Scriitorul zilei: Irina Mavrodin, n. 12 iunie 1929 - d. 22 mai 2012

      

    

Născută la Oradea, fiică a profesorului de limbă franceză Atanasie Mavrodin şi a Mariei (n. Popescu), medic oftalmolog, şi-a făcut studiile liceale la Focşani, urmând apoi Facultatea de Filologie, secţia franceză a Universităţii din Bucureşti, cu licenţa în 1954, după care va parcurge o carieră universitară prestigioasă; după pensionarea din 1995 a fost profesor asociat la Craiova, Sibiu, Suceava, dar a condus lucrări de atelier poetic şi la Paris.

S-a remarcat ca profesoară de franceză, ca traducătoare şi eseistă redutabilă, dar şi ca poetă. A tradus integrala Proust, a tradus din marii scriitori francezi din toate timpurile şi ilustrând toate genurile literare: De Stael, Flaubert, Gide, Stendhal, Maurice Blanchot, Camus, Faure, Montherland, Genette, Delacroix, Ricoeur, Cocteau, Cohen, Laurens, (până şi din scriitorii francofoni ai Africii!); iar din română în franceză: Eliade, Cioran şi desigur, propriile poezii. În 1972, publicând Nathalie Sarraute şi noul roman francez, a dat o nouă deschidere în literatura română a vremii. Teoreticiană a artei traducerii, hermeneută, eseistă de anvergură, a contribuit la emanciparea exegezei româneşti, la sincronizarea cu mişcarea literară europeană a momentului. Poezia sa, de o maximă concentrare, mizează pe transmiterea nemijlocită a emoţiei, fără balastul înfloriturilor stilistice.

Completare, 12 iunie 2013: Răsfoind şi citind o parte din textele cuprinse în volumul O carte de şi despre Irina Mavrodin. O viaţă înaltă ca un dar divin, Ed. Timpul Iaşi, 2013 (562 pagini, format mare), sub redacţia Mioarei Izverna, traducătoare ea însăşi, sora  mai mică a Irinei Mavrodin,  aflu câteva date semnificative despre marea traducătoare dispărută acum un an. Se trage dintr-o familie de greci veniţi în Principate pe la începutul secolului XIX, dacă nu şi mai devreme. Un lung şir de preoţi şi ctitori, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă. Tatăl, eminent profesor de  franceză, este condamnat politic şi face trei ani la Canal, după care i s-a mai permis să funcţioneze doar ca suplinitor în diverse localităţi din judeţ. Fratele cel mic, Alexandru, student anul IV la Medicina ieşeană, este arestat în 1956 şi face ani grei de detenţie, din care iese cu sănătatea şubrezită. Munci necalificate, la marginea societăţii şi în fine, i se dă voie să treacă din nou admiterea la medicină, pe care o va termina cu brio.  Însă o viaţă distrusă, o moarte prematură, nedreaptă.  Irina Mavrodin însăşi, la 17 ani se îmbolnăveşte de plămâni, se tratează vreme de trei ani la sanatoriul din Moroieni. Intrase la Filologia bucureşteană, secţia franceză. Venea în Bucureşti doar ca să-şi susţină examenele de sfârşit de an. Doar ultimii doi ani învaţă efectiv ca studentă cursantă. Şi totuşi termină facultatea ca şefă de promoţie a tuturor secţiilor de la Filologie. Împotriva cursului (păgubos al) lucrurilor, împotriva dosarului catastrofal, neutecistă, este totuşi reţinută la catedra de Franceză. Va face carieră universitară. Se va impune ca traducătoare excepţională, deschizând o adevărată şcoală românească de traductologie. Se impune ca eseistă redutabilă. Dar şi ca poetă de excepţie, primind premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Academiei. Nebăgăreaţă, "nedescurcăreaţă", cum singură se caracterizează, Irina Mavrodin este una dintre personalităţile de excepţie ale vieţii literare din ultimele 6 decenii: Iar mai exact spus, o personalitate emblematică pentru intelectualul român care şi-a urmat calea, în pofida vremurilor maştere, constituind de aceea o pildă de profesionalism şi demnitate, o mândrie a tagmei scriitoriceşti de la cumpăna mileniilor.

"Acest nume poate fi în sine un titlu de carte!", a exclamat Mircea Ciobanu, în mână cu manuscrisul primei cărţi de versuri a Irinei Mavrodin.

Opera: Poeme,  1970; Reci limpezi cuvinte,  1971; Copac înflorit,  1978; Picătura de ploaie, 1987; Vocile,  1998, Premiul Uniunii Scriitorilor; Punere în abis,  2000; Capcana/ La Piege, 2002; Centrul de aur, 2003; Uimire, 2007

Eseuri critice: Spaţiul continuu, 1972; Romanul poetic,  1977; Poussin. Praxis şi metodă, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, 1981; Poietica şi poetica,  1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998; Stendhal Scriitura şi cunoastere,  1985; Punctul central, , 1986; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului,, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire şi poiesis,  1999; Cvadratura cercului, 2001; Cioran sau marele joc, 2007.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Irina_Mavrodin

 http://www.romlit.ro/irina_mavrodin_-_80

 http://roxanaiordache.wordpress.com/2012/05/24/s-a-stins-o-mare-doamna-a-culturii-romane-si-o-profesoara-misionara-irina-mavrodin/

Poezia zilei, Irina Mavrodin: 

*

există o soluţie

să mă las pradă morţii

cu bucuria cu care m-am lăsat

pradă vieţii

Doamne

ajut-o pe roaba Ta

Irina Alexandrina.

