duminică, 3 februarie 2013

O pagină de jurnal, 1990; cărţile prietenilor mei; fotografii de iarnă...

ion lazu: O pagină de jurnal, 1990

25 oct. Ziua plecării din Bocşa. Se presupune că aici ar fi copilărit Lenau, ca fiu al unui funcţionar beţiv. Cum va fi fost Bocşa acum o sută de ani? În schimb, ce împrejurimi de basm. Mirifice...
Articol: Profesioniştii.
Un popor mereu ofensat, jignit în buna sa credinţă, înşelat în aşteptările sale. Iar despre omul de valoare: ”Te-or întrece nătărăii…”
28 nov. Discuţie cu colega de-o viaţă A. şi cu S., după ce plecaseră ceilalţi şi am rămas numai cu ei doi. Turbează numai la ideea Pieţei Universităţii. I-am spus că îmi aminteşte de “Orbirea” lui Elias Canetti, care s-a ocupat în principal de psihologia maselor, cu isteria ce se transmite şi îi scoate din minţi pe inşi altfel normali, zgîndărîndu-le instinctele animalice, pornirile obscure, bestiale, incontrolabile. Canetti ar fi vrut să aducă studiul comportamentului maselor la nivelul unei adevărate ştiinţe, într-atît era de îngrozit cu privire la ce poate deveni omul masificat, a cărui conştiinţă a fost anulată prin amestecarea cu mulţimea, generând nazismul! Ang. începuse prin a-şi aminti că în iunie, la Copăceni, a văzut din maşina echipei un camion cu oameni înarmaţi cu bucăţi de lanţ, cu verigi mari şi lungi de vreun metru, pe care le zdrăncăneau în mînă; pe feţele lor se citea dorinţa grozavă de a merge în Piaţa Univ. ca să-i toace pe manifestanţi. Îi spusese şoferului ce e cu acei oameni adunaţi de la mină, nu mulţi, doar cîteva zeci de inşi, plecaţi de la lucru şi care ar fi vrut să-i piseze pe demonstranţi – ei, bieţii, nici nu aflaseră că deja s-a terminat cu Piaţa, că alţii le-o luaseră înainte… Reiese că scena, în sine degradantă, nu a oripilat-o, ci a umplut-o de bucurie, i-a plăcut să-i vadă pe mineri cu acea dorinţă de a zdrobi manifestanţii cu lovituri de lanţ. Adaugă: Cu o asemenea bucată de lanţ nu m-aş fi descurcat, nu sunt obişnuită cu aşa ceva, dar dacă mi s-ar fi dat o puşcă, aş fi tras cu mare păcere, pentru că la sport am făcut exerciţii de tragere la tir. Aş fi tras cu plăcere în cei din Piaţă…
Uluit şi consternat de această declaraţie terifiantă, o notez imediat pe birou, cu creionul roşu, primul care mi-a încăput în mînă – la care gest al meu, însoţit de comentariul că am nevoie de astfel de perle pentru un viitor roman, colega spune că nu retractează nimic; da, ea ar fi participat la zdrobirea Pieţei – încă o frază pe care am notat-o – spre disperarea lui S., care nu mai ştia cum să o potolească, atenţionînd-o că a întrecut orice limită, că în acest fel a compromis toate argumentele lor. Eu: Nu le-a compromis, căci acele argumente nu sunt deduse dintr-o logică a faptelor, ci dintr-o pornire oarbă. A. susţine că a fost în Piaţă, că s-a uitat ore în şir la ţigani, la felurile de oameni de acolo, că şi-a dat seama cine sunt şi deci toţi care s-au amestecat cu acei declasaţi merită dispreţul ei. Liiceanu, Stelian Tănase, Rebengiuc, Leopoldina Bălănuţă, toţi intelectualii care au vorbit şi s-au amestecat cu ţiganii şi bişniţarii. Ce au vrut acei intelectuali? Puterea. Să i-o ia lui Iliescu şi lui Roman. Însă e clar că electoratul nu i-a vrut. Ce să caute nişte actori în guvern?! Pot ăştia să conducă ţara?!
