miercuri, 11 iunie 2014

Scriitorul zilei: Ion Andreiţă , n. 11 iunie 1939
    







Din comuna Perieţi, judeţul Olt, fiu al unui notar Marin Andreiţă şi al Floricăi, din neam preoţesc, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul Radu Greceanu la Slatina, 1953-1956, apoi facultatea de Filologie din Bucureşti 1958-1963, după care a devenit jurnalist la Scânteia tineretului, 1963-1983, apoi la România liberă.  până la pensionarea din 1997. Continuă să publice în revistele literare ale momentului.
A debutat cu poezii în 1960 în Luceafărul şi a publicat volume de poeme: Minunea de a trăi, 1970, Măsurând cu lacrima fiinţa ta, 1993; Dimineţile albe...,1999; Între două bătăi de aripă, 2003; 101 poeme, colecţia Ideal, 2010; volume de reportaje literare: Colegi de generaţie, 1979; Drumuri esenţiale, 1982;  Secante la omenie, 1985, memoriale de călătorie: Misterul Fluviului Galben, 1993 (o călătorie în China), Scrisori pariziene, 2000;  Călător la un capăt de lume, 2001; Scrisori italiene, 2004; şi câteva volume de proze scurte: O zi de toamnă, 1997; Natură vie cu barcă, 1983; Viaţă, drumuri, litere, 2010.
Vigoare de temperament, precizie scripturală, metafore sensibile, o caldă şi omenească înţelegere pentru destinul românilor sub vremuri, scene din vremea foametei, dar mai ales atmosfera din Perieţii copilăriei sale, impregnând paginile sale de proză - acestea sunt permanenţele textelor lui Ion Andreiţă, care s-a salvat din ziaristica angajată tocmai printr-un angajament mai profund, cel faţă de semenii săi condamnaţi la anonimat, ducându-şi viaţa în modestie şi bună credinţă.
P.S. Cu Toamnă târzie, antologia de proză scurtă apărută la TipoMoldova, 2012 am sentimentul că Ion Andreiţă restabileşte adevărul cu privire la adevărata sa vocaţie: aceea de observator co-participativ al vieţii omului simplu, nesofisticat, în datele sale primordiale şi în context rural ancestral, de povestitor plin de har al unor întâmplări de la marginea lumii, într-o frazare curgătoare, iluminată de omenească înţelegere a sensului vieţii. Poezia fugoasă, publicistica plină de nerv şi culoare, sunt laturi ale temperamentului său nedomolit, însă povestirea este harul dat lui de la Dumnezeu.

Citeşte mai mult:  http://www.ghimpele.ro/2012/06/se-naste-scriitorul-ion-andreita-vezi-ce-alti-mari-artisti-marcheaza-semnificatia-zilei-de-11-iunie/
 http://www.crispedia.ro/Ion_Andreita
http://www.zf.ro/autori/ion-andreita-3941229/
http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/73/articolul16.html
***
Unul dintre foştii mei colegi de liceu (la Radu Greceanu din Slatina, alături de Caius Traian Dragomir şi Anton Vătăşescu),  cu care mă mândresc şi pe care-mi doresc să-l văd mai des. Se şi întâmplă, în ultima vreme, mai des decât la tinereţe, căci amândoi suntem în sfârşit degrevaţi de servituţile meseriilor noastre "pe picior" : el reporter, eu geolog terenist; ne revedem la întruniri culturale-scriitoriceşti, în Bucureşti sau prin ţară, schimbăm impresii, cărţi cu autograf... Însă s-ar spune că vremea prieteniilor s-a cam dus. Ne gestionăm fiecare cum poate: energiile, timpul, aspiraţiile...



Alţi scriitori:

Tudor Panfile, n.1883

Grigore Arbore, n 1943

G. Uscătescu, m. 1995.

 

Poezia zilei, Ion Lazu

Pe deal, II
Lui Jean Andreiţă

Viaţa se trage în scocul văii
Care se umple cu seară.
Eu stărui pe deal. Dulăii
Îşi încearcă glasul prin uluci.
Cerul a îmbătrânind ca o oglindă
Dintr-un conac părăsit. Nu ştiu ce aştept
Cu spinarea rezemată de prun
Cu genunchii în piept.
O femeie pândindu-mă pe după tufe
Rupe din livada veche crengi uscate
Şi, când pleacă, legătura ei
Pierde o mătreaţă ca de noapte.

