joi, 6 martie 2014

Scriitorul zilei: Ben Corlaciu, n. 6 martie 1924 - d. 1981

Născut la Galaţi, şi-a făcut şcoala primară şi liceul la Bucureşti, după care a absolvit Literele şi Filosofia, 1947.  A debutat de timpuriu şi este îndeobşte cunoscut ca făcând parte din "gruparea de la Albatros", cu Geo Dumitrescu, Dinu Pillat, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru. Li s-a mai spus şi "generaţia războiului", ori "generaţia pierdută".  Poet mai ales, dar şi fin prozator, a debutat la 17 ani, cu Tavernale, 1941, alte cărţi de poezie urmând anual: Pelerinul stelelor, 1942; Arhipelag, 1943; Manifest liric, 1946, dar şi prozele din Moartea lângă cer, 1946. o capodoperă nu doar a autorului, ci a prozei scurte româneşti - am susţinut asta în diverse ocazii -, avea deci, la doar 22 de ani, până să fi absolvit facultatea, 5 volume, unele premiate. 

Dezolare, bacovianism, anarhie, contestarea ordinii de toate felurile, avangardă. Frondă, bravadă, sarcasm, poza damnatului. Între 1949 şi 1951 publică 3-4 cărţi,"pe linie", probabil victima unei autoamăgiri, după care îşi ia seama. De altfel în 1954 este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind un temperament colţos, amestec de orgoliu şi frondă; reprimit abia în 1965, susţinut de Geo Dumitrescu, atunci pe cai mari. Devine directorul Casei Scriitorilor, apoi al Almanahului literar. Publicase între timp romanul Cazul doctor Udrea, iar în anul 1965, al reconcilierii, romanul Baritina. A tradus Isadora Duncan, 1946, împreună cu Geo Dumitrescu, apoi Micul prinţ, 1962 şi din Leon Negruzzi, 1974, în colaborare. Alte titluri: Poeme florivore, 1972; Strigoaica şi casa nebună, 1973;Arcul biologic, 1974. În 1975 cere expatrierea, iar 6 ani mai târziu, moare la Paris. Postum i-a apărut, în franceză Orice speranţă va fi pedepsită de un scriitor român la Paris, rememorări ale vieţii literare din părăsita ţară şi viaţă.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ben_Corlaciu
 http://www.crispedia.ro/Ben_Corlaciu
***

