luni, 18 februarie 2013

Scriitorul zilei: Radu Albala; O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, La sala Euterpe: Marţian Negrea, 130, fotografii de iarnă...

http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-radu-albala-poezii.html 


Foarte interesant! Citiţi această postare pe blogul poetului Leo Butnaru: 
http://leo-butnaru.blogspot.ro/2013/02/suava-cetate-poeziei.html




ion lazu: O pagină de jurnal, 1991 
4 martie. Ieri, duminecă, Bogdan îl pierde pe Andrei la film şi băiatul vine singur acasă, dus la metrou de o doamnă binevoitoare. Am intrat într-o panică mare, l-am căutat pe Bogdan, am plîns, apoi i-am spus acelei doamne unde vreau să ajung, ne spune Andrei. Dar prin ce panică am trecut eu, cui să spun?
Lazule, să-ţi spun o întîmplare bună pentru romanele tale – o frază pe care colega o rosteşte destul de des în ultima vreme. Aţi fi şi voi taman buni de romanele mele, dar n-am eu timp de voi, i-am răspuns, rîzînd.
Mai ieri alaltăieri, venind vorba de tinereţea noastră săracă, le-am schiţat pentru prima oară în mod coerent istoria venirii noastre de pe malul Nistrului la Slatina, urmată de trecerea prin trei case de văduve, pînă în ‘58 cînd tata a ridicat casa din Pîrliţi. Eram deja în anul trei de facultate, am încheiat eu; şi mi-a venit ideea de a scrie într-o formă prescurtată, totuşi cuprinzătoare pe cît se va putea, povestea familiei mele de basarabeni refugiaţi în martie ‘44.
Azi i-am spus colegei că Răzvan Th. a întors-o, precum că pe 13 nu huliganii, ci securiştii au pătruns în Televiziune, anume spre a sustrage casete care îi compromiteau. În acest fel a justificat dispariţia acelor casete, doborînd două ţinte dintr-un singur foc, ca orice destoinic diversionist.
Îi spun colegei: Cine crezi că era în frunte la manifestaţia Pro-Creţia? Iubitul tău Dan Rădulescu. Şi colegul nostru Emil C., plus Pipo Anastasiu, abia după ei veneam noi, ceilalţi. Odată am s-o întreb ce notă i-a dat curtezanul la extemporalul unde eu am primit zece cu minus. S-o vedem!
Azi Sandu îmi spune că Ilie, cumnatul lui Onu din Avrig, a murit de bucurie că îi vor da pămîntul înapoi. Era foarte zgîrcit, a fost un şoc prea mare pentru el, comentează colega, desigur, după creştinescul dicton: despre morţi numai de bine.
Vine Costel G. şi mă felicită pentru articolele din Rom. liberă şi Luceafărul.
Lidia insistă să continui cu aceste articole.
Tanti M. pleacă la Slatina, vrea să-şi recupereze pămîntul de la Mărgineni.
Nepotul Bogdan se crede om al viitorului, vorbeşte de premoniţii, reîncarnare, transfer de energii, ceas implantat în piele, urechi operate în primele zile după naştere şi alte idei SF: El, care aude voci, care simte că nu e singur în cameră – ar fi culmea ca un asemenea ins să fie omul viitorului. Şi tresar: Ăsta să fie viitorul omenirii? Ţicneala, Schizoidia? Neisprăveala? Imaturi la 25 de ani, cu nervii în pioneze, incapabili de a acţiona, cu dorinţele şi voinţa la nivelul unui copil de 5-6 ani?! Ar fi culmea, însă nu chiar imposibil. A se căuta înapoi, în felul cum el a fost educat, cocoloşit şi totodată neglijat, “aruncat”. Monologurile lui, încîntarea că a vorbit cu geologul Mircea Ţ., alt zărghit; visele lui sumbre, de coşmar, pe care ar vrea să şi le noteze, - dar de unde voinţa şi mobilizarea necesare? Ce va fi fost un Truman Capote decît un ins cu datele psihologice ale lui B., dar cu destulă stăpînire de sine cît să se poată ţine de scris, totuşi?!
Poezie: Şi în vis te-am întrebat: E atunci, sau acum? (Acel sărut.. acel moment de fericire...).
Ieri aflăm de la Clevastiţa groaznica scenă a abandonării de către o ţărancă cu 5 copii a ultimului dintre aceştia, de numai 4 ani, în staţia de la capătul liniei de tramvai. Copilaş curat dar cîrpit, ca pe vremea războiului! Şi care nu ştia decît că este din Bragadiru.
 6 martie. Lipsa de curaj, neîncrederea în sine, nehotărîrea, sunt cele mai trainice site care cern des-des şi-i reţin în ţară, pe acest tărîm al umilinţei, pe cei mai mulţi dintre concetăţeni –, iar afară nu pleacă decît cei curajoşi, dar şi unii inconştienţi. Pleava, cum s-ar zice…
Cultura este pe drumul cel bun, adică: în opoziţie.

