Scriitorul zilei: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941 - d. 30 aug. 2012

           

Acolo unde cred că eşti

Acolo unde cred ca esti

Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.

Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.

Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.

In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.

 Naivul Răsplătind Pe Cel Ce Minte

Aceleasi drumuri si aceleasi tinte
Aceiasi porumbei pe-un blid de linte
Naivul rasplatind pe cel ce minte.

Mi-e dor de tihna si de lucruri sfinte
De-o lacrima întreaga si fierbinte
De umilinta si de rugaminte
Catre duioase mume-morminte.

Dar duc povara câtorva cuvinte
Mi le atârn de gât cerând în minte
Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.

 ***

Viitoarea poetă s-a născut într-o familie modestă din mahalaua Olteniţei-Giurgiului, din sudul Capitalei. A terminat facultatea de Filologie în 1970. A debutat cu poezii încă de pe băncile liceului şi a publicat un număr impresionant de volume, impunându-se drept unul dintre marii poeţi ai ultimei jumătăţi de secol XX. Redactoră la revista Amfiteatru între anii 1974 şi 1990, după care a trecut la redacţia România literară, unde a deţinut rubrica de Poezie şi pe cea de Poşta redacţiei, promovând generaţii succesive de poeţi. 

S-a căsătorit în 1971 cu poetul Adrian Păunescu, au avut doi copii, după 15 ani de convieţuire s-au despărţit. Unele aspecte dureroase ale iubirii cu poetul tribun sunt narate în scrierea autobiografică Creştetul aisbergului (2009).

Debutând în volum cu De pe pământ, 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă "Luceafărul", deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din  colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei, la "Poarta cetăţii", cum şi-a intitulat Gh. Pituţ prima carte de versuri.  Până prin 1965 nici nu se putea debuta altfel în poezie. Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Gh. Istrate, alţi prieteni din grupul respectiv, dar şi Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ana Blandiana au plătit acest tribut.  Apoi , cu un nume deja făcut, fiecare a continuat în felul său personal, s-au salvat de la fundătura partinicului doar cei care au avut specială înzestrare pentru poezie. Singura salvare fiind talentul, nimic altceva. Ultima redută. "Ultima Thule". Pe alţii lipsa talentului i-a scos din cursa pentru poezie, chit că au continuat să publice ani la rând şi decenii, în virtutea inerţiei, nevoiţi să îngroaşe latura militantismului, a ceauşismului naţionalist. Un exemplu ar fi Ion Crînguleanu, altul A.I. Zăinescu, sau... dar sunt destui. Constanţa Buzea este exemplul salutar, fericit, al salvării prin talent şi prin conştiinţă artistică înaltă. Iar pe partenerul dsale, nu lipsa de talent, ci arivismul, lipsa caracterului l-au dus spre derizoriu şi circ. Puternică a fost la Constanţa Buzea şi ardoarea cu care s-a devotat cuvântului, înainte de orice altceva, înainte chiar de fericirea personală. Jurnalul publicat până acum arată într-adevăr doar vârful aisbergului nefericirii sale personale, marele dezastru adus în viaţa ei de iubirea pentru bardul de la Bârca. Restul de durere, muntele de gheaţă şi de durere se află ascuns vederii directe, disimulat în lunga elegie a poeziei sale de-o viaţă. Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc etc.

Opera: De pe pământ (1963); La ritmul naturii (1966) , Norii (1968); Agonice (1970); Coline ( 1970) Sala nervilor (1971; sonete); Leac pentru îngeri (1972; antologie) , Răsad de spini (1973) , Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975); Limanul orei ( 1976);  Poeme (1977; antologie); Ploi de piatră (1979);  Umbră pentru cer (1981); Cină bogată în viscol (1983); Planta memoria (1985); Cheia închisă (1987; antologie); Pietre sălbatice (1988); Ultima Thule (1990; sonete); Pelerinaj (1997); Foșnet fabulos (1997; antologie); Pastelul amoros (1998; antologie); Pretext de conversație (1998; antologie); Roua plural (1999, ed. adăugită 2007; antologie); Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol); Netrăitele (2004); Netrăitele II ( 2008); Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971(2009)

Poezia zilei, Lidia Lazu: 

*

                 poetei Constanţa Buzea

Astfel era una dintre părţile vieţii -

Ca o coajă de pîine

Înmuiată în zloată şi ciugulită

De păsările cerului

Iar cealaltă parte

Era ca o pată de ulei

Pe asfaltul încins

Nimeni nu le-ar putea uni

Într-un singur cuvînt

Măcar pentru o clipă.

