miercuri, 19 martie 2014

Scriitorul zilei: : Ion Barbu, 19 martie 1895 - d. 11 august 1961
    
Portret Ion Barbu, din albumul Natura sculptează, 1984.












Fiu al unui magistrat care şi-a latinizat numele (Barbu-Barbilian), matematicianul ce va aspira în aceeaşi măsură şi la laurii poeziei şi-a repus în circulaţie, la sugestia lui Eugen Lovinescu, adevăratul nume: Barbu. Se născuse la Câmpulung Muscel, dar cum funcţinarii din justiţie se perindau dintr-o urbe în alta, viitorul matematician şi-a făcut liceul la Giurgiu (1914-1021), unde l-a avut coleg pe Tudor Vianu.  O întrerupere a studiilor pentru perioada războiului, când este sub arme. Se făcuse remarcat prin colaborările la Revista matematică, iar după ce termină Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, cu o recomandare din partea marelui său mentor Traian Lalescu, face o perfecţionare  la Gottingen-Germania, unde împreună cu mai vechiul ortac Vianu au dus o viaţă... trepidantă. După 3 ani revine în ţară. Un doctorat în 1929 şi va face o carieră de mare matematician la catedra Universităţii, cu descoperiri ce-i poartă numele: "spaţiile barbilian". 

În paralel se făcuse remarcat şi ca poet, totul plecând anecdotic, de la un pariu cu Vianu, făcut în timpul unei excursii: că se va prezenta cu un caiet plin de poezii. Mai târziu va mărturisi că ambele vocaţii au coexistat în personalitatea sa, aşa încât în locul unde matematica devenea prea rigidă eul creativ se livra poeziei. Singulară în peisajul liric, de o maximă concentrare şi abstractizare, considerată ermetică şi chiar mai mult de-atât, frizând încifrările şaradei, poezia sa reprezintă o cotitură destul de strânsă în evoluţia literaturii interbelice, o trecere cu deosebire abruptă de la romantismul nostru întârziat la modernismul pe care în Occident îl practicau Stephan Malarme, Paul Valery. Să nu uităm că pe o altă scurtătură se aventurau avangardiştii propriu-zişi, însoţiţi de mare hărmălaie, ca să-şi uite de frică...

Poezia sa, publicată în reviste de primă linie, a fost adunată în două volume: După melci, 1921 şi Joc secund, 1930. Deajuns şi atât. Căci impactul liricii sale a fost fără precedent, stârnind admiraţie, contestări şi o vie dezbatere în lumea intelectuală a vremii. Practic nici un critic literar care se lua în serios, în Interbelic, dar şi după război, nu a avut curajul să eludeze fenomenul, să rămână în afara discuţiei despre poezia barbiană. Cronicile literare, exegezele, studiile, monografiile cu această temă au curs şi curg fără oprire. Îşi pusese sigiliul formaţia sa de matematician, personalitatea sa puternică şi nu în ultimul rând un temperament vulcanic, autoritar, care nici în viaţă dar nici în scris nu a rămas dator cu o replică strivitoare, măcar ca intenţie. De la poezia începutului, cu aparenţă parnasiană, însă impregnată de elanul romantic al vârstei şi nu numai (vezi chiar sonetul Copacul, impecabiul strunit stilistic), trece rapid la o poezie ce cultivă baladescul, balcanismul-orientalismul turcit dâmboviţean, considerat de autor o continuare a culturii greceşti; (în context, merită amintit entuziasmul fără limite al lui Ion Barbu, la apariţia Crailor de Curtea Veche, pe care i-a întâmpinat cam în acest fel: În sfârşit, prosteasca noastră vorbire se căftăneşte...; mai trebuie adăugat că Domnişoara Hus poartă o dedicaţie către Pena Corcoduşa, eroina din romanul lui Mateiu Caragiale); foarte curând imprevizibilul autor va ajunge la o poezie ermetică, supusă unor rigori expresive draconice. Joc secund este rezultatul acestor înnoiri şi epurări succesive, din care destule piese ale începutului au fost dezavuate de autorul însuşi. Nu poate fi uitată vehemenţa cu care poetul s-a distanţat de lirismul care se edifica pe transcrierea sinceră a trăirilor autorului; el numea aceasta "poezia leneşă".

