marți, 19 iunie 2012

Scriitorul zilei: G. Călinescu; consemnări; poezii; fotografii

Scriitorul zilei: G. Călinescu, n. 19 iunie 1899 - d. 12 martie 1965
     

Fiul natural al Mariei Vişan, menajeră în casa impiegatului cfr Constantin Călinescu, va fi adoptat de famila acestuia, în anul 1906. Mutaţi cu slujba la Botoşani şi Iaşi, copilul începe şcoala la Carol I de pe lîngă Liceul Internat, dar familia revine la Bucureşti în 1908, deci fiul adoptiv continuă şcoala primară la Cuibul cu Barză, gimnaziul la D. Cantemir, liceul la Gh. Lazăr şi se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1923, cu o licenţă în Umanismul lui Carducci. Devenise în Universitate discipolul lui Ramiro Ortiz, de la care mărturisea mai apoi că a învăţat totul despre cărţi şi despre scrierea lor. Sub această îndrumare scrie primele colaborari, direct în italiană. Câţiva ani de profesorat în Bucureşti, Timişoara, apoi merge să studieze la Roma, la Accademia di Romania, sub îndrumarea lui Vasile Pârvan, al doilea mentor al viitorului mare critic. Un al treilea model intelectual devenise Titu Maiorescu. Revine în Bucureşti în 1926 şi citeşte poezii în Cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu. În 1929 se căsătoreşte. Colaborează la diverse reviste literare şi iniţiază revista Sinteze, apoi Capricorn, unde va intra în dispută cu Gândirea, la care colaborase mai înainte.  Colaborare intensă la Viaţa Românească, la Revista Fundaţiilor regale, la Lumea, la Jurnalul literar, de el înfiinţată. În 1936 îşi ia doctoratul cu Avatarii faraonului Tla, o nuvela eminesciană descoperită de Călinescu. Iar în fapt, un capitol din Opera lui Eminescu, lucrare aflată în elaborare. Prin concurs devine conferenţiar la catedra de Filologie din Iaşi, în locul lui Garabet Ibrăileanu, din 1937. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti. Înlăturat în 1950, devine directorul Institutului de Teorie literară şi Folklor. Va reveni la catedra universitară abia în 1961. Scrisese mii de articole în revistele literare, ţinuse conferinţe, inclusiv la Radio. După Abdicare, nu i s-a iertat seria de poezii ditirambice închinate lui Carol II, deşi în Interbelic se situase mereu de partea stângă a baricadei. Abia în 1853 reuşeşte să publice Bietul Ioanid, iar în 1860 Scrinul negru.
I s-a reproşat mereu lui Călinescu oportunismul, trecerea interesată din barca Regalităţii în cea a Republicii democrate. Favorurile obţinute, trecându-se penste nedreptăţi şi frustrări; peste faptul că, înlăturat de la catedră, era făcut academician în 1949, devenise deputat în MAN din  acelaşi an, călătorise în URSS şi în China şi publicase reportaje despre măreţele realizări socialiste.... Din 1956 reapăruse în hainele Cronicii optimistului, în rubrica din Contemporanul, în locul celei ţinută în Interbelic: Cronica mizantropului.  Dar poate cea mai mare nedreptate stă în faptul că nu i s-a reeditat Istoria literasturii române de la origini pînă în prezent, o imensă pierdere pentru generaţiile de intelectuali de după 44, care nu au avut posibilitatea să o citească. L-au citit pe Vitner, pe Crohmălniceanu, pe Novicov - curat meşteşug de tâmpenie...Uşor îi va fi fost marelui critic să vadă toate astea?