Ion Lazu/Ion Murgeanu: Himera literaturii, ed. Curtea Veche, 2007: 
(...)Dar cîte nu mi-a spus acest cicerone al vieţii literare trăite (actorul Ludovic Antal, n.m.), suplinind inabilitatea mea de a penetra în intimitatea ei?! Ca satelit al său, în trecerea printre constelaţiile ilustre sau mai puţin frecventate, pe mulţi i-am cunoscut, cu destui am schimbat o strîngere de mînă, o frază două. Cu convingerea intimă că mi se face o favoare, că nu ei trebuie să fie atenţi la numele şi prestaţia mea improvizată, ci eu trebuia să fiu concentrat asupra momentului de graţie: ochi şi urechi. I-am intersectat pe Al. Philippide, pe Nichifor Crainic, pe Petre Pandrea, dar şi pe Nicolae Tăutu, colonelul Dvs din perioada cazonă, care mi-a lăsat impresia că-şi împărţea viaţa între recitaluri şi restaurant, mereu cu haz, mereu bonom, după ce mai întîi se convinsese că patentul funcţionează; dar şi pe Al. Andriţoiu, cu a sa “Toamnă mai galbenă ca Palia de la Orăştie”, un vers care el singur te poate salva de la anonimat; dar şi pe I. Peltz, conferenţiar la ARLUS; pe caricaturistul şi scriitorul Neagu Rădulescu, pe poetul oltean Virgil Carianopol, pe Geo Dumitrescu şi pe Ben Corlaciu. (Cîndva, trecînd pe trotuarul de la Leonida, deodată aud: “Să trăiască poetul Ion Lazu!” Am tresărit, plăcut surprins. Mă uit, nedumerit: era caricaturistul şi scriitorul Neagu Rădulescu. Abia dacă ne cunoşteam. Şi mi-am zis: Ce generaţie!, ce domni!, ce oameni generoşi, aceşti scriitori mai vîrstnici! În timp ce colegii de generaţie…) Pe cîţiva dintre aceştia i-am avut oaspeţi la întreprinderea unde lucram: Neagu Rădulescu a prezentat amintiri din viaţa literară; Ben Corlaciu, care tocmai scosese Baritina, un roman despre geologul Bazaca (prototipul fiind Bacalu, care descoperise zăcămîntul de baritină de la Somova), a venit să-şi prezinte cartea, să converseze cu prospectorii, să dea autografe. Însă eu îl preţuiam mai ales pentru versurile sale şi nu în ultimul rînd pentru acea bijuterie, micul roman Moartea lîngă cer, proză fulgurantă, care stă bine lîngă Trîntorul lui Emil Botta şi lîngă Cele patru anotimpuri ale Anei Blandiana. Ca să se confirme aserţiunea mea că atunci cînd poeţii au curajul să scrie proză, te poţi aştepta la mari surprize, la adevărate performanţe. Cu Ben Corlaciu, un alt domn al literelor, am rămas în bune relaţii, l-am vizitat la spitalul de boli pulmonare Tunari cînd a avut probleme de sănătate, chiar înainte să părăsească ţara. A devenit, vrînd-nevrînd unul dintre personajele romanului meu Curtea interioară, unde apar şi alţi scriitori, despre unii va veni vorba în curînd. Unul dintre personajele principale fiind chiar Antal, în carte actorul Banta.
Se aduna Antal mai ales cu cei din generaţia singaporeană, cu Tudor George, poate mai cunoscut ca Ahoe, pe care îl zărisem mai întîi la SRSC, unde la rînd cu mulţi alţii se produsese pentru prima oară în public cu poemul Micromacro, după ce atîţia ani, poate două decenii, fusese ţinut la index. Tocmai  îi apăruse Veveriţa de foc, volumul de poezii pentru copii. În  timp a mai scris şi alte cărţi pentru copii, frumos ilustrate chiar de autor. Acum  ar fi de reeditat – dar cine se aventurează? Ahoe  era în dîrdoră cu Teodor Pîcă, idem cu Leonid Dimod, mustăciosul muşchetar, poet fabulos, dintre fondatorii onirismului la noi. Inconfundabile evoluţiile eului său poetic, teleportat în cele mai neaşteptate medii şi împrejurări, zburînd instantaneu prin lucarnă, de obicei, ca să plonjeze în plină irealitate. Ţinea  aproape de ei Florin Pucă, graficianul solitar, el însuşi în divorţ cu breasla, căutînd compania scriitorilor, a poeţilor în speţă. Ilustraţiile lui la cărţile de poezie ale prietenilor erau adevărate spectacole. Spectacol se intitulează o astfel de carte scoasă în colaborare chiar cu Dimov. Dar şi alte şi alte cărţi în care poposea din zborul lui halucinat insolitul personaj al lui Pucă, în dramatică deambulare prin lumea noastră dar şi prin cerul tuturor închipuirilor. Nimeni dintre cei care l-au văzut vreodată nu-i va uita teribilul ochi, nici aroganta pălărie. Nici treptele evenimenţiale care îl legau de sursa cosmică… 

