duminică, 29 iunie 2014

Scriitorul zilei: Nicolae Bălcescu, n. 29 iunie 1819 - d. 29 nov. 1852

       

Dintr-o familie de mici boieri din zona vîlceană Topolog, având 2 fraţi şi 2 surori, a adoptat numele mamei Zinca Bălcescu, deoarece tatăl a murit pretimpuriu; a făcut şcoala primară în particular, desigur cu dascăl grec, apoi Liceul Sf. Sava din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi pe Aaron Florian; coleg de clasă cu Ion Ghica, de care îl va lega o mare prietenie. Începe o carieră militară, dar fiind implicat în complotul din 1840 al lui D. Filipescu, face doi ani de detanţie la mânăstirea Mărgineni, pînă în 1843,  şubrezindu-şi iremediabil sănătatea. Este, împreună cu Cristian Tell şi Ion Ghica, unul dintre iniţiatorii asociaţiei secrete şi elitiste Frăţia, după model carvonar. În 1844 publică în revista Propăşirea de la Iaşi a lui M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri, studiul istoric Puterea armată şi arta militară la români. Călătorii de studii în absolut toate provinciile româneşti, dar şi în Franţa şi Italia. Înfiinţează împreună cu August Treboniu Laurian revista Magazin istoric pentru Dacia, 1845-1848, unde publică Despre starea socială a muncitorului plugar din Principatele române şi un prim volum din cronicari.
Între 1846 şi 1848 se află la Paris, audiind cursurile lui J. Michelet, studiind în biblioteci şi arhive, participând activ la Societatea studenţilor români. Ia parte, în februarie 1848 la Revoluţia din Paris. La întoarcerea în ţară contribuie la redactarea textului Proclamaţiei de la Izlaz. În Guvernul Provizoriu va fi mai întâi ministru de externe, apoi secretar al Guvernului. La căderea revoluţiei, după doar 2-3 zile, este arestat de autorităţie otomane, dar evadează; trece în Transilvania şi încearcă o conciliere cu revoluţionarii maghiari, ajungând la o înţelegere cu Koshutt, care însă a fost încălcată de revoluţionarii maghiari. Sunt abia acum cunoscute dezastrele pe care aceştia le-au provocat în regiune bombardarea cu tunurile a sute de biserici ortodoxe etc). Extrădat de austrieci, exilat la Paris, se dedică cercetărilor istorice şi redactării capodoperei sale: Românii subt Mihai Voievod Viteazul, începută încă în 1846 - oarecum în tandem cu studiile celuilalt mare istoric al vremii, Mihail Kogălniceanu - text rămas nedefinitivat, publicat între 1861-1863 în Revista română, de Al. Odobescu, iar în volum, de acelaşi, în 1877.  La Paris publică studiul Despre împroprietărirea ţăranilor; colaborează la revista lui Adam Mickiewicz, la revista Poporul suveran a lui Dimitrie Bolintineanu, dar şi studiul Mersul revoluţiei în istoria românilor.
Nicolae Bălcescu, personalitate eclatantă, patriot ardent, atras de ideea unităţii naţionale (fapt care l-a îndreptat spre personalitatea lui Mihai Viteazul), cercetător fără egal în epocă, a deschis istoriografiei româneşti căi noi de abordare. Influenţat de metodologia lui J. Michelet şi a italienilir, este un reformator al istoriografiei noastre, mutând definitiv accentul de pe abordarea cronicărească, ce avea atenţia concentrată pe succesiunea domitorilor, către ansamblul fenomenelor istorice, pe cercetarea evoliţiei instituţiilor statale - armata, administraţia etc, pe descrierea stării sociale, de exemplu starea ţăranului român sub Mihai Viteazul, legarea lui de moşie, ceea ce a frânat dezvoltarea istorică. Din prezentarea faptelor trecutului, din examenul critic al stărilor sociale, Bălcescu căuta să deducă ideile ce mişcă istoria, legităţile, deci o abordare la nivel ştiinţific dar şi filosofic.
Bolnav de plămâni, se strămută în zona mediteraneană, la Neapole, apoi în Sicilia, la Palermo, unde va deceda la numai 33 de ani, sărac, înmormântat într-o groapă comună, deci imposibil de identificat - neajutat de nimeni, ţinut până în ultima clipă la distanţă de noul domnitor. În altă variantă, cadavrul a fost preluat de călugării capucini, specialişti în mumificări, şi ar fi de văzut într-o mânăstire de-a lor
Posteritatea lui Nicolae Bălcescu este neegalată în istoria noastră. Numai cea a lui Mihai Eminescu o poate întrece. Formele concrete ale acetei glorii postume sunt la limita cu inimaginabilul: statui, nume de străzi, pieţe, cartiere, stadioane, aeroporturi, centre internaţionale, licee, şcoli, săli de conferinţe, tablouri, stampe, efigii, bancnote, timbre, monede, efigii, premii, filme; însă: mai puţine monografii, câteva reeditări şi mi-e greu să spun dacă se mai află în manuale sau a fost considerat "expirat"... Pe vremuri, nu neapărat atenţi la subtilităţile ştiinţei istorice, ne era lesne să învăţăm pe dinafară: "dincolo de culmea cea mai înaltă a Munţilor carpaţi se întinde mândra şi binecuvântata transilvanie..."
Un nume glorios. Inevitabil, să sperăm, în următorul mileniu.