***
S-a stins din viaţă în vara când terminam facultatea. Retrospectiv, mi s-a părut a-l fi zărit de două-trei ori pe trotuarul dintre Matematică şi Filologie. Un om în vârstă, scund, voluminos, mergând legănat şi agale, echilibrându-se cu o ditamai serviata pe care o împingea înainte şi înapoi. Pleşuv, alb -coliliu la păr, cu o teribilă mustaţă pe oală. Dar tot aşa de bine ar putea fi o falsă memorie, instalată în momentul când i-am văzut fotografia. Un chip pe care nu-l mai uiţi. Aşa se poate explica de ce fotografiind diverşi trovanţi cu înfăţişări neobişnuire (obişnuitul însemnând în acest caz forme ovale-rotunde-sferice, constituite în jurul unui nucleu de cimentare), am tresărit când mi-au căzut privirile pe o concreţiune grezoasă care semăna leit cu poetul. Am făcut fotografia, am intitulat-o Portret Ion Barbu; se întâmpla în zona Costeni-Vâlcea, prin anii 74-75. După vreun deceniu, a apărut albumul meu de artă fotografică: Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984.
Şi ar mai fi o scenă, chiar mai ciudată decât relatarea precedentă: cu Ion Barbu pe catafalc, expus în holul de la Filologie. Dar despre asta cred să fi relatat în altă parte...(vezi romanul Ruptura, Ed. Albatros, 2004)

Str. Dr. Carol Davila nr. 65, cartierul Cotroceni.


Alţi scriitori:
Alecu Popovici, n. 1927
Carolina Ilica, n. 1951
Al. Dima, m. 1979


Poezia zilei,  Ion Barbu

Din ceas, dedus...

Din ceas, dedus adancul acestei calme creste, 
Intrata prin oglinda in mantuit azur, 
Taind pe inecarea cirezilor agreste
In grupurile apei, un joc second, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridica insumarea
De harfe resfirate ce-in sbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea, 
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.


Timbru


Cimpoiul vested luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizata o suna-ncet, mai tare…
Dar piatra-n rugaciune, a humei despuiare
Si unda logodita sub cer, vor spune – cum?

Ar trebui un cîntec încapator, precum
Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;
Ori lauda gradinii de îngeri, cînd rasare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.





Ion Lazu - O pagină de Jurnal 1998
  2 ian. Zi cu soare, cald şi senin de la prima oră. Lidia are un vis minunat cu flori albe, roşii, galbene şi cu un fruct al pămîntului: miere şi măr, din care a cules şi a gustat, împreună cu prietena din copilărie Nina.
10 ian.  La 14,00 merg la Radio şi imprim 4 minute la Noaptea albastră, pagini pe furiş, cu dna Roth, citind din Mai devreme şi o elegie: N-aş fi putut inventa fluierul.
Eliade, necredincios la drept vorbind, fire de cercetător, se ocupă de problema religiilor, însă la modul doctoral, din afară. Şi sfîrşeşte prin a deveni credincios.
Th. Mann scrie atîtea despre iubire, fericire, fascinaţia artei, creativitate, ajunge la faimă, la putere în lumea intelectuală – dar asigurîndu-şi toate aparenţele unei familii burgeze reuşite: nevastă, copii etc, - însă cîte umilinţe, suferinţe, nefericire în viaţa intimă. La ce i-au folosit arta, faima? Zice Lidia: Probabil ca să-şi ostoiască suferinţa, sau ca să şi-o ascundă; sau să o trăiască mai intens, în umbră. Sau vorbea cifrat cu fiinţa iubită, încercînd să o seducă prin subtilitate, ingeniozitate, aluziv… Pînă la urmă nu a făcut decît să se poarte ca tot omul, ca un ins cu taine, cu ascunzişuri, vicii şi orgolii nemăsurate – lucru care se dovede;te salutar cînd e vorba de un scriitor: adună material despre condiţia umană!. Despre ce altceva să fi scris şi totuşi să ne intereseze pe toţi, dacă nu despre mizeriile umane dintotdeauna, despre umilinţe şi sumeţiri, despre aspiraţii, despre mîntuirea prin artă, prin credinţă, dacă nu prin iubire.  Or, iubirea, vorba lui Galswoerhy, este nu o floare, ci adesea o buruiană, răsărită dincolo de gardul grădinii noastre domestice.
Veşnicia faimei? Veşnicia uitării!
Cînd te gîndeşti că unii au avut acces la celebritate pornind de la lupta cu vreun handicap din copilărie, îţi zici că pentru alţii normalitatea s-a dovedit în final tot un handicap, de alt semn. Dacă nu cumva ideea handicapului este pusă în cauză pentru a explica ambiţia neomenească cu care au căutat să se autodepăşească.
Va urma


Fotografii... la zi