vineri, 15 februarie 2013

Eseu de Tudor Cicu; Scriitorul zilei: Petre Stoica; O pagină de jurnal 1991; cărţile prietenilor mei; fotografii de iarnă...



Scriitorul zilei: Petre Stoica 
http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=3715620992993880731 

O pagină de jurnal 1991

10 februarie. Am fost atît de oprimaţi în aceşti ani socialişti încît de un an încoace nu mai terminăm să spunem ce am adunat pe suflet, necum să-l mai ascultăm şi pe celălalt. Or, în aceste condiţii, cu milioane de monologuri paralele, nu vom ajunge la democraţie încă mulţi ani de acum încolo…
 14 febr. S-a votat în pripă o lege prin care iniţiatorii grevei ceferiste de la Iaşi vor fi traşi în judecată. Mare descurajare, nu-mi mai vine să scriu la ziare. De altfel, pe rînd, mulţi scriitori s-au retras din luptă.
Mă tot gîndesc la Florin Mugur. Nici nu ştiu dacă l-au înmormîntat sau unde îl vor înmormînta. De prin ‘65 îl salut şi atât, în schimb i-am citit poeziile şi articolele din reviste.
Truman Capote. Îi mînjeşte pe toţi marii lui prieteni: Faulkner, Burton, Flinn, etc. De ce n-o fi vorbind doar de viciile lui, dacă tot vrea să se exhibe, fără să dea alte nume, dacă tot îi place să se bălăcească în murdării? Nu, el vrea să-i mînjască pe toţi cei cît de cît celebri. El ar vrea să acrediteze ideea că toţi scriitorii, artiştii, marii oameni, geniile, să zic aşa, sunt nişte spirite în derivă; că talentul n-ar fi decît un penaj mai viu colorat al individului vicios, cu care el îşi atrage şi îşi domină victimele. Ce idee diabolică la acest T.C. pe care l-am admirat mai demult!
Urmărind-o pe colega A. ajungi să te întrebi dacă nu cumva şi ea a contribuit, prin caracterul ei excesiv de voluntar – aşa-zis sincer, cu orice preţ, în orice împrejurare, fără cruţare – la scrîntirea „răposatului” S. Cu dorinţa ei obstinată de a avea dreptate, cu încăpăţînarea ei care nu ţine cont de nervii celuilalt, de ceilalţi, în general. Nu e şi aici o isterie? Felul cum povesteşte, a cîta oară, ca să se ştie! că în seara căsătoriei avea patru pretendenţi, încă nu se hotărâse, apoi i-a anunţat pe cei trei că a ales pe al patrulea. La drept vorbind, n-o prea cred. Pare o invenţie, literatură de mahala… Iar pe de altă parte, o foarte bună diagnoză a cazului...
Romanul lui Gher.: Totul pe fundalul poveştilor cu nebuni gen Bubi, cu ţăcăniţi, cu şefi, cu hahalere gen Gică Popa, cu Duma, Setel, Hîrlea, cu sceleraţi precum Huică şi Gurău şi Niţu, cu vecini, cu nunţi, cu armată, examene, profesori. Deci a se culege acest material burlesc de prin acest jurnal, pe fondul căruia se plasează traseul lui Gherasie. Diverşi pehlivani precum Bebiţă, Cevdarie, Vasea, Chirică, Piţi, alţii de coloratură precum Sile, Noni, Romică, Nelu Nedelcu, Contele, Puiu Matei, Mihas. Mereu perechile de la birou, de toţi ştiute şi respectate, mai durabile decît cele de la starea civilă, deşi cele de acasă sunt doamne, prezentabile, gospodine: Porumbelu, Dordea, Catargu, Aldea, Grecescu, Feru, Mirela. Zvonul că X avea copil cînd s-a măritat. Mici agape, se deratizeară, se mătură, control Berbi, control IREB, se merge cu alaiul; la comunicări, la proiecţii de diapozitive etc. Căci fără acest fundal specific vieţii de geologi şi viaţii de-acum, drama lui G. pierde din credibilitate.
Andrei, mintosul: “Deci e mai mare războiul ăsta din Golf decît al doilea război mondial, mai ravagios. Din cauza nebunului de Sadam!”
Gelu V. V., golul ezoteric din capul acestui personaj ultradubios. Un ratat. În interviul cu Radu F. Alex. el susţine şi insistă pe ideea că nu a decăzut din funcţia de viceprim-ministru, că senatoriatul a fost opţiunea lui, adică a trecut de la executiv la legislativ, înţelegeţi Dvs?; dar ceea ce le pune capac la toate năstruşniciile, după ce timp de 30 de minute nu a trecut nici o scînteie de inteligenţă prin văgăunile gîndirii respectivului, a fost afirmaţia că dacă n-ar fi fost la putere, poate ar fi fost şi el în Piaţa Universităţii. Adică ar fi rămas un contestatar, cum şi este prin fire, vezi-doamne! (el, care consideră că unui răzvrătit îi stă de minune în legislativ, conclav al medierilor, al pertactărilor... Să te cruceşti, nu alta! Dar nu există un diagnostic la vedere, clar şi decisiv al unei astfel de psihologii? Unde ne sunt specialiştii?); el adică “se întreabă şi încă nu a ajuns la un răspuns mulţumitor...” (cîtă găunoşenie, cîtă infatuare, ce tupeu!). Pînă aici nimic neobişnuit la un aventurier tenebros, dacă G.V.V. şi-ar pune întrebări existenţiale, precum vrea să sugereze – dar cînd ştii că acest scelerat, nu numai că nu a acceptat, ca viceprimministru, vreun dialog cu Piaţa, ci dimpotrivă, a asigurat, dacă nu cumva a iniţiat şi organizat ca atare venirea minerilor în Capitală şi desfăşurarea lor pe două zile, el deghizat, ras adică, pe cînd lumea îl ştia cu barba-i paralelipipedică – atunci realizezi ticăloşia insului, cinismul-amoralismul lui de fond, care l-a făcut nu un dizident, cum se pretinde, ci un element antisocial, care la revoluţie a profitat de ocazie, precum Dan Iosif şi Victor C. al nostru. Că e singur, că a fost marginalizat, că e denigrat de presă; că i-a trebuit mult timp pînă să redacteze apărarea din presă (de ce, că doar a fost ţuţărul scriitorilor toată tinereţea lui, însă meşteşugul acesta i-a rămas de neatins, de neatins…).
Mai clar: golul intelectual, găunoşenia, mimarea gîndirii elitiste, alambicate, morga insului prezumţios – toate ţin de un cabotinism trist şi steril, pe care i l-am scuza insului în chestiune, ar fi de strâmbat din nas, de trecut mai departe, cu oarecare jenă – dar încercarea de a prosti în faţă un popor cu astfel de însăilări şi măsluiri e lamentabilă. Cînd toţi ştim că a fost una dintre bîtele represiunii sîngeroase din 13-15 iunie, e deci o minciună sfruntată, o neruşinare, un blam care spulberă definitiv acest balon umflat artificial – “Niciodată golul n-a sunat mai tare” - vorba lui Arghezi. Lipsa de personalitate pe termen lung nu se poate suplini cu nimic.