Alţi scriitori:

Al. Balaci, n. 1916

Petru Vintilă, n. 1922

Doru Moţoc, n. 1939

N. Davidescu, m. 1954

F. Brunea-Fox, m. 1977

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000

2 sept.  Sîmbătă. A. nu mai pleacă în Bucegi, vreme rea! Vedem Rămăşiţele zilei, probabil titlul este o replică la Spuma zilelor a lui Boris Vian. Un majordom devotat stăpînului, un lord cu opţiuni pro-naziste. Foarte bun film. Mă gîndesc la munca mea şi cred că asta voi face mereu, zice majordomul. Cînd o revede pe cameristă, după 29 de ani, ea plînge, şi-au ratat amîndoi viaţa.

La culcare, ne amintim de Anişoara. Glumele ei. Zic: Nu poţi admite că nu a mai rămas nimic din acel spirit năstruşnic, inventiv, imprevizibil, plin de haz, întors spre ceilalţi, gata să le facă o bucurie. Aşa s-a ajuns la credinţa în veşnicia sufletului. Iar visele cu cei dispăruţi nu au făcut decît să vină în sprijinul acestei aserţiuni.

Noaptea îl visez pe A. învăţînd să meargă, a făcut cîţiva paşi încolo, apoi s-a întors şi a ajuns la mine. Mi-era teamă să nu se fi lovit la picior, de scaunul de lîngă mine. Avea un picioruş mic-micuţ, că mi-era teamă să nu păţească ceva. Grija, care dăinuie peste timp. Îi spun Lidiei visul, zice: Şi acum ce picioroange are! Îi simt emoţia în glas, ca de fiecare dată cînd vorbim despre copilăria lui Pinţă-Rinţă.

Zice: Strugurii ăştia stafidiţi îmi aduc aminte de cei pe care îi punea mama în pod, pe ziare sau în joarde, agăţaţi de căpriori. Stafidiţi, dulci ca mierea, gustoşi, parfumaţi. Îmi dau seama că aceste emoţii trebuesc recuperate în V. 2, precum am făcut cu altele din copilăria mea.

Telefon de la Sile: a stat mai mult la ţară, nu s-a făcut mai nimic. Soseşte ieri, încărcat, trambalat prin autobuze, nevastă-sa: La ce-ai venit? Eu: O vorbă proastă, nu pune la inimă… Îi vine să nu mai dea pe-acasă, să stea la ţară, are lemne… Eu: Nu te face mistreţ, nu deveni singuratec, ca lupul… Sunt conflicte cu cei din Italia. Avem şi noi, C. nu a dat niciodată pe aici… Apoi despre cartea mea, care de fapt nu a apărut. Se cruceşte.

V2. Spre bătrîneţe, bărbatul mai face amor doar din orgoliu, din ambiţie, ca să-şi dovedească şi să-i dovedească partenerei că el încă este în formă. Aşa cum Eugen Ionescu mai scria în ultimii ani doar ca să-şi arate că mai poate pune pe hîrtie fraze valabile..

Poate modalitatea cea mai adecvată pentru V.2 ar fi  una compozită în cel mai înalt grad, un melanj de scene de atunci şi de acum, întreţesute, un continuu joc între cei doi poli, dacă nu şi cu trimiteri de atunci încoace, ca o suveică, precum este mintea noastră care, neobosit, ţese înainte şi înapoi, viaţa noastră spirituală fiind chiar această pînzătură fantezistă, hazardată, oarecum ca piesa decorativă pe care o confecţionase Lidia şi o atîrnase pe peretele din dormitor. De la mine copil la copilul Andrei şi la Andrei de acum, mare şi neînţeles mie; de la tata la mine şi la Timofei şi la Ana Melentievna şi la Anişoara, care a murit atît de ciudat, totuşi. Mişulică- meningită, Aurel apoplexie, tata înecîndu-se în somn; să nu mai spun de Timofei, care şi-a dat ultima suflare într-un sanatoriu, la Schitu-Greci, printre străini, şi de Ana Melentievna care a fost găsită ţeapănă în troiene; unchiul Gică a căzut fulgerat pe stradă, infarct exploziv, tanti Dona a murit în mari chinuri de cancer, unchiul M. după mai multe infarcturi, unchiul Vania căzînd pe scara blocului. O adevărată hecatombă... Cîţi morţi, cîte morţi, cîtă Moarte! Numai moartea Mamei, povestită de tata îmi e foarte clară… Iar faţă de cauza reală a morţii ei am o atitudine de sălbatic. Nu vreau să ştiu ce a fost, medical vorbind. TBC? Nu am întrebat şi nu mă interesează. Dacă se putea, o ajutau medicamentele lui Şerban. Nu mă interesează decît că a trăit pînă la 82 de ani şi că tare aş fi vrut să mai trăiască; şi că acum nu mai este. Dar este şi va fi cât voi fi eu.

Va urma

Fotografii ateniene, IV