miercuri, 26 martie 2014


Scriitorul zilei: Felix Aderca, n. 26 martie 1891  - d. 12 decembrie 1962

Născut în localitatea Puieşti-Vaslui, a început liceul la Craiova dar nu l-a dus la capăt. Fire independentă, a năzuit să-şi creeze un drum propriu. Tentativa din 1914-1915 de a se stabili la Paris a eşuat. Măcar Al. Macedonschi reuşise să publice acolo câteva plachete de versuri, fără ecoul scontat... Revine în ţară, şi, deşi evreu de origine (numele real Zelicu Froim Adercu) participă la război ca soldat, este decorat. (Asta îl va ajuta să scape, în perioada legionară, de detaşamentele de muncă.) Din 1920 se mută la Bucureşti şi până în 1940 este funcţionar la Ministerul Muncii. Foarte activ în viaţa literară, ataşat Sburătorului şi patronului său Eugen Lovinescu, deschis spre toate influenţele moderniste, actant de primă linie al vieţii literare interbelice, omniprezent, foarte cunoscut în breaslă, militând pentru impunerea la noi a unor Proust, Malarme, Paul Vallery, a ajuns să creadă despre sine că este realmente iniţiatorul unor curente literare nu numai la noi ci în lume.
Publicase la Craiova câteva plachete de versuri, în registru simbolist, cu titluri şocante, de exemplu: Stihuri venerice, care nu au reţinut atenţia. Acum colaborează la nenumărate reviste ale vremii, neţinând seama de orientarea politică a acestora. Romane: Ţapul, 1921, Femeia cu carnea albă, 1927, cărţi de eseuri: Mic tratat de estetică, 1929, piese de teatru, dintre care doar una pusă în scenă şi care nu a prea convins, Felix Aderca, scriitor prolific, divers, proteic, a dat şi alte romane precum Omul descompus şi Oraşele scufundate (subiect de anticipaţie), dar nu a dat marea carte care să rămână. Poate ar fi Mărturia unei generaţii, carte de interviuri, 1929, care dă seamă despre mişcarea literară avangardistă de la noi de după primul Război Mondial.  Pensionat în 1948, în mod neaşteptat a avut nenumărate frecuşuri cu cenzura comunistă, cu editurile. Paralizat după un accident de circulaţie, s-a stins în 1962, probabil convins că Regimul nu este ceea ce visaseră militanţii de stânga.
Nici o referire la Felix Aderca la orele de literatură română din liceu. În mod evident, nu se plasase corect pe linie; şi, desigur, i-o luaseră alţii înainte, mai versatili, oportunişti.  În schimb la editura Vinea (unde am fost redactor-şef preţ de vreo 10 ani), care în aceste ultime două decenii de după "evenimente" s-a ocupat intens de reeditarea literaturii de avangardă şi de actanţii acesteia,  Felix Aderca devenise, alături de Saşa Pană, un autor de referinţă.


Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
18 august 2007, sâmbătă. De dimineaţă primesc telefon de la pietrari, plec la Polizu, apar şi ei după 15 minute, timp în care pusesem la punct planul de bătaie al zilei. Deci, pe Buzeşti, coborâm spre Drept şi îndată zăresc biserica Sf. Constantin. Dau telefon lui Marcel Aderca, răspunde o doamnă, nu pare în temă, mi-l dă pe soţ şi spunându-i că am ajuns la adresă, suntem jos, zice: Bine. Şi de la mine ce vreţi? Să coborâţi, să stabilim locul de comun acord, să ne daţi curent electric pentru perforaţii. Că de ce el, că nu e o problemă de familie, ci o iniţiativă a USR, să ne descurcăm. Zic: Dle M.A., sunt scriitorul I.L., noi doi suntem nişte oameni luminaţi la cap. Am discutat cu dvs. de patru ori la telefon, de ce nu mi-aţi precizat că nu locuiţi la adresa dată, ci în cu totul altă parte? Că el nu mai stă acolo de foarte mult timp, a crezut că acest lucru se ştie. Nu se ştie nimic la Uniune, nici despre Felix, nici despre Marcel, însă noi doi am vorbit despre locaţia din Sf. Constantin şi dvs n-aţi suflat o vorbă. Asta e problema dintre noi doi. Că soţia lui este imobilizată la pat, deci nu poate veni în pripă la faţa locului. Intru în curte, prin spate, urc la primul etaj, sun la apartamentul 2, cu mare greutate răspunde o doamnă, vorbim prin uşa închisă, spun, ştie, e de acord. Dar... Şi o conving să ne dea curent. Să aştept.  Şi aştept destul. Apare o dnă ca la 60 de ani, foarte slabă, exoftalmică, cu ochelari groşi, coborâm, stabilim locul, urc să preiau ştecherul, să-l bag în priză. Punem placa, urc să scot firul, mulţumesc, o complimentez pentru cărţile din rafturi, pentru oglinzile veneţiene şi mobila stil. Ea îşi recapătă instantaneu reflexele de high-life, se scuză că e deranj. Pare foarte încântată de remarcile mele. Încă un imobil prin care parcă suflă vântul. Uşa de la apartamentul 2 ar fi avut mare nevoie de o vopsea proaspătă.





