vineri, 28 martie 2014

Scriitorul zilei: Daniel Turcea, n. 22 iulie 1945 - d. 28 martie 1979

    

    
 Unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai secolului XX, cum a fost considerat în postumitate (căci nu a trăit nici 34 de ani) Daniel Turcea s-a născut la Tg. Jiu, şi-a terminat liceul la Piteşti şi a urmat Institutul de Arhitectură din Bucureşti, absolvit în 1968, an în care a şi debutat în revista Amfiteatru. Onirismul de care a părut să se afilieze era de fapt  o desprindere decisivă de cursul impus al poeziei acelor vremuri, era căutarea unui drum spiritual spre credinţă. A debutat editorial cu Entropia, 1970, la Cartea românească, sub redacţia lui Mircea Ciobanu, care i-a mai publicat în 1978 volumul Epifania, iar în 1982 l-a inclus în prestigioasa colecţie Hiperion, alături de cei mai importanţi tineri poeţi ai momentului; un volum impresionant, consistent, de 350 pagini, cuprinzând tot ce scrisese poetul, inclusiv un grupaj substanţial de Inedite. În 1991 i s-a editat volumul Iubire. Înţelepciune fără sfârşit, cu prefaţă de Valeriu Cristea.

Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Daniel_Turcea


Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007. p.99-102

18 mai 1980. La telefon aflu vestea aproape sigură că Marin Preda a murit: vineri seara a avut o comoţie cerebrală urmată de stop cardiac. Mircea Ciobanu îmi confirmă şi-mi spune să fiu miercuri dimineaţa la Bucureşti. Îi zic, adînc tulburat: Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul Monşer, alt om prea singur!
 (...)

Poezia Daniel. 
Întinsesem pe jos pagini de ziar
să nu-i murdăresc gazdei preşurile – 
aşa e obiceiul – şi pe-aici rar să nu plouă-n vreo zi 

Păşind neatent şi privind la fel 
Văzui pe jos un ochi rotund, 
o mustaţă naivă şi m-am aplecat să citesc:  
Poeme de Daniel Turcea
Le-am citit cu atenţie, cum şi meritau: în genunchi.
Ştim: poetul e desăvîrşit, e pur şi e, vai, în cealaltă lume deja
un an de cînd ne-a părăsit… 
Ne-am despărţit ca ieri, după un drum pînă
în Piaţa Romană, acum cincisprezece ani.
Am să iau ziarul de pe jos şi am să-l pun 
în perete: pagina aceasta e ca o icoană,
desenată cu infinită durere, un pronaos ridicat din evlavia
din renunţarea celui ce-a înţeles că numai trupul său
va să moară…
                     1980, Păuşeşti-Măglaşi, Vâlcea 

*** 
În cartea de confesiuni în dialog epistolar Himera literaturii, Ed. Curtea Veche 2007, poetul Ion Murgeanu  mărturiseşte a fi fost prieten şi vecin de cartier cu Daniel Turcea. Seara târziu sau noaptea de-a binelea, se întorceau pe jos din centru în Balta Albă şi se tot plimbau de la blocul unuia la al celuilalt, discutând cu fervoare despre Poezie, despre Credinţă. Ambii fiind învăţăcei ai părintelui Constantin Galeriu. În aşa fel că acestora doi şi lui Mircea Ciobanu le-a dedicat Ion Murgeanu eseul Iisus, o carte unică în literatura română, reeditată la Ed. Ideea europeană cu titlul Viaţa lui Iisus.

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
 11 aprilie 2007: O zi pentru identificarea adresei poetei Mariana Marin, dincolo de Barajul Dunării, căci spre marginea urbei există şi o alee Barajul Bistriţei, precum şi un bloc de la sfrşitul alfabetului: Y7, cu 10 etaje, vezi bine, ca să încapă aici cei care n-au mai încăput în Bucureşti...; soare printre norişori, printre copaci deja înfrunziţi, inclusiv castanii, nu şi plopii, mai e până să ajungă seva acolo, foarte sus..., după ezitări şi stăruinţe, ajung la adresă şi o doamnă amabilă Stroe Valeria, preşedintă, îmi dă acordul. Dar nu se prea ştie ce a devenit poeta după plecarea de aici. (...)
 Mai aproape de mine, pe Baba Novac colţ cu Câmpia Libertăţii (la marginea parcului IOR), dau de adresa lui Daniel Turcea; un adminsitrator cumsecade, ardelean după vorbă, venit din Târnăveni, unde a lucrat la fabrica de carbid, urcă cu mine la ultimul etaj, caută în dosarele vechi şi îmi confirmă că poetul a locuit la adresă, precum şi perioada de trei ani. Poetul de care şi eu îmi amintesc, dintr-o seară când ieşisem de la cenaclul Labiş. El însuşi părându-mi-se că aduce la chip cu poetul de la Mălini. Coborâm împreună, cercetăm faţada blocului, ne sfătuim care ar fi locul cel mai potrivit pentru placa memorială.