(va urma)


Cărţile prietenilor mei: Doina Uricariu, Maxilarul inferior, Ed. Polirom, 2010

























La sala Euterpe: Marţian Negrea, 120
Ieri, 17 februarie curent, la Sala Euterpe, "Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi" Miruna Negrea, Veturia Dimoftache şi Grigore Constantinescu au evocat figura tutelară a unuia dintre clasicii muzicii româneşti: Marţian Negrea, de la a cărui naştere s-au împlinit la sfârşitul lui ianuarie 120 de ani. Alţi trei corifei ai muzicii vor fi comemoraţi în acest an: Ion Dumitrescu, Paul Constantinescu. S-au interpretat un număr considerabil de compoziţii ale maestrului, la clarinet şi pian, la flaut şi pian, piese vocale, lieduri, lucrări în primă audiţie. Pe versuri de Blaga, de veronica Micle. Nu stărui, este misia celor din domeniu. 
Nu mi-aş fi iertat să absentez la această evocare, cu participarea nepoatei compozitorului, Miruna Negrea, pianistă, directoarea Filarmonicii din Ploieşti, a muzicologului Veturia Dimoftache, care a luat un doctorat şi a publicat o monografie cu privire la muzica maestrului, cu poziţionarea exactă, făcută de prof. univ. dr. şi muzicologul Grigore Constantinescu, a compozitorului MN în mişcarea componistică a secolului ce-a trecut, alături de alţi mari compozitori contemporani şi continuatori ai lui George Enescu: Jora, Drăgoi, Cuclin, Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Andricu...
G.C.: se arată îngrijorat că se aşterne uitarea peste maeştrii care au clădit istoria şi cultura română, a marilor compozitori români, care pe atunci erau intens cântaţi la Ateneu, la Filarmonică, la Radio şi în toată ţara; la toate concertele se cânta şi din compozitorii români, obicei instituit încă între cele două războaie...; era un grup bine constituit de compozitori cu operă temeinic articulată, proveniţi din toate provinciile ţării, din Ardeal, Moldova, Muntenia, Oltenia... G. C. l-a avut profesor pe MN, care mai înainte fusese profesor la Cluj. Toţi aceşti compozitori s-au orientat în mod firesc spre sursa specific naţională, spre folclor. Tratatul său de armonie era o lucrare de bază pentru studenţi, cuprinzând pe larg partituri ale unor mari compozitori, despre care pe-atunci abia dacă se auzea la noi, precum Claude Debussy (cu care muzica lui MN are unele corespondenţe).
De la Veturia Dimoftache aflăm că arhiva MN a fost ocrotită şi valorizată de nepoata acestuia, Miruna Negrea. La rându-i, Miruna Negrea a mărturisit că a început prin a dori să nu rămână în umbra bunicului iubit şi respectat, nici să profite de faima aceluia, ci să-şi croiască un destin de sine stătător, abia cu timpul a simţit nevoia să caute asemănările, permanenţele, şi fapt este că e singura dintre urmaşi care a avut o carieră în muzică. S-a mişcat cu maximă grijă de a nu prejudicia acest nume de mare prestigiu... Îl apreciază foarte mult, a ajuns să-şi dea seama că de exemplu, în Suita pentru clarinet şi pian, interpretată în debutul emisiunii, M.N. transcrie sunete doar de el auzite. Cea mai cunoscută şi cântată compoziţie a sa este Prin Munţii Apuseni, unde te întâmpină "peisaje care se aud"; maestrul însuşi vorbea despre "peisaje statice şi peisaje în dinamică"...  