*

             To the poet Constanta Buzea

Thusly was one of life’s parts

Alike to a crust of bread

Soaked in mud and pecked at

By the birds in the sky

And the other side

Was like an oil spill

On the hot pavement

None could unite them

Within a single word

Even for a moment

(din volumul Cuvântul care stă să mă nască/ The woed poised to birth me, Ed. Vinea 2008)

Alţi scriitori:

I.A. Bassarabescu, m. 1952

D.P. Perpessicius, m. 1971

Ion Lazu - O pagină de jurnal 1998

16 martie. Discuţie controversată cu Petre Ghelmez şi Ţone. P.G. se plînge de pensia de acum prin comparaţie cu cea dinainte. Puteai să cumperi atîtea pîini. Eu: Dar aveai de unde? Şi pentru zahăr şi ulei, ca ţăran trebuia să dai găina, să duci ouă la cooperativă. Gh., că-l crede pe tatăl lui, nu pe mine: ţăranii se plîng că nu a fost niciodată mai rău. Eu: Dar ţăranii se plîng de cînd sunt, de cînd îi ştiu… Eu: a fost necesară schimbarea, sunt convins; lucrurile nu merg bine, şi personal nu ştiu ce-ar fi de făcut, dar ştie cineva?! El, despre progresul agricol realizat sub comunişti. Că în ‘38 se producea doar 920 kg grîu la hectar. Da, zic, asta e situaţia la noi, în Dacia Felix, înapoierea; alţii, din vest, au adoptat metode moderne, ţăranul român e retrograd, se uită pe sub tractor şi întreabă: pe unde se balegă? Dacă nu se balegă, de unde recoltă bogată? Poporul român e aşa cum e, altul nu avem pe care să-l iubim. P. Ghelmez: taică-său îl scotea de pe tarla pentru că vorbea prea mult; dar nici la masă nu-l primea în acele ocazii. Cît ai vorbit tu eu am secerat toată partea asta. Deci încă de foarte mic Petre G. avea logoree. Acum în mod special se leagă de orice pretext pentru a-şi pune în pagină amintirile din viaţa literară: Probabil se pregăteşte să le treacă pe hîrtie, cîndva le va publica. Scoate în evidenţă aportul lui la apariţia multor colecţii pe cînd era director la Albatros. A ajutat mulţi scriitori să reintre în viaţa literară.  Dar l-aş întreba: Cine i-a scos din viaţa literară? Nu tot alde voi?! 

17 martie. Ieri Ţone pleacă la Crater şi revine negru de supărare: I-au greşit cele cinci planşe color. Banii i-a dat, Papuc nu are alt meşter… să ducă albumul la altă tipografie? Oricum, cursa la Leipzig a fost ratată. Aseară vorbise în Germania cu Ingo Glass care se miră că nu venim la tîrg, i se explică problema cu mărcile şi se face că nu pricepe, cică! nu oferă găzduire, nimic. (Ca mai apoi să aflăm că volumul lui Ingo G. despre Brâncuşi a fost înmânat de preşedintele Emil Constantinescu preşedintelui din ţara gazdă, într-un moment festiv, probabil considerată cartea cea mai reprezentativă a standului românesc... Nota mea)

Fiind ziua de naştere a Getei, i-am dus un pandantiv ochi de tigru, spre bucuria ei şi a Mihaelei, mare pricepută într-astea. Ajuns acasă, Lidia îmi spune că a vorbit la telefon cu Constanţa Buzea care bănuia că pietricica-mărţişor provine de la noi. Zice că au rîs pe săturatele, nu se ştie din ce motive. Iar Maria U. a promis că vine la Muzeul Colecţiilor, pentru recital.

Cauciucul îmbătrîneşte, gutaperca idem, bachelita ochelarilor aşijderi. Oasele. Cristalinul. Sufletul.

Să-i dau Rămăşagul dlui P.Ghelmez, spre a se edifica asupra măsurii în care eu am pătruns viaţa ţăranului român. Poate şi articolul Iarna vrajbei noastre, poate şi Viaţa cu numărul 13.

Acum Cezar I. reiterează ideea că românii n-ar fi trebuit să întoarcă armele în ‘44; că, după atîta laşitate, ce statut de naţiune mai putem pretinde? Da, răspund eu, dar nemţii, care au pornit un război absurd, monstruos, ruinător pentru toată omenirea, ei ce statut să pretindă? Dar Italienii?  Nu doar că au pretins statutul de naţiuni emancipate, dar l-au şi obţinut, cu dragă inimă, din partea tuturor... Departe de mine gîndul de a judeca un popor după vitejia sa în război, nici după rectitudinea politică. Mai bine după nivelul de trai şi de cultură. Dar scriitorul român are această manie: să dea note popoarelor, să le arate cartonaşul roşu…

 Va urma

Fotografii înmiresmate...sărbătoarea culorilor...