Le spun că Piaţa a fost un fenomen necesar, intelectualii au vrut să atragă atenţia asupra pericolului neocomunismului, a securităţii, a celor care îi reintroduc cu brio în noua societate: Iliescu, Roman, Chiţac, Brucan… Cum?! sare colega, ai putut să scandezi şi să cînţi alături de nespălaţii ăia?! Eu, zic, mă consider un om ca toţi oamenii, nu vreo elită, nu-i dispreţuiesc pe cei simpli sau umili; sigur că se băgau printre noi diverşi nepoftiţi, plătiţi şi trimişi anume ca să compromită mişcarea… Însă noi am militat pentru o idee, pentru trezirea conştiinţei cetăţeneşti, pentru atenţionarea oamenilor… Aha, pentru că ştiaţi că vă pozează, de aia! Ba nu, eu însumi îmi pot face oricîte poze doresc şi să le public, după cum ai constatat; cu totul alta e ideea. Iar în rest, după 20 mai, cînd s-au pierdut alegerile, nici eu nici Lidia n-am mai dat prin Piaţă, am considerat că misiunea noastră a încetat. Colega: a discutat la mare cu vreo 60 de persoane, toţi erau fesenişti. Da, iar eu am discutat toată vara în Banat cu oameni care nu erau fesenişti. Etc.
S. încearcă să o tempereze pe soţie. Ba nu!, răbufneşte colega, eu spun exact ceea ce gîndesc: dacă Lidia a fost printre pieţari, nu pot decît să o dispreţuiesc! Mă rog, zic, noi nu am militat pentru vreun interes personal, ci pentru o idee. Nu m-am exhibat, nu am citit articolele mele de la tribună… Ea: Şi ai fost de acord cu cei care au făcut greva foamei? Da, am fost. Nu ei au născocit această formă de atenţionare şi de protest, mereu cineva face greva foamei în faţa vreunei ambasade din Occident, la ONU, la NATO, la… E o formă de protest acceptată, omologată, căci e neviolentă, - şi e un drept al omului, cîştigat la scară mondială etc… Şi sunt de acord cu cei care şi acum, în Piaţă…? Nu, nu sunt de acord şi n-am mai fost pe acolo din luna mai. Merg la Pro-Basarabia, la Alianţa Civică, dar ăia nu se amestecă cu noi şi nu i-am primi. S. e foarte marcat de această ieşire a ei, îi spune că o consideră bolnavă. A. nu retractează nimic, apoi o aud răbufnind: De la Piaţa Universităţii ni se trage tot răul! De ce anume?, întreb. Iliescu ar fi trebuit să accepte dialogul. Cu cine? Cu lepădăturile alea? Nu, cu Stelian Tănase, cu ceilalţi reprezentanţi de opinie. L-aş fi scuipat, dacă accepta să discute cu ei!, răbufneşte colega. Piaţa e de vină, nu a cedat, Iliescu a fost nevoit să-i reprime şi de la aia am pierdut tot, Apusul n-a mai vrut să trateze cu noi. Asta e, încheie ea, cu năduf.
Deci ăsta îi era oful. Dar, prea supărată, a luat-o gura pe dinainte. De fapt a recunoscut că Iliescu i-a reprimat. Se face a nu şti că pe 14 iunie, în zori, situaţia era în Bucureşti pe deplin controlată de armată. Or, în loc să liniştească spiritele, să declare conflictul închis, Iliescu nu i-a oprit pe mineri, nu i-a întors din drum, ci i-a asmuţit împotriva oamenilor din zona Pieţei, simpli trecători prin zonă, care nu mai aveau nici o legătură cu demonstraţia. S. spune că poliţia îi notase pe demonstranţi şi că atunci pe 14-15 n-au fost arestaţi decît cei de pe liste, sau care au dat din gură. Şi dă exemplul unei tipe care tocmai sosise în România cu avionul, a tras la hotel, şi-a lăsat bagajele şi a dat fuga în Piaţă să facă poze. Au prins-o şi au bătut-o, desigur. Asta căutase… de ce făcea poze taman atunci?, se întreabă A. cu nevinovăţie.
Faţă de patima oarbă cu care-şi argumentează ura – chiar ea a pronunţat cuvîntul – spusele fesenistei isterice: ”n-am omorît în viaţa mea o muscă, dar pe ăştia i-aş omorî cu mîna mea” nu mai par deloc grave, ci chiar normale… Eu, colegei: Nu pot să te urăsc. E caz de boală psihică, îţi spun; eu la nebuni chiar mă pricep.

20 12. Andrei (la cei şapte ani împliniţi): Să ştii că această revoluţie a noastră va intra în istorie, aşa cum au intrat şi celelalte revoluţii. Asta a fost cea mai importantă, dar şi cea mai tragică, să ştii. Era armata împotriva securităţii şi a teroriştilor. Şi mai erau şi muncitorii care strigau, iar cei care aveau arme trăgeau şi ei.
va urma



ion lazu, cărţile prietenilor mei: Ştefania Mihăilescu: Transilvania în lupta de idei. Iaszi Oszkar şi românii, Ed. Paideia, 2012, 271 pagini.
























ion lazu, fotografii de iarnă...