Un eseu de Tudor Cicu / finalul
Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:
„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.
                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)

10.    A trebuit să încape în el şi un timp muritor

În ultima vreme se vorbeşte tot mai mult de cartea lui Nicolae Georgescu, punctând îndeosebi, pe „poarta de intrare” în infernul eminescian. N-am citit această carte şi nici nu face obiectul celor asupra cărora ne-am aplecat noi, aici. „Geniul se răzbună întotdeauna” – scria Mircea Eliade în cartea sa „Despre Eminescu şi Haşdeu”. Încă un argument, adus de M. Eliade, că aplecându-mă şi eu asupra unei laturi a vieţii poetului, ca mulţi alţii, nu facem decât să sporim căutările noastre în biografia ultimilor ani eminescieni, cu credinţa că întotdeauna vom găsi „ceva adânc de suflet” – cum spune Adrian Dinu Rachieru, într-un articol. Aşadar, geniul nu are, din asta, nimic de pierdut, dimpotrivă, el se retrage şi se descoperă în planuri paralele, mai superb decât se arăta în timpul vieţii lui. Acum începem să înţelegem: Creangă îi era cu adevărat, intim prieten, dar „minţile lor comunicau doar prin niveluri inferioare” - cum spune M. Eliade şi ne lăsa scris: „Slavici îl înţelegea anevoie, iar Caragiale se „amuza” să-l întărâte la discuţii ca să-i încerce nervii. Exasperat, uneori Eminescu pornea într-un suflet la şosea, ca să rămână singur (subliniem acest cuvânt) între arbori, aproape de scoarţa negrăitoare, trântit pe iarbă...”. Suntem, deci, pe aceeaşi lungime de undă. Insistăm de o vreme pe singurătatea lui Eminescu, ca asupra celei mai teribile boli ale veacului în care a trăit. La urma urmei, singurătatea lui Eminescu era pumnalul cu care mediocritatea culturală a vremii, se pretindea a fi elita culturală a momentului şi nu-i suporta „aerele” de geniu pe care poetul le afişa. Sugestia ne-a fost oferită de mărturisirea poetei Carmen Sylva – în fapt, regina Elisabeta I-a României. „Încă de la 1869 dar, am făcut cunoştinţă la Viena, Eminescu era „caracudă junimistă”, aşa li se zicea în Junimea, aderanţilor mai tineri...” – notează Slavici în „Amintirile” sale. Aici, Slavici are în vedre că junimiştii, purtau simpatie „caracudei” şi-i suporta fără de mâhnire asprimile criticii pe care Eminescu le-o făcea, dar, indivizi ca Vasile Pogor şi d-l P.P.Carp erau aspri şi nemiloşi cu poetul. Slavici îi conturează foarte exact portretul lui Eminescu, atunci când spune. „...era om, ce-i drept, necruţător, dar cu inima deschisă, lipsit cu desăvârşire (sublinierea n.) de răutate, obiectiv şi desprins a vorbi numai despre lucruri la care se pricepe” (Amintiri – de Ioan Slavici). Tot Ioan Slavici, vorbeşte deschis despre dispreţul lui Eminescu pentru unguri, socotindu-i smintiţi şi iredentişti, fiindcă făceau paradă de naţionalismul avântat. Să ne mai întrebăm, atunci, de unde ura Catincăi Slavici (unguroaică de fel) pe Eminescu ? Dacă toţi ceilalţi, în frunte cu Maiorescu puteau crede că, internarea lui Eminescu ar fi fost „în acel context tulbure” o măsură de protecţie, putem deduce că soaţa lui Slavici nu se afla în această tabără. Publicistica lui Eminescu era ostilă lui Carol, iar ungurii şi ardelenii îi cereau lui Maiorescu să ia mâna de pe poet, să-l abandoneze, cu alte cuvinte; o parte din