Trăită în Muntenia, abia după 1990 a ajuns să viziteze locurile natale ale bunicului, comuna Vurmbloc şi Gruiul, un sat minunat dintre Sibiu şi Blaj, în fapt o localitate săsească, cu gospodari nemaipomeniţi, păstrând rânduiala comunităţii şi buna cuviinţă. Cu cele două biserici, catolică şi cea ortodoxă, ridicată pe o colină. Acolo există şi acum casa în care s-a născut compozitorul (în 1893). Şi a avut marea surpriză că primarul nou ales, un medic veterinar Avram, a pus o placă memorială şi a iniţiat un Festival Marţian Negrea... 
De fapt în acea comună se află o biserică-cetate fortificată (cu orgă!), obiectiv devenit monument UNESCO! Pe cuprinsul satului se află o colină mică, denumită Grui, amintirea acestuia a inspirat compozitorului Poveştile din Grui, care s-a bucurat de curând de o primă audiţie. Este o lucrare dedicată lui Enescu, acesta l-a apreciat mult pe M.N. O altă compoziţie este Crăciun trist, şi se referă la o permisie obţinută de M.N. în 1916, în timpul celor 4 ani de serviciu militar în armata imperială, desigur... Viitorul compozitor a fost impresionat de faptul că toată comunitatea era prinsă în grijile războiului, dar pe de altă parte îşi respecta obiceurile, ţinea praznicele etc. Partitura debutează cu versurile: Naşterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru şi transmite sentimentul tragic al vieţii. La întrebarea: De ce un oratoriu şi nu un Recviem, Gr. C.  explică: aceşti clasici ai muzicii noastre din prima jumătate a secolului XX s-au şcolit la Viena, la Leipzig, unde recviemul era cultivat; ei s-au întors în ţară şi au compus conform structurii spirituale a ortodoxiei, de data asta referindu-se la parastas, la pomenire...  Din păcate, adaugă muzicologul, nici măcar la festivaluri internaţionale precum Festivalul Enescu, nu se cântă muzică de compozitori români, pentru a-i integra în circuitul mondial. Este şi cazul Recviemului de Marţian Negrea, la care compozitorul a lucrat 20 de ani, iar spre sfârşitul vieţii şi-a exprimat regretul că nu a apucat să asculte o interpretare a operei sale... Dedicată lui Enescu, dar de fapt dedicată eroilor din primul război mondial.. În mai 1990, Miruna Negrea a dedicat această lucrare oraşului martir Timişoara. A doua interpretare a avut loc la Cluj, sub bagheta lui Emil Simon; se va interpreta în toamnă, la Iaşi.. Prima compoziţie a lui M.N. este Rugăciune, pe o strofă din Eminescu. Ultima compoziţie, Păstoriţa
G.C. Să deschidem sipetele în care se află comoara lăsată de marile spirite româneşti. Miruna Negrea, nepoata favorită a lui Tata Marţian, cea care în 1997 a reuşit să înfiinţeze Fundaţia MN: A trăi în preajma unui mare om, a-l admira chiar este un lucru important, însă pentru a-l cunoaşte cu adevărat ascultă-i muzica! 








fotografii de iarnă...