un posibil amplasament al Memorialului cărturarilor încarceraţi...

Pe soclul fostei statui a lui Lenin se pot pune cele 4 plăci de marmoră cu numele a 403 scriitori încarceraţi.

Soclul este "garnisit" cu plăci de polistiren expandat...

Aici ceva trebuie făcut, nu? Aştept comentarii, sugestii...