junimişti îi erau lui ostili, viaţa la Timpul era făcută „un calvar” de politicienii veacului... şi, ne mai mirăm de ce uneori a trebuit să urle ca lupii veacului său pentru a rezista? „Ce era adecă Timpul acela, în a căruia redacţiune se mistuia Eminescu?” – se întreba Slavici, lăsându-ne şi pe noi a căuta la rându-ne, să dăm câte un răspuns. Dacă psihanaliza unor critici, asupra operei sale „nu ne ajută prea mult să înţelegem sensul şi mecanismul creaţiei poetice a lui Eminescu” – după cum preciza Mircea Eliade – pesemne, noi, acum, suntem îndreptăţiţi să căutăm şi în alte direcţii cheia înţelegerii unui astfel de geniu „trăitor printre lupi”. Vorbim, despre acei lupi ce stăteau la pândă, gata să-l înhaţe, până când li s-a transmis semnalul pornit „de sus” şi, care l-au şi internat la un spital de nebuni fără acordul său, sau al familiei. Zadarnic fratele său Matei Eminovici, s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate de la spitalul Caritatea şi a-l muta altundeva. Soarta poetului, din punct de vedere juridic îi fusease pecetluită. Nu se mai putea face nimic. Din mărturiile lăsate de cronicarii vremii, reţinem câteva aspecte certe: 1.) Eminesecu era conştient că Maiorescu îl arunca în braţele „Argus-ului” (numele poliţiei austriece) când în octombrie 1883 era trimis cu-n păzitor şi domnul Chibici, la Viena. Privea, însă, la toate acestea, cu resemnare, ca aparţinând destinului său scris mult înainte. 2.) Livia Maiorescu Dymsza arăta limpede în scrisoarea adresată sorei lui Maiorescu, că Eminescu realizase momentul conspiraţiei între Maiorescu şi ceilalţi demnitari, în frunte cu dl. P.P. Carp, de la Viena, dar, ca aceasta făcea parte din rostul intrării în fiinţa lui. Demonstrabil (nu-i aşa?) că Eminescu era conştient şi lucid, şi că injecţiile cu mercur făcute în ţară nu-i transformaseră încă, trupul într-o legumă. Se ştie, că de la Viena, fără nici un tratament, doctorii de acolo îl declaraseră perfect sănătos, şi-l expediase înapoi în ţară. 3.) Ca orice om de geniu, cu un profund sentiment tragic al vieţii, Eminescu nu refuza să accepte realitatea, aşa cum era ea, ori cum i se impunea. „Şi realitatea, pentru el, era izolarea omului în Cosmos”- concluziona Mircea Eliade. Aşadar: se născuse şi era sortit să moară în singurătate, cu capul doldora de vise, himere şi iluzii (a se vedea: „Glossă”). Toate aceste gnose ermetice, pentru unii, credem că fac parte din imaginaţia cosmică a lui Eminescu şi pe care Rosa del Conte o identifica în centru universului lui poetic, atunci când vorbea despre acel „timp  vital  (de structură astrală) şi un „timp muritor” (de natură pământeană) care îl grăbea către moarte. Dacă, unul (dramaturgul de geniu) precum Caragiale, fugise din faţa timpului muritor, pentru a-şi trăi departe de ţară zilele, celălalt (poetul de geniu), omul Eminescu, le îmbrăţişase pe amândouă şi n-a dat drumul crucii purtate, în tot timpul vieţii. Poate că şi Ioan Slavici, era unul din profeţii timpului, când zicea, că „ziua de mâine ne va dumiri care dintre amândoi vedea mai bine lucrurile”. 

                                                                 (sfârşit) 


cărţile prietenilor mei: Petre Stoica, Uitat printre lucruri uitate, Ed. Minerva, 1997, 234 pagini





  















fotografii de iarnă...în Groapa Văcăreşti