sâmbătă, 2 iunie 2012

Scriitorul zilei: Romulus Guga; poezii, fotografii

Scriitorul zilei: Romulus Guga, n. 2 iunie 1939 - d. 17 octombrie 1883


Orădean, tatăl medic, mama probabil unguroaică, va deceda cînd viitorul scriitor avea doar 10 ani. Şi-a început liceu la Oradea, îl continuă la Cluj, apoi la Gherla şi îl va termina la fără fecvenţă, Dej 1956.  Urmează Filologia la Cluj, preocupat intens de literatură, se apropie de A.E. Bakonski, de D.R.Popescu, dar şi de veteranii Agârbiceanu şi Blaga.  Acestuia îi va omagia lirica într-un recital organizat la teatrul din Tg. Mureş, 1967, unde ajunsese secretar literar, după ce mai întâi fusese profesor la ţară, metodist la Casa Universitarilor din Cluj. În 1971 este numit director al revistei reînfiinţate Vatra.
Debutase cu versuri în Steaua, 1959. Volumele vor veni ceva mai târziu: mai întâi poeziile: Bărci părăsite, 1968 şi Totem , 1970. Poetul avea şi talent epic, va publica romanul Nebunul şi floarea, 1970. Urmează Viaţa postmortem, 1972, Adio Arizona, 1974, Paradisul pentru o mie de ani, Speranţa nu moare în zori, dramă.  Textele lui Romulus Guga, excelent receptate la momentul respectiv, se află la contopirea dintre genuri: lirica lui este sobră, cu accente dramatice, romanele sale au o undă de lirism , iar teatrul său este poematic şi alegoric.  Situaţii limită într-un context drastic delimitat: un ospiciu, un azil, o gară înzăpezită; epica nu guvernează desfăşurările de text, acesta este discontinuu, fragmantat, aluziv, între liric şi grotesc. Cu numeroase iniţiatzive culturale: spectacole de poezie, simpozioane, cercuri de traducători, reuniuni ale redacţiilor şi editurilor, a fost un actant de primă linie al vremii sale. Cunoscut, apreciat, premiat. A tradus din scriitori maghiari. După sfârşitul prematur, neaşteptat, Romulus Vulpescu i-a editat o antologie de versuri, iau fost editate texte aflate în manuscris, d.e. Evul mediu întâmplător.  În nefirescul unei morţi la doar 454 de ani, păreau cumva fireşti editările operei, punerea în scenă a pieselor nejucate, încercarea de a-i perpetua amintirea, opera. Astăzi toate aceste reflexe culturale s-au stins, scriitorul dispare fizic şi concomitent din atenţia celor ce ar avea menirea să asigure perpetuarea valorilor.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Romulus_Guga
 http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.ro/2011/05/un-semn-de-carte-romulus-guga.html

Poezia zilei
Romulus Guga:  Gravură

Atât mi-e de puţin timpul,
Atât de grăbite sunt toate,
Atât de uşor se strică
Ce la naştere pare eternitate.
Nici cărţi nu răspund, iar cei ce au fost
Tainele toate le-au închis cu ei;
Iar noi ce suntem dezlegăm
Doar drumul ce-au lăsat în urma lor.
Doar poate mai târziu, când vom fi morţi,
Se va găsi un sens acestei treceri.
De aceea cred că-i timpul să iubim,
Să dezlegăm ce vâsle-ascundem
Şi fără teamă în mări deschise
Să descreţim mâhnita frunte-a lumii.
Atât mi-e de puţin timpul,
Atât sunt de grăbite toate,
Atât de uşor se strică
Ce la naştere pare eternitate.