Opera (selectiv):  Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932;  Cartea nunţii, 1933; Opera lui Eminescu, 1934-1936; Enigma Otiliei, 1938; Viaţa lui Ion Creangă, 1938;  Principii de estetică, 1939;  Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941;  Şun sau calea netulburată, 1943; Impresii asupra literaturii spaniole, 1946;  Trei nuvele, 1949; Bietul Ioanide, 1953; Nicolae Filimon, 1959;  Scrinul negru, 1960; Gr. Alexandrescu, 1962; Lauda lucrurilor, 1963; Estetica basmului, 1965; Vasile Alecsandri, 1965;  Scriitori străini, 1967; Opere, I-XIII, 1965-1972.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu
 G. Călinescu vorbind despre M. Eminescu:

Călinescu despre Eminescu - Copy.wmvCălinescu despre Eminescu - Copy.wmv
10303K   Descărcaţi   


Poezia zilei

George Calinescu - Eram Bărbatul Care…

Eram barbatul care-n singuratati petrece,
Ca vulturul plesuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Bateam din aripi iute spre muntele sticlos,
Si peste creste ninse facând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Sa scriu pe cer elipse eu ma credeam ales,
Pe sus scoteam un tipat de nimeni înteles.

Când coama-mi straluci la tâmple sideral,
Ma coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mâna, cu haturile-ntr-alta,
Unde fosneste grâul sau aschii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, facui la oameni semn
Cum sa arunce coasa, cum sa ciopleasca-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei sedeam în sa,
Din gura mea un murmur nedeslusit iesea.

Descalecai. Le-am zis: - În obste ma prenumar,
Lasati-mă busteanul sa-l tin si eu pe umar,
Din moara sa scot sacii, albit tot de faina,
Sa trag cu voi din balta de peste plasa plina.
Veghea-voi turma noastra-n ocolul de nuiele,
Cu plumb si cu mistrie urca-ma-voi pe schele.
Frăţeşte mi-au strâns mâna: - Tovaras fii cu noi,
Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi.

( „Lauda lucrurilor – Lauda materiei”, 1963)


Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):
 6. aprilie 2007:
...Pentru că mă aflu cam în spatele liceului Caragiale, ies în Piaţa Dorobanţi, merg spre vila Tudor Vianu, fac cîteva poze, dar placa memorială, cu basorelief, e tocmai sus, în colţul stâng, aproape invizibilă printre crengi. Vegetaţia nu ţine cont de nimic, ea are legile ei care nu ţin seama decât de zeul soare. Dau ocol pieţei Dorobanţi, cu gând să revăd la ora asta, cu lumină favorabilă, statuia făcută de C. Popovici lui G. Călinescu. A plasat-o impecabil, după cum îl ştiu preocupat la modul aproape maniacal de poziţionarea statuilor sale în centrul geometric al spaţiului consacrat statuii şi orientată milimetric faţă de soarele la zenit; acum se pare că am întârziat câteva minute peste ora 12,00, căci o aşchie de rază a scăpat deja dincolo, pe obrazul drept. Un ochi în lumină, ţintindu-te halucinat şi celălalt ascuns în umbra compactă, dar pe care îl simţi neadormit, cu pupila deschisă la maximum. Este bustul pe care l-am văzut ani la rând în atelierul de pe Căderea Bastilei 20. Personalitatea copleşitoare, histrionică a divinului critic m-a intimidat întotdeauna.  Prietenul C. Popovici avea mistica lucrului făcut o dată pentru totdeauna. Prin anii 80 s-a înscris într-o excursie la Piramide. Mi-l închipui fascinat de ideea anticilor de a poziţiona piramidele în funcţie de Steaua polară... Sculptorul visa această statuie în scuarul din faţa Muzeului Literaturii – nu-mi imaginez un loc mai adecvat pentru cel mai important critic al nostru din toate timpurile. Dar dorinţa sculptorului s-a lovit de împotrivirea monolitică a tuturor „prietenilor”. Mă apropii şi mă îndepărtez de înaltul soclu – încă o izbândă obţinută cu mari lupte de bunul meu prieten; fac mai multe fotografii, încercând să scot din cadru crengile imense ale copacilor, încă golaşi, ciuntite prin toaletarea lor recentă, şi acoperişurile vilelor din jurul piaţetei, deşi se află la o distanţă apreciabilă. Ce-ar fi, după ce duc la capăt această acţiune cu plăcile memoriale, să mă arunc în următoarea aventură: un album de artă cu aceste plăci, cu casele memoriale, cu statuile şi străzile cu nume de scriitori. Un album civilizat, de ce nu? Sau dacă nu şi nu, măcar să fac un site cu toate astea şi să-l rog pe Gârbea să-l poziţioneze pe blogul ASR, USR. Cineva tot trebuie să o facă. Trebuie?
Plec spre strada general Vlădescu, acum G. Călinescu. Şi se face că, gândindu-mă la contextul din Bietul Ioanide, cu descrierea cartierului de la marginea Lacurilor, trec de casa memorială cu pricina. Ajung la o intersecţie, întreb vreo doi localnici, mă  trimit înapoi, la gardul roşu; şi acolo: tot ce văd e meschin, casa cu două nivele, pe care am mai zărit-o cândva, dar o ştiu mai bine din fotografii, mi se păruse că e cu faţa spre stradă, dar nu, e în partea stângă a curticelei, o grădiniţă foarte îngustă, cu mici ronduri-alei în faţă, al căror desen parcă vrea să forţeze limitele, un chioşc de paznic în dreapta intrării şi o altă dependinţă în fundul ogrăzii, aceea fără etaj. Prin faţa acelei locuinţe evoluează tocmai acum  o matroană cam decrepită, în capod, căutând ceva pe jos; iar la colţul gheretei, pe care am citit: Punct de pază, s-a încovrigat un câine de curte, roşcat. Îmi trece prin minte un gând nesăbuit: Nu cumva respectiva matroană este „Inegalabila Vera”? Oricum, matroana ca de pe altă lume şi cotarla din colţ, care nu vrea să stea în coteţul din grădină, nu te prea îmbie să vizitezi „Casa memorială G.C., Academia română”. Acum, privind faţada clădirii principale: pe peretele dinspre stradă se află basorelieful lui G.C., însă greu de pozat printre crengile copacului (vegetalul care nu iartă...); în dreapta faţadei, dar plasat jos, se află un alt basorelief, trei torsuri umane în manieră antică. Căsuţa, căci nu e decât o căsuţă, se ridică - cât de cât – pe o temelie din blocuri de gresie de 0,7 m înălţime, dar nu cred să fie vorba despre o fundaţie propriu-zisă ci mai degrabă despre blocuri ataşate ulterior, ca să dea impresia de soliditate; iar pereţii ca atare ai căsuţei par să nu fie din cărămidă ci din paiantă. Îmi dau seama de drama din sufletul divinului critic, altfel cu preocupări de înaltă arhitectură urbană a metropolei, în genul lui Ioanide. (În aceeaşi seară, târziu, la TVCultural, Ion Vianu confirmă supoziţiile mele, povestind că tatăl său, T. Vianu, mereu într-un fel de rivalitate cu G.C: ambii profesori universitari, ambii cu discipoli, un apolinic şi un dionisiac, TV cu ditamai viloiul, iar G.C. cu căsuţa-i prizărită (ca să nu mai amintim faptul că Vianu îşi trăsese şi o vilă la Zamora-Buşteni, pe Valea Prahovei) – deci TV l-a trimis cândva pe Ion V. să-i ducă lui G.C. o carte sau o scrisoare – şi povestitorul menţionează râvna lui G.C. de a da casei sale un „ce” măreţ. Te punea să priveşti curticica de 6-8 m printr-un ochean invers, astfel că toate proporţiile erau schimbate, vedeai clădirea la mare distanţă, în capătul aleilor, ca într-o ilustrată - poate un alt Versailles, nu?

Ion Lazu: fotografii - Statuia lui G. Călinescu, sculptor Constantin Popovici... 

Statuie de sculptorul Constantin Popovici, în zona Pţa Dorobanţi- Televiziune.
 















Ion Lazu: Pe Dig, XII...