marți, 12 iunie 2012

Scriitorul zilei: Irina Mavrodin; consemnări: Magda Ursache - Vieţile cărţarilor... III, poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Irina Mavrodin, n. 12 iunie 1929 - d. 22 mai 2012


   
Născută la Oradea, fiică a profesorului de limbă franceză Atanasie Mavrodin şi a Mariei (n.Popescu), medic oftalmolog, şi-a făcut studiile liceale la Focşani, urmând apoi Facultatea de Filologie, secţia franceză a Universităţii din Bucureşti, cu licenţa în 1954, după care va parcurge o carieră universitară prestigioasă; după pensionarea din 1995 a fost profesor asociat la Craiova, Sibiu, Suceava, dar a condus lucrări de atelier poetic şi la Paris.
S-a remarcat ca profesoară de franceză, ca traducătoare şi eseistă redutabilă, dar şi ca poetă. A tradus integrala Proust, a tradus din marii scriitori francezi din toate timpurile şi ilustrând toate genurile literare: De Stael, Flaubert, Gide, Stendhal, Maurice Blanchot, Camus, Faure, Montherland, Genette, Delacroix, Ricoeur, Cocteau, Cohen, Laurens, (până şi din scriitorii francofoni ai Africii!); iar din română în franceză: Eliade, Cioran şi desigur, propriile poezii. În 1972, publicând Nathalie Sarraute şi noul roman francez, a dat o nouă deschidere în literatura română a vremii. Teoreticiană a artei traducerii, hermeneută, eseistă de anvergură, a contribuit la emanciparea exegezei româneşti, la sincronizarea cu mişcarea literară europeană a momentului. Poezia sa, de o maximă concentrare, mizează pe transmiterea nemijlocită a emoţiei, fără balastul înfloriturilor stilistice.
Completare, 12 iunie 2013: Răsfoind şi citind o parte din textele cuprinse în volumul O carte de şi despre Irina Mavrodin. O viaţă înaltă ca un dar divin, Ed. Timpul Iaşi, 2013 (562 pagini, format mare), sub redacţia Mioarei Izverna, traducătoare ea însăşi, sora  mai mică a Irinei Mavrodin,  aflu câteva date semnificative despre marea traducătoare dispărută acum un an. Se trage dintr-o familie de greci veniţi în Principate pe la începutul secolului XIX, dacă nu şi mai devreme. Un lung şir de preoţi şi ctitori, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă. Tatăl, eminent profesor de  franceză, este condamnat politic şi face trei ani la Canal, după care a mai putut să funcţioneze doar ca suplinitor în diverse localităţi din judeţ. Fratele cel mic, Alexandru, student anul IV la Medicina ieşeană, este arestat în 1956 şi face ani grei de detenţie, din care iese cu sănătatea şubrezită. Munci necalificate, la marginea societăţii şi în fine, i se dă voie să treacă din nou admiterea la medicină, pe care o va termina cu brio.  Însă o viaţă distrusă, o moarte prematură, nedreaptă.  Irina Mavrodin însăşi, la 17 ani se îmbolnăveşte de plămâni, se tratează vreme de trei ani la sanatoriul din Moroieni. Intrase la Filologia bucureşteană, secţia franceză. Venea în Bucureşti doar ca să-şi susţină examenele de sfârşit de an. Doar ultimii doi ani învaţă efectiv ca studentă cursantă. Şi totuşi termină facultatea ca şefă de promoţie a tuturor secţiilor de la Filologie. Împotriva cursului (păgubos al) lucrurilor, împotriva dosarului catastrofal, neutecistă, este totuşi reţinută la catedra de Franceză. Va face carieră universitară. Se va impune ca traducătoate excepţională, deschizâmd o adevărată şcoală românească de traductologie. Se impune ca eseistă redutabilă. Dar şi ca poetă de excepţie, primind premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Academiei. Nebăgăreaţă, "nedescurcăreaţă", cum singură se caracterizează, Irina Mavrodin este una dintre personalităţile de excepţie ale vieţii literare din ultimele 6 decenii: Iar mai exact spus, o personalitate emblematică pentru intelectualul român care şi-a urmat calea, în pofida vremurilor maştere, constituind o pildă de profesionalism şi demnitate, o mândrie a tagmei scriitoriceşti de la cumpăna mileniilor.
"Acest nume poate fi în sine un titlu de carte!", a exclamat Mircea Ciobanu, în mână cu manuscrisul primei cărţi de versuri a Irinei Mavrodin.