Din ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
4 august 2008: (...) Cu metroul spre Dristor, fiind foarte cald afară; ajung pe Baba Novac, cineva îmi indică dincolo de alee un alt rând de blocuri, toate perpendiculare pe aleea Intrarea Reconstrucţiei – şi tot merg pe la capetele acestor blocuri până văd 28, apoi 28 bis şi în fine 29, chiar ultimul. Întreb un domn de lângă maşina lui, nu ştie, ajung la o bătrânică pe-o bancă, cu spatele la blocul cel lung, cu 7-8 scări, îmi spune să mă informez la adminstratorul blocului, scara 6, nu ştie interfonul. Fac şi fac la numere pe interfon, îmi deschide cineva la plesneală, urc la II, sun lângă lift, îmi deschide cu oarecare întârziere un domn înalt, cu părul cărunt, amabil. Nu ştie de numele Corlaciu. Şi în mine teama că ar putea fi vorba din nou de un pseudonim – dar nu l-am văzut eu însumi iscălindu-se Benedict Corlaciu, când l-am invitat să-şi lanseze Baritina, roman despre geologi, la noi la întreprindere – şi un coleg a vrut să ştie de unde vine numele Ben C. Aşteptaţi, a zis, scriitorul şi a iscălit citeţ: Benedict. Dar nu aveţi o carte de imobil?, încerc eu. Are, mă invită înăuntru, mi-o pune la dispoziţie imediat, caut la litera C, două pagini şi jumătate, nu dau de B.C. E situaţia din ultimii douăzeci de ani, îmi explică. A scris-o chiar el, mereu vin şi pleacă locatari. Să încerc la preşedinte, inginerul Munteanu, sc.4, ap. 138.
Vin la scara 4, o bâtrânică de la fereastră îmi spune să sun la 121 că-mi dă ea drumul. Mă aşteaptă în uşa întredeschisă, profit de amabilitatea ei şi o întreb de familia Benedict Corlaciu. Nu a auzit de niciun scriitor în acest bloc, să merg din nou la interfon şi să sun la 138; aşa şi fac, ţinând uşa întredeschisă; urc apoi la II, un domn mă aşteaptă pe palier, cu doar un ochi deschis, celuilalt se pare că nu-i controlează pleoapa. O întreagă discuţie cu el, nu ştie de un Corlaciu, plecat cu soţia şi fiica Selena-Luna în Franţa, mort la Paris, despre care în Săptămâna Eugen Barbu a scris un articol batjocoritor: Un chelner la Paris. (Îi aducea diverse acuzaţii ignobile, inclusiv pe aceea de furt. Deci lovindu-l pe "trădător" acolo unde ştia că-l doare mai tare: în demnitatea sa,  ultima redută a omului de calitate. Or, Eugen Barbu, trăit printre şuţi, specializat în lumea hoţilor, îi trăgea pe toţi adversarii săi personali, sau în acest caz pe duşmanii patriei, pe terenul imund al mardeiaşilor de Cuţarida...nota mea ulterioară).
Şi spre marea mea dezamăgire, dl inginer, care aflu că a lucrat la criminalistică, îmi susţine că trebuie să obţinem aprobare de la ICRAL – blocul e dat în folosinţă în 1972, el personal s-a mutat aici în 1974 - nu putem lua de bună înscrierea din cartea de telefoane. Da, zic, Colaciu s-a expatriat în 1975, deci datele sunt compatibile. Păi, să-i fi spus dlui inginer că era de neconceput pe vremurile acelea să-ţi instaleze un post telefonic fără să prezinţi mutaţia la adresa respectivă? Unde e inteligenţa vie-scormonitoare a specialistului în criminalistică? Sau vrea să mă ducă cu preşul, din resentimente pentru un scriitor transfug, căruia, culmea!, noi găsim că e cazul să-i punem o placă memorială, ceea ce el nu va avea niciodată? Sau e pur şi simplu scleroza celor 80 de ani? El insistă: Dacă ne luăm după declaraţiile locatarilor, ar putea apărea apoi contestaţii, am compromite lucrarea, ne asumăm o răspundere: pui placa şi după aceea eşti nevoit să o scoţi? Vine cu ideea să apelăm la fiica lui Corlaciu de la Paris, când eu vreau să lămurim lucrurile pe loc, fără multă cheltuială de timp, energie, bani etc. (Totuşi, cred că e vorba de un sabotaj, dle criminalist.) El: Câţi Corlaciu nu pot fi! Eu: În cartea de telefon din ’75 nu era decât un B. C. Oricum, precizează că el nu a auzit de acest caz. Şi nici aşa n-are cum să-i ştie pe toţi cei o mie de locatari actuali care se tot perindă. Să-l întreb pe Călin Căliman, el trebuie să ştie dacă un alt scriitor a locuit în acest bloc, în anii aceia. Acest C.C. s-a despărţit de ceva timp de soţia sa Maria Magdalena, care locuieşte pe această scară, la etajul 6. Îmi pun în minte să o caut cu un telefon, spre seară. Cobor, merg în lungul blocului, tot sperând să-mi iasă în cale vreo persoană în vârstă, dar nu am acest noroc. Iar bătrâna care mă îndrumase la administrator a dispărut şi ea. Aleea mă scoate în Liviu Rebreanu, foarte aproape de casă!

