sâmbătă, 23 februarie 2013


Magda URSACHE 



odiseea0001.jpg 

Surprizele posterităţii sau

Lista de marmoră
Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.
Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). Recomand Himera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Lazu ;i Ion Murgeanu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.
Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizaţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.
Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib I. Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.
Şi cîte surprize nu face posteritatea! Placa ştiută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparţine) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo  a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ion Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alţi ghinionişti: bunul Al. Vlahuţă (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se ştie cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră şi neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginţi, sunt şi cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ştefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Fiica nu putuse recupera locuinţa, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc. Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrşitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-'98), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuinţă  în renovare.
Ion Lazu dă seamă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. À rebours, pune plăci comemorative într-o vreme cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române. Lazu luptă cu reaua credinţă şi voinţă, cu ingratitudinea cobreslaşilor. Poate din pricina asta Al. Kiriţescu, mult timp funcţionar SSR, nu s-a vrut şi membru, sătul de „gaiţele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 mil., cînd o maşină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa casei lui Mihail Dragomirescu refuză placa, aşa cum refuză şi „criptocomuniştii şi securiştii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim? întreabă Lazu, la interfon. Răspuns sec: Nu putem!”.
Pricep invidia lui M.R.P. pe Tudor Arghezi, pica lui Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Blaga, dar de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor. Soţia supravieţuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica...;  sunt chiar plictisiţi ori agasaţi de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e şi ea tragică: volumele cărturarului Eugeniu Speranţia, refuzate de biblioteca universităţii din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranţia!), la gunoi; Leontina Niţelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, preţioasa bibliotecă-donaţie a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.
Ion Lazu nu se vaietă din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obştei, i se pare „semn al normalităţii”. Normalitate? Cînd Asociaţia din Bucureşti nu deţine nici adresa fostului preşedinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se ştie la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Ivasiuc, Velea, Al. Dima şi cîte altele. Nu se cunoaşte la Uniune unde au vieţuit, măcar după închisoare, D. Caracostea sau Romulus Dianu. Dosarele au dispărut la Revoluţie (majuscula aparţine lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluţionară”).
„Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române, ne aduce la cunoştinţă I. Lazu, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi”. Cît despre exilaţi, ei rămîn exilaţi. À propos: ICR, că nu ştiu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?
Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărţi vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet... Cooperanţi sunt tot cărţarii ca editoarea Elis Buşneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Ţone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu ştie nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr. Aşa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii.
USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociaţia Bucureşti, la fel Muzeul Naţional al Literaturii Române. Deşi o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puţin decît o coroană de flori; şi cîte nu se risipesc, cu sutele.
Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării scriitorului: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neştiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum şi această lumină – lumînare: placa in memoriam.
Confraţii se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreţ, ură, dar şi din indiferenţă. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu aşteaptă „pînă ce va da colţul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuţii agasante şi sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. În fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-şi cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au şi ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Muşatescu rămîne actuală: „confraţii se cunosc, dar nu se recunosc”.
Dificultăţi enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărţi şi să uzeze de busolă, caută şi caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecaţi” se izbeşte de spaima de „recuperatori” a locatarilor prea prudenţi. Discuţii, pertractări prin uşi întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primeşte aprobarea preşedinţilor de scară inepţi, de o ignoranţă vastă.
Ca să ştim cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit şi refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. În Schitu Măgureanu, greu găseşti pe cineva ştiutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?
Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit. De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaştem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă şi de parc, dar un colocatar crede că era actor şi „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naţionalizaţi nu vor placa mateinului Radu Albala pe faţada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuinţă.
Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arşi de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în '48 şi condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicaţii”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Dumitru Alexandru, mort la 62 de ani, care a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ. Se repede să înţepe ca o muscă tze-tze şi ameninţă să arunce placa „în bălării”. Şi pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citeşte nimeni, nici ea! Într-o marţi, Ion Lazu primeşte vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!
Istoricului literar (de Veche) Ştefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Şi pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan, semnării Ultimatumului, fost ministru al Culturii şi Cultelor, Lazu i-a moştenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.
Pe vreme închisă sau pe arşiţă, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB şi de autobuzele arhipline, de traficul imposibil face pe jos drumuri nesfîrşite; traversează, dă ocoale, merge înainte şi înapoi, se rătăceşte printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră... Nedumerit de o indicaţie greşită, se dumireşte şi găseşte. După 5-6 ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile? Este retezat. El spune „desnodat”. O notaţie a diaristului m-a cutremurat: vede iniţialele R.A.R. pe sonerie şi pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca şi George Pruteanu, ca şi Mircea Dinutz.
Cu obstinaţie, Ion Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curţi sordide, cu cîini neprietenoşi şi cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proşti. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanta comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria... s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă [...] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America  şi s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu.
În cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai uşor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivaşcu (acum, instalat senatorul Triţă Făniţă), Jebeleanu: „altfel îţi vin ideile roşii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai viloiul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiş, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuieşti la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) şi să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceau-şes-cu şi strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenţi înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziţie socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă... Şi ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de preşedintele-jucător! Îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acţionase conform normelor „democraţiei muncitoreşti”. Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.
Nu m-aş omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicaţiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Şcolii de literatură) ori pentru Nic. Ţic, prozatorul ilegaliştilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureştean. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1940) şi-n Pitar Moş, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat ci reprezentanţa firmei Renault, atunci şi lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboşarii timpurilor noi”; nu mă pot agăţa de poala poeziei Mariei Banuş, după ce, în şcoală, am fost obligată să învăţ pe de rost Ţie-ţi vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Şi dacă sunteţi dispus să-i eliminaţi din Muzeul figurilor de ceară pe toţi dictatorii bruni ori roşii, de ce nu i-aţi elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toţi proletcultiştii, fără menajamente, fără indulgenţe?  Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări şi re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărţişor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunţie proprie) în cumpliţii ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis şi pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C.I. Gulian, poreclit Nulian, duşman declarat al filosofilor „decadenţi” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu are placă? Şi-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Şi dacă şi-o fi făcut nu-i aceeaşi nimicarniţă? Ca şi Paul Georgescu, şef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidenţă cînd ceauşismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul.
„Uitarea e sora mai mică a morţii însăşi”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtăşindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.
 (va urma) 


Scriitorul zilei: Eta Boeriu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-eta-boieriu-poezii.html

ion lazu, cărţile prietenilor mei: Gheorghe Istrate, Ritualuri/Rites, Ed. Rafet, 2007,117 pagini