Opera: Poeme,  1970; Reci limpezi cuvinte,  1971; Copac înflorit,  1978; Picătura de ploaie, 1987; Vocile,  1998, Premiul Uniunii Scriitorilor; Punere în abis,  2000; Capcana/ La Piege, 2002; Centrul de aur, 2003; Uimire, 2007
Eseuri critice: Spațiul continuu, 1972; Romanul poetic,  1977; Poussin. Praxis și metodă, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, 1981; Poietica și poetica,  1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998; Stendhal Scriitura și cunoastere,  1985; Punctul central, , 1986; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului,, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire și poiesis,  1999; Cvadratura cercului, 2001; Cioran sau marele joc, 2007.
Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Irina_Mavrodin
 http://www.romlit.ro/irina_mavrodin_-_80
 http://roxanaiordache.wordpress.com/2012/05/24/s-a-stins-o-mare-doamna-a-culturii-romane-si-o-profesoara-misionara-irina-mavrodin/

Poezia zilei
Irina Mavrodin: 
există o soluţie
să mă las pradă morţii
cu bucuria cu care m-am lăsat
pradă vieţii
Doamne
ajut-o pe roaba Ta
Irina Alexandrina.

Ion Lazu - consemnări III. Vieţile cărţarilor.... după Magda U.


Din Golgota Poetului. I. Cămaşa lui V. Voiculescu (p. 5-7):

"(...) Într-un proiectat Manual al bunului cititor, Mircea Eliade îşi imagina un lector "perfect", deschizând cărţile "în acord cu ritmurile cosmice, după succesiunea anotimpurilor, a sărbătorilor fundamentale şi a vârstelor". Poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu e de recitit "pentru ceasuri grele", când ziua se micşorează, în octombrie: Şi nu ştiu dacă poezia e o ţară, cum formula el însuşi, dar Voiculescu este una: o ţară tutelată de magie.
În ce mă priveşte, am scris o carte "obligată" scriitorului buzoian (Conversaţie pe Titanic, sub tiparul editurii Junimea), unde Voiculescu e mereu în arriere pensee. Înainte de a învăţa să citesc şi să-l citesc, am avut şansa să-i calc pe urme, pe picioare de plai şi guri de rai, în munţii primitori ai Buzăului. Lacul zînelor (titlu de poezie) e în Penteleu. (...) Şi pentru că "ficţiunea duce la adevăr", jur că în curtea plină de troscot a casei scriitorului din Pîrscov am simţit îngerul de la poartă. Urcînd scara din pietre de rîu, am simţit îngerul de pe trepte. Pe urmă, îngerul din odaie. Pe perete, un sfînt bătrîn, cu plete albe, patetice şi ochi aprinşi, despre care zice tatăl meu că aş fi exclamat cînd l-am văzut: "Uite-l pe Doamne-Doamne !".
Oraşul Buzău îşi are legat numele de cel mai cumplit torţionar, Alexandru Drăghici. Şi ca o recompensă, Saşa Gotul a fost martirizat prin înec la Vadu-Paşii, iar ortodoxul Voiculescu, martirizat pentru că a compus poezii religioase, deşi nu le-a citit niciodată în public. Cu toate astea, pumnul roşu tot l-a trăsnit. Finalul declaraţiei către securitate îl ştiţi?
"Eu nu pot scrie astăzi poezii pentru regim şi nu voi scrie niciodată."
N-a făcut-o. Când l-au eliberat, după  4 ani, la 30 aprilie '62, l-au scos din dispensarul Turda aproape paralizat. Era bătut cu cizmele şi chestionat:
 Mai trăieşti, mă, mai trăieşti?"
"Mai trăiesc, domnule sergent major."
Cu familia n-a discutat nimic despre chinurile de la Jilava, de la Aiud: "Mai bine să nu ştiţi nimic". Înainte de-a muri, a apucat să-i spună fiului: "Ionică, eu mor! Mor. M-au omorît. Nu le dau nimic."
Se gîndea la manuscrise. A refuzat cît a trăit, - 79 de ani - orice compromis cu regimul...
S-a spus de prea multe ori că intelecualul român este profitor, lacom de onoruri, că n-are clasă, că elita ţării a fost trimisă în puşcării de elita însăşi. Dar cei cărora nu le este ruşine că sunt scriitori români nu la sperjur se gîndesc în primul rînd, ci la martiriu. Rectitudinea e floare rară, e drept, dar au cultivat-o şi Voiculescu şi Blaga, şi Radu Gyr, şi Mircea Vulcănescu, şi N. Steinhardt. Judeci un popor după reliefurile lui..."



Ion Lazu: fotografii de autor... (Cântând pentru toată lumea - se dedică Lidiei Lazu)