***

 placa memorială Ben Corlaciu, str. Reconstrucţiei nr. 10, bloc 29, S.III


Alţi scriitori:
Barabu  Solacolu, n. 1897
Radu Stanca, n. 1920
Aurel Maria Baros, n. 1955
C. Rădulescu Motru, m. 1957


Poezia zilei: Ben Corlaciu

Joc de Hydrargir

Pat îmi făcusem din masa aceea, grea, 
pentru adormire după crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul bacililor
ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos
se înăbuşea murind cu plămânii, 
mai palidă, uscată, pielea mâinii, 
pe ultimul pahar, tremura.
                           
Cei din urmă prieteni, bacilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne, 
te înjura si ochii, dementi, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scaldă
în vinul închegat al ultimei nopti -
în sângele altei neîndurate morti.

Sfârşitul, îndepartatul sfârşit, zăbovea
prin aluviunile coastelor rărite.





Lidia Lazu în recital Bacovia - Amurg Violet


acorduri, arpegii, armonii:



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997
25-26 sept 97. Visez că eram cu Mircea Ciobanu undeva, pe o pantă lină şi ar fi trebuit să mergem în centrul oraşului, la o bancă. În sus de noi se vedea traseul unui drum pe care oamenii se deplasau spre oraş pe un trotuar rulant, ceea ce mi s-a părut foarte avantajos. Între timp MC plecase de lîngă mine şi-l vedeam deja jos, la o răscruce de drumuri. Mă gîndeam ce variantă să adopt, să o iau oblic spre MC, sau să urc la trotuarul rulant? Am urcat, rulanta nu mai funcţiona, dar mergeam cu mare uşurinţă, am ajuns lîngă MC, am luat un taxi şi la coborîre aveam dificultăţi să ies de pe scaunul din spate. În curînd ne găseam în clădirea băncii, unde am nimerit la o recepţie. Lume puţină, spaţii largi. Am băut un prim pahar de vin, apoi pe al doilea şi l-am lăsat pe colţul mesei de stejar, mai rămăsese de-un deget. Pahare subţiri, înalte însă. Mă uitam la el, dar şi MC, care-mi zice: Lasă-l acolo, am să-l termin eu. Eu: Nu! Mi s-a părut că nu se cuvine… dar el a insistat, paharul era între noi, a venit cu altul plin de spumă şi a adăugat peste vin, apoi l-a dus la gură. În vis mă vedeam din spate, sprijinit de colţul mesei, paharul pe masă iar MC în faţa mea. Peste cîteva minute, MC îmi spune, bucuros: Cu romanul tău să nu ai nici o grijă, am aranjat să-ţi apară în curînd. Cum îmi şi spusese în cazul Capcane, cu vreun deceniu în urmă… M-am bucurat foarte mult. I-am spus lui Petrică Lungu, tînăr, în stînga mea, care de altfel auzise vorbele lui MC: Ai văzut? aşa de repede şi de simplu merg lucrurile cu Mircea. Mă anunţă că-mi publică volumul, dar niciodată nu-mi explică de ce-i place atît de mult cum scriu eu. Şi mi s-a părut că de bucurie, mă cam lăudam puţin. P.L. era vesel, tînăr, privea în jos, iar MC tot cu faţa spre noi, mă auzea, încă nu plecase…(ciudăţenia acestor vise care se reiau, cu cei doi buni prieteni ai mei, deja duşi dintre vii...)
Va urma


Fotografii..