Alţi scriitori:
Al. Kiriţescu, n. 1888
Victor Felea, m. 1993
Eugen Ionescu, m. 1994
Gh. Tomozei, m. 1997


Poezia zilei, Daniel Turcea

Isihia

Sfanta iubire
-căci in jurul inimii roteşte acoperământul
întunericului
cel ce cere va lua
cu faţa descoperita (adica omul dinauntru)
oglindind
Slava Domnului

nu aripi trupesti ca ale pasarilor
ci ale Duhului, chemând, usurând, 
cu aripi inteligibile.
Cel nesfarsit si fara trup se micsoreaza pe Sine
din Bunatate nesfârsita.

Trupul acesta subtire s-a îmbracat
prin ochiul care vede.

Mai mult decât sa arzi pe rug
rug ti-e si trupul de-l
desparti de suflet
si-l însetezi de patima si somn.

Mai mult decât sa-l lasi sa muste biciul
din trup, pentru ca nu poti nici sopti
ca Dumnezeu e numai o parere
ca nu-i în tine
si decât tine nu-i adevarat, 

Mai mult decât sa cresti ca o fântâna
între nisipuri
este sa ai mila
de cel sarac, de cel
ce are
de tine, 
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde, sau
de hrana ta mai multa lipsa, 
caci daruind, lui Dumnezeu te asemeni.
***

Ion Lazu - O pagină de jurnal 1998
(continuare) Tanti M: Să nu mă uiţi nici după ce oi muri. Asta nu se poate, ştii bine; dumneata nu-ţi aminteşti de toţi ai noştri, care au fost şi nu mai sunt? Ei bine, asta este, după părerea mea, veşnicia care ni se promite în Evanghelii.
O mărturisire: de ce Veneticii? De ce nu Refugiaţii, aşa cum ne consideram şi eram consideraţi în mod oficial? DEX lămureşte: a se refugia – a se retrage dintr-un teritoriu ocupat, din faţa unui pericol, căutînd sprijin sau ocrotire; a se pune la adăpost. Venetic (adesea peiorativ) – persoană venită undeva din alte locuri şi considerată străină de locul unde s-a stabilit.
Zadarnic solicita Mareşalul Antonescu “larga bunăvoinţă şi înţelegere, spre a nu spori mîhnirea (refugiaţilor)”, întrucît  “ei nu sunt milogi, îşi pun braţele la dispoziţie pentru un trai omenesc”.
Pînă în 1990 nu s-a putut scrie nimic în România despre participarea noastră şi despre jertfele de pe frontul de est; Basarabia era un cuvînt interzis, drama basarabenilor zăvorîtă cu 77 de lacăte.
În primăvara lui ‘44, cînd familia mea, ca atîtea altele din Basarabia, a primit ordin de evacuare dintr-o comună de pe malul drept al Nistrului, eu nu aveam decît patru ani şi două luni. Scrierea de faţă, deşi accentuat autobiografică, se supune totuşi legilor ficţiunii, între limitele îndeobşte admise. În momentul de faţă, dintre toţi cei care alcătuiau familia mea: bunic, părinţi, unchi, mătuşi, fraţi, surori, şi care au plecat în refugiu cum au putut: cu trenul, cu căruţa, cu frontul, pe jos – nu a mai rămas în viaţă decît subsemnatul. Şi fratele mai mic, născut la trei luni după refugiu, acum cetăţean luxemburghez şi care este singurul sponsor al acestui roman.
De la geamurile din hol, numărăm cu Sile vilele ce s-au ridicat în zona dintre Chibrit şi podul Constanţei: Ne plîngem de sărăcie, dar se pare că la noi sărăcia şi avîntul edificiilor pot merge în paralel.
A murit Mioara, din Costache Marinescu 29, cea descrisă de mine în Curtea interioară. Tanti M. spune că era responsabilă cu cartea de imobil şi le-a făcut mari greutăţi, unchiul M. avînd domiciliul forţat la Cireaşov, ea se lupta să-i facă mutaţia la Bucureşti. Un sectorist care i-a adus o citaţie pentru divorţul lui Mitică Dumitraşcu din Mărgineni, i-a şoptit: Uite asta vă face reclamaţii. Iar tanti M. i-a spus despre asta abia de curînd, odată cînd nu erau decît ele două, la tanti. Mioara îl drăcuia pe soţ că nu moare mai curînd; are bani la bancă, dar nu are copii, doar o nepoată care nu vrea să se mute în C. Marinescu. Tanti M. a întrebat-o: De ce-l drăcui? Nu se ştie nici dta ce moarte o să ai. Mioara s-a chinuit ani de zile cu maică-sa, iar de curînd Bombonica, cumnată, 86 ani, se duce să-i spună ceva, o găseşte pe Mioara rece.
Azi le spun colegilor despre norul de praf din aprilie ‘63, despre care abia de curînd am citit că era urmarea unei explozii nucleare sovietice. Am descris acel episod în Curtea interioară, dar mă întreb dacă  va fi rămas în carte, sau a căzut victimă atîtor modificări ce mi s-au cerut? Curios lucru, nimeni nu-şi mai aminteşte acest episod, degeaba întreb din birou în birou. Explicaţia ce ni s-a oferit atunci se referea la o furtună din nordul Africii, care adusese praful până în mijlocul Europei. Lumea se cam mira...
Care ar fi pînă la urmă cel mai exact criteriu al succesului unei cărţi la public? Să fie citită pînă la capăt.
Va urma


Fotografii la zi...