        C. Ioniţă:











































































Ion Lazu: Un comentariu pe blogul scriitorului Nicolae Ciobanu-Roman
Prietene Culai, că bine le mai zici - şi din adâncul durerii noastre...  Nu stărui, dar îmi plac abordările Dtale cumpănite, responsabile, doritoare de perpetuare a părţii bune din ne-bunia lucrurilor: 
Păi, bag-seamă că muzica ţigănească, acum la apogeu în Românica, are mai vechi ştate. Boierul îi chema la petrecere pe lăutarii-robi, dar nu-i lăsa să cânte tot ce le poftea pipota, ci îi direcţiona spre muzica haiducească-nobilă, spre baladă, romanţă... Şi la serbarea horei poporene, dacă nu-ţi plăcea repertoriul lăutarilor, data viitoare angajai alt taraf. Acum ei se lăţesc fără limită. Eshibiţionişti, le-a venit vremea să se lăţească în cultură. Din cobză şi lăută au trăit mereu - partea legală a vieţii lor la limita cu infracţiunea - , nicidecum din truda pe tarlale. Iar natul dâmboviţean, acum, nu vrea decât să se dea pe spate, ciocoieşte, cu berica la halbă şi să asculte manele, măscări, urletele din rărunchii lirici ai ţigănimii...
Acum, despre Simion Mehedinţi, numai de bine. Prin 1980, înfiinţând un cenaclu literar la onor Întreprinderea de Prospecţiuni, am găsit cu cale să-l denumesc Simion Mehedinţi, chit că şefii au înţeles sau nu omagiul meu către SM. Aveam asupră-le un oareşce ascendent cultural, s-ar zice.
Despre Eliade şi Maitreyi Devi, tot aşa simt şi eu. Pentru delicata fecioară, pentru distinsa-nobila ei familie, s-a purtat ca un mitocan. Sper că nu există pic de filiaţie între mitocan şi mitoc-metoc, de sorginte eclesiastică... Prin nu-ş-ce asociaţie de idei mi-au revenit în minte versurile lui Esenin: "Dacă nu eram poet, fără-ndoială / Că tâlhar şi hoţ era să fiu..".  Şi, în altă parte, dar pe aceeaşi obsesie: "Eu vagabond m-oi face şi tâlhar." Şi mă întreb, cu strângere de inimă, dacă n-am avut cumva dreptate să-l indic pe autorul Sălbaticului drept sălbatic el însuşi; şi dacă nu cumva delicatul-hipersensibilul şi huliganul nu coexistă în datul psihic al artistului. Desigur nu la toţi, nu la Chopin, la Enescu, dar la alţii se cam potriveşte...
Acum despre alde Dogani. Din vestul Africii. I-au agresat în fel şi chip evropenii noştri; nu numai civilizatoriu - am citit Ultimul canibal, acolo problemele sunt cu dus şi întors... Dar şi religios. Te omor sau crezi, îţi schimbi dumnezeul sau dispari. Mi se pare odios şi ruşinos la culme - dar toată civilizaţia e întemeiată pe agresiunea celui mai puternic, a noului venit, înarmat şi care preia frîiele, inclusiv cele politico-administrative: domnitorul, boierii, împăraţii romani etc. Latinii asupra Etruscilor; romanii asupra francilor etc
În acest praf cotropitor al Istoriei, mă duce gândul la praful pe care îl ridică vânturile Saharei, până la mii de metri în atmosferă şi cu ea, care rămâne în urma rotirii spre est a Globului, acel colb se redepune pe Amazon, fertilizează America de Sud, provoacă astmul copiilor. (Tot aşa cum Deşertul din Gobi se mută treptat în Sârdaria-Amudaria şi înaintează inexorabil prin sudul Ucrainei, prin Dobrogea şi va cotropi Câmpia Română. Dăbulenii, Sadova..."Ce-a fost verde", în Europa şi "se va usca". Vai de-ai noştri urmaşi în veac!)  Oricum, Natura lucrează la altă scară decât suntem sortiţi să vedem/gândim noi lucrurile... În zadar stă poetul adjudean cu ochii ţintă pe seismograme, pe zodiace, pe zonele de nergie negativă. Sindromul drobului de sare?
Iar că albii i-au jecmănit de odoare-totemuri etc, iar băştinaşii le-au cedat nişte contrafaceri, asta  mă mai calmează un pic. "Însă foarte puţin".
Cu drag, Lazu

Ion Lazu: Fotografii... Trei Brazi, I