Atunci prin bezna ce-n salcâmi se lasă
Moşul îşi aduce caprele acasă.
Eu stărui încă şi încă
Rezemat de prunul cel cu creastă şuie.
Şi târziu, punând palmele alături
Sting a coalei căţuie.
În cer şi pe pământ se lasă
Noaptea cea mai adâncă.

Alexeşti- Vâlcea, 1981 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000

Tot din discuţia de ieri: Ce bine era cu ceare-urile, ne împrumutam pentru concediu şi plăteam rate tot anul. Şi mie mi-au prins bine ceare-urile, zic. Dar voi ofiţerii eraţi plătiţi bine, de două ori mai bine decît mine, de pildă, inginer şi eu. Eram plătiţi bine, dar nu foarte bine. Cum de nu se ajungeau acei ofiţeri cu banii? Cum m-am descurcat eu cu Lidia şi Andrei timp de şase ani dintr-un biet salariu, împărţit pe teren şi acasă, iar colegii tăi nu-şi puteau plăti concediu din salariul lor de două ori mai mare? Mai ales că la vilele armatei ei plăteau doar 10% din cazare şi masa era foarte ieftină. Cînd ne-am dus noi la Sinaia sau la Bălţăteşti, Lidia ca angajat civil, la un salariu minim faţă de al ofiţerilor, ne-au luat preţul întreg al cazării, foarte pipărat. Nu reiese că domnii ofiţeri cheltuie necugetat, pe băutură, pe…? Dar cum să ajungi la înţelegere cu alde V., dacă pentru ei aceste evidenţe nici nu există?! De menţionat că discuţia s-a purtat în faţa unei sticle de vin din care a trebuit să beau un pahar, iar ei au continuat cursa fără mine. În continuarea celei de ieri, mai substanţială.
Închei spunîndu-le: M-am băgat în afacerea asta nu prea rentabilă, dar muncesc, nu stau cu mîna întinsă. Mama nu se aşeza cît e ziua de lungă. Nu am decît meritul că îi seamăn.
31 aug.   De dimineaţă Lidia se scoală relaxată, îşi aminteşte anecdota cu femeia cu coşul de ouă în cap, o apucă rîsul, mai să se înece cu cafeaua. Atît de pregnant şi-a amintit contextul în care mama i-a spus anecdota. Într-adevăr, mama avea un fel de a interpreta foarte sugestiv, schimbând voci, cu resurse de actriţă. Lidia voioasă. Mă gîndeam: Nu mai sunt părinţii mei iubiţi. Mama nu mai e de 11 ani, deja…
V. 2 : M-am gîndit la relaţia lui Grişa cu taică-său, cînd, la 18 ani, bătrînul l-a lovit iar fiul şi-a înfipt mîna în barba lui. Fiul deja un lungan de 185 cm, iar taică-său un scund cam prizărit. Tatăl cu nervi, nesuportînd să fie contrazis, l-a lovit în mod reflex; iar fiul a reacţionat cu acel resentiment ce se va fi adunat în sufletul lui din multe fapte ale copilăriei cu un tată iritabil şi o mamă blajină, tolerantă, iar pe de altă parte chinuită de durerile de urechi, care au răpus-o la doar 47 de ani. O revoltă a tînărului împotriva tatălui tiran. Iar peste nu mai mult de 3 ani, bătrînul se va stinge, după ce pe copii îi va îndepărta prin comportamentul lui necugetat, de om alunecat în patima beţiei.

Cînd revin spre casă, soarele la amiază. Moşul de pe clepsidra galbenă îşi tăia roşii cu briceagul legat la brîu cu sfoară, ca la ţară; alteori mănîncă prune pe care le striveşte între degete. Sau coase, desigur fără ochelari, pungălind diverse gioarse, vechituri care îi vor fi bune la iarnă – căci, vezi bine, cerşitul lui de om la 9o de ani e o treabă de cursă lungă.
Va urma 


Fotografii  ateniene...



Bucuria împărtăşită între cuscri...