 Alex. Ciura, n. 15 nov. 1876 - d. 2 martie 1936

  
De felul lui din Moţime, îşi face studiile gimnaziale-teologice la Blaj şi Sibiu, continuate la Budapesta, de unde va reveni ca profesor la Sibiu, Blaj şi la liceul Gh. Bariţiu din Cluj. Încă la studiile budapestane fiind, fondează împreună cu Octavian Goga şi A.P. Bănuţ revista Luceafărul, 1902, care din 1906 se strămută la Sibiu. Colaborează şi la alte reviste cu nuvele, foiletoane, traduceri. De orientare naţionalistă, cum altfel?, va fi unul dintre principalii militanţi pentru Unirea din 1918, redactând textul apelului pentru Adunarea din Câmpia Libertăţii. Într-un cuvânt, omul potrivit la locul potrivit (pentru cei ce militează din toate forţele sufleteşti pentru neam şi ţară). Casa memorială Al. Ciura de la Blaj - Mica noastră Romă, îi nemureşte numele şi faptele.
Ca nuvelist, a relatat aspecte din primul război mondial, când ardelenii de sub Austro-ungari erau nevoiţi să combată împotriva fraţilor de dincoace de Carpaţi. Fraţii în război, 1916,  Sub steag străin sunt titluri în sine grăitoare. A scris despre Eminescu şi Coşbuc, despre Vasile Lucaciu, despre Avram Iancu. A tradus câteva romane.
Un cultural, un militant am spune astăzi. De fapt un soldat ce s-a jertfit pentru Idee. Unul dintre cei mulţi. Necesari.  O literatură nu se constituie numai din scriitori excepţionali. Există un "freatic" pe care se edifică marii arbori ai culturii. Azi un nume aproape uitat, cum se întâmplă. Reeditat în 1966; prezent în DSR  editat de Mircea Zaciu şi colaboratorii.
Şi apoi: există un liceu în Blaj ce-i poartă numele. (În biblioteca acelui liceu, după o consfătuire a francofonilor, Lidia Lazu a susţinut un recital bilingv, în română şi franceză, din lirica lui Lucian Blaga...) Există o casă memorială. O placă comemorativă. O celebră fotografie de grup, ce-l înfăţişează pe Al. Ciura împreună cu I.L. Caragiale, Oct. Goga, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu, veniţi la Blaj să asiste la celebrul zbor al lui Aurel Vlaicu.
***
De pe internet, postez acest interesant text al unuia dintre nepoţii scriitorului:
"La Blaj, în grădina casei bunicului meu Alexandru Ciura, cu ocazia zborului lui Vlaicu deasupra Câmpiei Libertăţii, au fost invitaţi prietenii bunicului meu: I. L. Caragiale, George Cosbuc, Victor Eftimiu, Octavian Goga şi St. O. Iosif. Zborul a durat 29 de minute şi a fost aplaudat de 30.000 de spectatori. Fotografia făcută de grupul enumerat mai sus, a apărut în Revista "Flacara" Nr. 38 (954) din 15 septembrie 1973 Anul XXII . 
-La 4 nov. 1918 a redactat în numele Consiliului naţional român din Blaj, Chemarea adresată "Fraţilor Români" de a participa la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia la Marea Unire. -Dupa Unirea din 1918, a fost (aşa cum aţi mentionat), primul director român al liceului Gheorghe Barit din Cluj. 
-Aproape uitat de toată lumea, este înmormantat la Cluj în cimitirul din centrul oraşului."


Alţi scriitori:
Mircea Ivănescu, n. 1931
Valentin Lipatti, n. 1923
Ioana Crăciunescu, n. 1958


Poezia zilei, Ion Lazu

 Neodihnă

Ca nişte piroge
Plutind, divagând
Sunteţi voi, bătrânilor
În oceanul de sub pământ.

De valurile trecerii vaste
s-au ros lanţurile
cu care ancora aţi aruncat
în aerul amintirii noastre.

Grelele ancore
La un capăt de lume
Se macină de vechiul gând.
Luntrile voastre vor ieşi curând
În largul de sub pământ –
Bătrâni hotărâtori, fără nume. 

