sâmbătă, 21 iunie 2014

Lidia Lazu - Cântece în aer liber, 4: Castelul Palamidis, Nafplio, Grecia
http://youtu.be/qWKJQFoV2qg


Poezia zilei: Odysseas Elytis


MAYA

Pe Cloşca cea cu şapte pui
zburând prin ceruri o văzui

Cândva în loc se mai oprea
şi la coliba mea privea:

– Ce faci mata? Eşti bine? Zi.
– Bine. Ce veşti de la copii?

– Ce să-ţi mai spun, acolo sus
gerul, pustia i-au răpus

– De asta-ţi faci inima rea?
Adu-i pe toţi la casa mea.

– Îţi mulţumesc, dar mulţi mai sunt!
Roadă ţi-o termina curând

– Dă-mi pe mezina ta măcar,
Maya cu vălul de cleştar

– Ia-o, atunci, şi nu uita:
mire al cerului vei sta.

Acestea Cloşca a grăit
şi-n păr pe dat’ mi-o a şi prins

Munţii-mprejur au strălucit
şi mâinile mi s-au aprins

iar Cloşca cea cu şapte pui
se duse şi n-o mai văzui.

(preluare de pe internet)

Scriitorul zilei: George Ivaşcu, n. 24 iulie 1911 - d. 21 iunie 1988
      
  
Născut în Certeşti-Tutova, absolvă liceul "Codreanu" din Bârlad în 1929, urmează Filologia la Iaşi, cu licenţă în 1932, după care va rămâne ca bibliotecar, apoi asistent la catedra de filologie. Profesor secundar până în 1940, când se strămută la Bucureşti. Ilegalist, în 1948, judecat în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, fusese condamnat la moarte; la rejudecarea procesului, în 1954, este achitat şi deîndată se pune la lucru, în slujba sistemului comunist: va fi din 1955 director la Contemporanul până în 1971, când trece ca director la România literară, înlocuindu-l pe dezavuatul Nicolae Breban, care protestasae la Paris împotriva Tezelor din iunie. Se menţine în acest post până la moartea sa, în 1988. Cumulard, om de încredere al regimului, mai fusese redactor şef la Lumea, 1963-1966 şi profesor la Filologia bucureşteană, şef de catedră la Istoria literaturii române, între 1958 şi 1968.
A debutat ca publicist în revista Manifest, de el înfiinţată, 1934-1936, şi a devenit colaborator la Jurnalul literar al lui G. Călinescu, care l-a apreciat ca editorialist şi l-a făcut secretar de redacţie al revistei sale. A publicat: Confruntări literare, 1966, o antologie de reportaje începând din perioada 1929; Reflector peste timp, 1966, Din istoria criticii literare româneşti (perioada 1812-1866), 1967; Istoria literaturii române, I, 1969;  Jurnal ieşean, 1971; Dobrogeanu-Gherea, 1972.
A fost primul editor al lui Blaga, 1962, cu lirica sa de după război, (volum pe care Blaga n-a mai apucat să-l vadă şi care în mare măsură nu respecta promisiunile făcute de editor poetului ostracizat), revenind în 1966 cu o culegere mai consistentă. Un foarte abil intermediar între scriitori şi putere, la Contemporanul le-a deschis rubrici lui Arghezi, lui G. Călinescu. A fost susţinătorul abil al lui Nicolae Manolescu, debutant pe atunci, tânăr cu dosar necorespunzător...Şi care în Istoria sa critică îl menţionează pe protectorul său în câteva ocazii,: în legătură chiar cu Istoria lui Călinescu, cu Bogza şi Arghezi, şi ca editor al lui Blaga.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Iva%C8%99cu
Citeşte articolul Portretul interior al Căpitanului, scris de Emil Cioran : https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=gmail&attid=0.1&thid=1380eeb3c3f01c6e&mt=application/msword&url=https://mail.google.com/mail/u/0/?ui%3D2%26ik%3D1dce5d5cf7%26view%3Datt%26th%3D1380eeb3c3f01c6e%26attid%3D0.1%26disp%3Dsafe%26zw&sig=AHIEtbQrF7m_s7B157QHV_w-okyk6uF12Q



Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale 
12 decembrie 2007: (...) Apare Cătălin cu maşina lui, luăm vreo opt plăci din chioşcul de la intrarea Uniunii, ieşim spre Calea Griviţei, eu dând diferite telefoane pe mobil, însă dna Orha nu răspunde (pentru placa memorială Mihai Ralea), insist şi iar insist. Dau telefon la Voica Vinea, mă aşteaptă. Dau telefon pentru George Ivaşcu la dna Zamfir, fostă studentă a dlui Profesor, mie favorabilă; spune că trebuie să reiau discuţia cu colocatarul - senatorul Triţă Făniţă - de la apartamentul 1, parter, care nu mai vrea placa noastră.... Doamne, am pornit cu stângul?! Totuşi ne îndreptăm spre adresa din Bdul Aviatorilor nr. 56, înainte de marea piaţă a demonstraţiilor comuniste... Fie ce-i fi! Ajungem la Triţă Făniţă, zăresc o tânără în curte. Când intru pe poartă, deja nu mai era. Sun, iese chiar ea, e nouă. (Cu altcineva vorbisem, data trecută...).  Îi spun că deja pusesem o placă pentru G. Ivaşcu, îi arăt locul, a trebuit să schimb anul naşterii. Îmi spune că stăpânul vrea ca aici să pună placa unei firme, iar pe-a noastră s-o punem la celălalt colţ. Avem de ales? Avem de comentat? Bine că nu ne alungă – aşa se pune problema: legea ne pune la cheremul proprietarilor... Găsim locul, ne dă curent pe geam, strecurând firul prin grilaj. Iute o punem, strângem calabalâcul, fotografiez, plecăm prin Pţa Aviatorilor, la dreapta, căutând strada Brazilei nr. 47, dar dăm peste Washington 19 chiar la colţ, dar nu pierdem traseul, ajungem la Braziliei 47, sun la poartă, apare dna Voica Vinea, alegem locul. Vorbim despre editura Vinea, despre retipărirea in integrum, e bucuroasă, recunoscătoare pentru placă. A văzut şi altele prin oraş şi e impresionată...Fiica, mult încercată a năpăstuitului poet...
               

Alţi scriitori:
Al. I. Ştefănescu, n. 1915
P. P. Carp, m. 1919
Geo Vasile, n. 1942


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2000
14 dec.  V-2. Mama: Nu mă aştept la minuni de la nimeni, iar de dezamăgit nu mă pot dezamăgi decît oamenii în care am crezut cu adevărat. Tot ea: Dumnezeu trebuie să fie tot un om, chiar dacă el nu arată asta. E taina şi puterea lui. Sau poate că Dzeu este cîtimea omenească din fiecare ins în parte…
Am auzit vorbind între ei doi oameni înţelepţi. După alte vorbe cu miez, numai ce-l aud pe unul dintre dînşii: Dar poate că Dumnezeu se află numai în mintea noastră... Iar celălalt: Şi asta nu-i deajuns?
N-am simţit că iubesc cu adevărat pe cineva decît după ce i-am cunoscut nu numai calităţile, dar şi defectele, oricît de grave. Aşa şi cu părinţii. Dacă ei sunt buni, aproape de perfecţiune, îi iubeşti oarecum abstract. Dar cînd au existat frecuşuri, convulsii, atunci vine un timp cînd simţi că eşti legat de ei prin mii de fire şi mult mai lesne ţi-i reaminteşti.
Unchiul M.: Vino mai des! Monica asta mereu te boscorodeşte...
În primăvara lui ‘40, unchiul M. la Oradea, fotografiat cu Jeana Călugăru, cu familia Marieta şi M. Vicoş şi prof. Gallo. Cînd ofiţerii intrau în restaurant, orchestra îi întîmpina cu Cavaleria uşoară. Se dansa după tangoul Avant de mourir, cu semnificaţia “înainte de a se prostitua”, lucru neconfirmat de Astaloş.

Altă poveste apocrifă de-a Monicăi: La Curtea de Argeş fiind, de doar 12-13 ani, însă bine dezvoltată, s-a măritat fiica unui şef de gară vecină şi pe M., ca fiică a şefului vecin, au pus-o domnişoară de onoare. Mirele ofiţer, deci cavaler de onoare tot un ofiţer. A vrut Tanţa să-i cumpere rochie de la Bucureşti, dar mama miresei zice: Lasă că-i cumpăr eu de la Paris (Senatorul Niculescu, făcea afaceri în Franţa, vindea doage, lemn, deci avea nevoie de şeful de gară…) I-a cumpărat Monicăi rochie lila, un colţ în jos şi paiete şi pantofi argintii. Se prezintă cavalerul de onoare şi află că i-au pus pereche o fătucă de nici 13 ani – se supără, vrea să plece. Dar soseşte trăsura cu Monica. Hai să ne ajuţi să-i primim, i se spune … Cînd o vede… rămîne uluit, numai cu ea a dansat la acea nuntă.  Îl chema… L-a văzut doar atunci. El i-a scris, dar şeful de gară a primit scrisoarea şi a băgat-o în casa de bani. Îi spuseseră: Vezi că ai primit o scrisoare de la ofiţer. L-a pîndit pe şef (tatăl adoptiv) pînă a adormit, i-a luat cheia, a deschis, a citit, i-a răspuns la scrisoare. Ofiţerul i-a scris din nou, şeful a prins-o, a bănuit că ea citise scrisoarea, s-a certat cu Tanţa, crezînd că ea i-a dat scrisoarea. Etc. De atunci s-a gîndit să se mărite cu ofiţer. Ar merge în romanul meu? Multe ar merge, dar cît să te întinzi? Nu mai suntem pe vremea lui Proust…
Va urma



Fotografii ateniene, VIII