vineri, 16 august 2013

Scriitorul zilei: Virgil Ierunca
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-virgil-ierunca-poezia.html

Poezia zilei: Sânziana Batişte
Regina e acasă

Regina e acasă
Roabele trec
Alunecându-şi trupul de văpaie
Intră-n oglinzi şi ies
Şi se petrec
Ca floarea câmpului 
Tânjind într-o odaie -

Regina e frumoasă
Îşi şoptesc
Şi se privesc atent
Şi se-ntristează
Şi nu văd cum frumseţea-le
S-aprinde
Aluminând fierbinte
Ca o rază -

Regina e acasă
Roabe trec
Purtându-şi cu sfială trupul
Blestemat

Închis în carte ca-ntr-o colivie
Regele orb visează cu păcat


Cântec de teamă şi aşteptare

S-a rupt deodată liniştea
S-a spart în aşchii
În spini strălucitori
Curg lacrimi din scoarţa copacilor
Curg din pietre cuvinte
E secetă
Trece prin aer un tron
Un călăreţ s-arată pe coama delaului
Dispare - Se aprinde o ramură de vis
Se aude o oraţie de nuntă

Îmi acopăr ochii cu palmele ude
Plânge tăcerea
Hohoteşte
Brusc sfâşiată de spaima
De-a fi
De-a nu fi  


Mi-am văzut cuvintele 

Mi-am văzut cuvintele 
Singure sub lună -
Desenau în văzduh
Silueta unei fete
Cu faţa întoarsă spre mare
Cu braţele ridicate
Surâzând

Dar tu cine eşti - am strigat
Şi-am mai văzut  
Cum mâna mea se mistuie
În strania lumină

Mi_am văzut cuvintele
Singure sub lună 

(din volumul Odaie sub cer, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007) 
 

Lidia în recital

http://youtu.be/WkHcpDjY20I 
 


http://youtu.be/2lvOq6KE0DA



ion lazu - O pagină de Jurnal, 1994
28 ian.94. Din urmă ar fi de notat un vis care m-a impresionat enorm la momentul respectiv dar pe care, spre dimineaţă deja îl uitasem în mare măsură, cum se întîmplă. Eu ieşisem din puşcărie, după ani îndelungaţi de detenţie, am întrebat în şoaptă pe cineva ce s-a întîmplat cu Lidia şi mi s-a spus că ea deja nu mai este; şi în acel moment mi-am dat seama că într-un fel mă aşteptasem la asta, presimţisem catastrofa – simţeam o jale imensă, dar şi o resemnare limpede, fatalistă: ei, asta e, nu mai am nimic de aşteptat de la viaţă… Mă simţeam firav şi mă ştiam înaintat în vîrstă – şi mi-am făcut socoteala că la anii mei nu mai poate fi vorba decît de o supravieţuire de 4-6 ani, un bătrîn care îşi duce zilele de azi pe mîine…
M-am pomenit undeva, pe-o coastă de deal, mai în sus de mine se afla o casă singuratică, de cătun vîlcean, împrejmuită cu garduri nu prea noi şi cu doi trei pomi în grădiniţa din spatele casei. Izvorul jos în vale şi tot satul departe, oamenii la mari distanţe, eu ar fi fost să trăiesc acolo; şi mă gîndeam că, la puţinătatea forţelor mele, nu o să-mi fie de loc uşor. Singur, acolo, în vîrful dealului, în izolare. Dar ce e de reţinut din vis: toate lucrurile erau supradimensionate şi eu simţeam că visul meu are nevoie de acest artificiu, tocmai ca eu să reţin mai bine starea de jale finală – după lungi ani de detenţie şi după pierderea celei mai dragi fiinţe… Curios, Andrei lipsea cu totul din context…
Anti-Pleşu, care în Dilema povesteşte cum odată, C. Noica, agasat, descurajat că toate eforturile sale se loveau ca de un zid de indiferenţa generală a oamenilor şi instituţiilor, a izbucnit în plîns, lamentîndu-se: Ce ţară e asta? (unde toate încercările sunt blestemate să eşueze…). De unde Pleşu trage concluzia că nu avem de ce ne mîndri cu naţiunea română şi că nu e cazul să ne consolăm spunînd: Uită-te la alţii, nici ei nu sunt mai buni. M-a contrariat atitudinea lui A.P., care mai mult ca oricine, direct de la sursă, ştie cît a ţinut Noica la români şi ce mult s-a străduit să le valorifice patrimoniul spiritual printre celelalte naţiuni europene. Şi acum, A.P. îşi pierde răbdarea, se descurajază de pe o zi pe alta şi trage cu buretele peste imensul efort al maestrului său, anulîndu-i demersul. De unde această pretimpurie sastisire, această dezertare de pe baricadele Binelui? E inoperant să-ţi beşteleşti poporul. Trebuie să-l ridici, de poţi. Să nu se uite că alţii, fiii aleşi ai acestui popor, şi-au iubit ţara în condiţii mult/infinit mai grele, sub dictatură, în închisoare etc. Nu s-au dezis de ea nici o clipă, un Vulcănescu, Ţuţea, Noica. De ce am suna stingerea, părăsirea baricadei?
Am eu însumi prieteni şi colegi cărora dacă le-aş spune cele mai grave şi infamante cuvinte despre acest popor, nu ar sări în sus, indignaţi, să mă combată, să mă reducă la tăcere, ci dimpotrivă, ar fi foarte de acord cu toate denigrările, ba s-ar grăbi să mă completeze. Se întîmplă acest lucru de mirare cu noi, românii: avem o foarte proastă părere despre concetăţenii noştri, în ce priveşte nivelul lor intelectual, de civilizaţie, de moralitate: suntem palavragii, necondiţionali, laşi, ticăloşiţi, ne-ar plăcea să ni se dea pe degeaba, dar să nu muncim, suntem primii în a ne cere drepturile, îi invidiem pe cei care au succes, tot noi ne plecăm în faţa lor, etc, etc… Dar aceiaşi oameni, care au aruncat cu lături în conaţionali, scîrbiţi de tot şi de toate, sar în sus cînd e vorba de aşa-zisul patriotism, de istoria noastră; dintr-odată suntem cei mai buni, cei mai drepţi, cei mai viteji, cei mai nedreptăţiţi, ţinuţi sub obroc de mafiile suprastatale etc, etc. Schizofrenie naţionalistă.
Va veni o vreme cînd să spun, cu un fel de jale, dar şi cu jenă: Ce articole frumoase scriam!?
Fiind eu un om în limite normale, nu am şanse de a deveni celebru, chiar dacă aş da cine ştie ce carte deosebit de valoroasă. Componenta paranoidă are o pondere din ce în ce mai mare în propulsarea unei personalităţi spre top.
Va urma


Cărţile prietenilor mei: Geo Vasile, Nicolae Manolescu, Dan Botta,  Victor Felea





ion lazu - Fotografii de vacanţă... La castelul Bran, 2011