1968, Pocola-Beiuş


Lidia în Recital Blaga, IX

poeţii:


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1998
11 martie, continuare: Ieri am primit al treilea telefon de la dna Regman, aflu că joi la 13 se adună membrii juriului, iar spre seară deja se vor cunoaşte cîştigătorii concursului Poeţii oraşului Bucureşti. Că Ulici se bagă să-şi impună favoriţii, că unii au liste; că au fost cooptaţi în ultima clipă şi alţi membri, de ex. Bălăiţă. Ce să-i fi spus: că Ulici mi-e nefavorabil, că are oamenii lui pe care vrea să-i lanseze sau să şi-i înregimenteze. Că m-a făcut să pierd, cu referatul lui la Curtea interioară cam patru ani. Poate doar G.B. să-mi fie favorabil, avînd în vedere că m-a debutat în ‘64, dar am păstrat eu legătura asta folositoare? Chiar azi l-am întîlnit prin piaţa Victoriei, prin zloată, mi-a zîmbit, dar nu l-am abordat. Ce e asta? Mîndrie, perplexitate, prostie netă? Ce-ar fi fost să-i spun, cu tot respectul de sine: am un manuscris la concursul Poeţii oraşului…, credeţi că am vreo şansă, cum mă asigură dl C. Regman? Dar nu, eu mă ţin ţeapăn rău de tot… Oricum, C. Regman îşi menţine punctul de vedere favorabil mie, ca preşedinte al juriului, afirmă dna R. Îi spun Lidiei, care prinde ceva curaj. Mîine seară vom şti, da sau nu. Ar fi o confirmare că nu sunt sub cei care au apărut în colecţie.
Aseară o găsesc pe Lidia citindu-i lui Andrei un fel de “povestea mea” şi reiese că vrea să o trimită la un concurs de texte pentru tineret.
Zi tensionată, pentru că spre seară aştept rezultatele concursului. În 1970 nu ştiam cînd se vor anunţa rezultatele pentru subiecte de film. Mi-a spus un geofizician la intrarea în întreprindere, auzise seara la radio: Ai luat premiul întâi!. I-am telefonat lui Gigi Astaloş, m-a pus pe o pistă greşită: să o abordez pe Ecaterina Oproiu. I-am telefonat, nu a avut timp de mine…
 După amiază, momente triste, telefonez familiei R., dna Zorina îmi spune: Îmi pare rău că nu vă pot da o veste bună. Şi aflu că-mi trebuiau patru voturi şi n-am acumulat decît două; vorbesc şi cu C. R, deja în pat, obosit şi probabil scîrbit şi confuz, după orele de pertractări; îmi spune că nu au fost decît patru locuri la poezie, trei la proză şi trei la dramaturgie şi că nu a trecut nici dosarul Florenţei Albu. Că cu alde Valentin F. Mihăescu şi alţii cîţiva din juriu nu s-a putut comunica. Nu prea ştie cine mi-a dat al doilea vot: Grişa sau Bălăiţă. În nici un caz Abăluţă, care se vede foarte sus în generaţia noastră. C.R. adaugă, consolator: N-ai fi obţinut decît o sută de exemplare, nici un ban în plus, şi prestigiul. Ei, chiar asta m-ar fi interesat, zic. Da, şi să spargi ghinionul, zice, solidar. Oricum, insuccesul îmi cade foarte greu şi abia de nimeresc cuvintele să-i mulţumesc politicos dlui C.R., care mi s-a părut că s-a implicat şi mi s-a părut fleşcăit, chiar cumva depăşit. Zice: M-am trezit în faţa unor evrei, care le ştiau pe-ale lor…
Venise A. de la şcoală, aude conversaţia, îi spun cît sunt de dezamăgit. O trezesc şi pe L. cu această veste proastă. Zice: Aranjamente..., cum ţi-ai închipuit că ai să treci de ei? Şi că mai rău îi pare de dl Regman, care s-a trezit că e manipulat. La peste 80 de ani şi cu operaţie pe cord, cum să le trîntească uşa? Împins de la spate de brava L., merg la Vinea, dar nu le spun nimic. Ajung acasă tîrziu, o găsesc pe Lidia sub impresia Diotimei, emisiune la care ea citeşte săptămână de spătămână şi care se bucură de mare succes şi crede că va continua pînă în iunie! Pare f. îngrijorată de supărarea mea. A vorbit cu M. Urbanovici care şi ea se miră că pun la inimă aşa ceva.
Să-l rog pe C. R să-mi scrie cîteva rînduri şi să public poemele în proză la Eminescu, sau chiar la Vinea? Să mă hotărăsc, dar cît mai curînd.
În piaţa Victoriei, un cer bălţat, într-un loc senin-luminos, în altul vînăt-negru, rău prevestitor- ameninţător.
(din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990.1999, în manuscris)

Va urma

Fotografii la zi...