Poezia zilei, Vasile Alecsandri

Bălcescu Murind


De pe plaiu-nstrăinării, 
Unde zac si simt ăa mor
De amarul disperărei
Si de-al ţării mele dor, 
Văd o pasare voioasă
Apucând spre răsărit
Si o raăa luminoasă, 
Si un nour aurit.

“Pasarică zburătoare
Unde mergi cu dorul meu?”
“Am solie-ncântătoare
De la sfântul Dumnezeu
Să duc glas de armonie
Ţărmurilor românesti
Si să scald în veselie
Inimile ce jălşsti !”

“Raza vie, călătoare, 
Unde mergi cu dorul meu?”
“Am solie-nvietoare
De la sfântul Dumnezeu
Să depun o sărutare
Pe al ţării tale sân
Si să duc o alinare
Jalnicului tău suspin.”

“Nouraş pătruns de soare, 
Unde mergi cu dorul meu?”
“Am solie roditoare
De la sfântul Dumnezeu
Să mă las în Românie, 
Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei câmpie
Ce o plângi adeseori !”

“Du-te rază stralucită, 
Du-te mică păsărea, 
Si pe ţara mea iubită
Mângaiaţi-o-n lipsa mea !
Iar tu, nour de rodire, 
Fă să crească-n sânul său, 
Cu verzi lauri de mărire.
Floarea sufletului meu !”



Poezia zilei, Aurelian Bentoiu: 
Curcubeul

Când am văzut cum mână norii vântul,
Mi-am zis: Va fi o zi întunecată!
Şi bolta fu de fulgere brăzdată
Şi-a curs potop cumplit - ferească sfântul!

Dar ploaia şi-a spus repede cuvîntul.
Cupolă de cristal e bolta toată.
Iar curcubeul toartă-n cer lucrată
Să ţină Dumnezeu de ea Pământul.

Când norii soartei fac perdea pe zare,
Restriştea înecând-o-n nepăsare,
S-alungi din suflet umbrele tristeţii.

Căci soarta cu capricii de femeie
Aduce rând pe rând pe cerul vieţii
Senin şi nori, furtuni şi curcubeie.
1955
(Din volumul Zări şi Zodii. Poezii din închisoare, 2001)


Alţi scriitori:
P. P. Carp, n. 1837
Aurelian Bentoiu, n. 29 iunie 1892 - d. 27 iunie 1962



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001
10 mai. (...) Vine Gelu pe la noi, îi arăt diverse documente de familie, inclusiv declaraţia unchiului precum că doreşte să fie incinerat. Foaia matricolă de la armată, din care reiese clar că Ciobanu T. Mihail nu a fost efectiv pe front decît 11 luni. Tanti ştia asta, dar nu mi-a arătat actul, în schimb m-a pus să merg la arhiva Piteşti, probabil cu speranţa stupidă că aceia nu au documenteţia completă. I-am adus documentaţia, nu a fost mulţumită, s-a dus ea însăşi la Piteşti şi a primit acelaşi răspuns – avînd grijă să spună că a obţinut mai mult etc. De unde?! Şi aşa, în orice împrejurare. O persoană foarte dificilă, mai ales foarte greu, dacă nu imposibil de mulţumit. Îi arăt toate astea lui Gelu, inclusiv rezultatul descinderilor mele la Scorniceşti, de unde voia pămînt pe care îl vînduseră pînă la ultima palmă de loc. Zice: De, frate-meu, aşa era ea, dar avea şi părţi simpatice. Desigur.
Mai ieri citesc despre schizofrenia lui Cioran. Mult discutata scenă cînd îi reproşează mamei că l-a născut, iar dînsa îi spune că dacă ştia l-ar fi avortat. În schimb nu este comentat fotbalul cu hîrci, în cimitirul satului. Coasta Boacei, un fals eden? Tot mai stăruitoare impresia că toţi aceşti mari oameni au fost schizofreni. Or, nu am intenţionat niciodată să intru în competiţie cu niciuna dintre formele geniului, inclusiv cu vecina noastră schizofrenia. Îmi repet: Dacă aş reuşi să realizez ceva cît de cît decent şi valabil, însă ca om normal. Cu toată tăria: nu aş da normalitatea pentru nimic, nici măcar pentru beneficiile gloriei. Consum rezultatele artistice ale nebuniei, simţind cam din ce parte vine fiorul - deşi aş prefera să nu ştiu că autorul a fost paranoic, schizoid, epileptic, homosexual etc.

În fapt, nu există un prag net, o delimitare strictă a normalului de anormal, fiecare dintre aceste stări are trimiteri, fine rădăcini şi mici crengi care transgresează celălalt tărîm; anormalul e pe porţiuni oricît de mici normal şi invers, numai dozajul este decisiv; nu ne sunt străine micile rătăciri, devieri de-o clipă, însă ţinem cu dinţii de normalitate. Ei au acceptat altceva, s-au sumeţit să fie altfel şi paradoxul este că ei mai bine decît oricine pot vorbi despre dilemele omului.
Va urma


Fotografii din Grecia Întoarcerea de la Biserica din Nea Penteli