miercuri, 6 iunie 2012

Scriitorul zilei: Felix Sima; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Felix Sima, n. 6 iunie 1949

  https://mail-attachment.googleusercontent.com/attachment/u/0/?ui=2&ik=1dce5d5cf7&view=att&th=13f182b514de9273&attid=0.1&disp=inline&realattid=f_hhlk0cyz0&safe=1&zw&saduie=AG9B_P_LiNm964x3BAWFiJexv1D8&sadet=1370500251698&sads=b_CApLBOsfgAv_vWLw8zoIyB2W8&sadssc=1
 Unul dintre cei trei fii ai unei familii din comuna Mihăeşti de Vâlcea, numele de familie ne sugerează  provenienţa din oierii transhumanţi de dincolo de munţi - dar ne-o sugerează şi mustaţa poetului,  de nu chiar mai mult atracţia sa irepresibilă spre natură, spre munţi şi păduri şi spre o sfială a firii specifică omului însingurat. A făcut şcoala primară în satul natal, cea secundară la Buleta, iar liceul la Rm. Vâlcea, pe când nu se mai numea Lahovari ci Nicolae Bălcescu. A făcut o şcoală postliceală de bibliotecari la Bucureşti, absolvită în 1971 şi a avut diferite slujbe tranzitorii, de exemplu pe şantierele hidrocentralelor de la Lotru sau maşinist la Casa de cultură, până să devină bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanu, unde funcţionează până în prezent. A debutat cu versuri în Luceafărul şi în volum la editura Albatros: Cineva mai tânăr, 1978, redactor poeta Gabriela Negreanu, într-un moment când poeţii încă mai puteau să publice cărţi cu nume propriu - căci după aceea nu mai apăreau decât culegeri ale debutanţilor...


Opera: Cineva mai tânăr,  1978; Înfriguratul fierbinte, 1980;  Cartea de pământ, 1992; Tu să-mi spui de unde vii şi ce poezii mai ştii, 1993; Ridică-te, negură! Fereastra 1, postfaţă de Dan Ciachir, Fereastra 2, postfaţă de Constantin Georgescu, 1994; Cu un fir de ghiocel aş putea să scriu la fel, 1995; Din Ţara lui Anton Pann (în colaborare cu Dragoş Serafim), 1996; Case de piatră (Videopoeme),  1997; Poarta raiului - The Heaven's Gate, ediţie bilingvă, traducere de Tudor Iosifaru, postfaţă de Constantin Zărnescu,  2000.


Poezia zilei: 
Ion Lazu:  Foarte sus, în tăcere 
Lui Felix Sima

În mijlocul grădinii, împrejmuită de pruni
Prin care întrezăresc satul;

De-ar lipsi ulmul, îngălbenit
Înainte de vreme,
Aş vedea pârâul şi vadul;

De-ar lipsi mierla din ulm, cântând
Raiul meu s-ar mărgini cu iadul;

De-ar lipsi liniştea asta-ntr-o doară,
s-ar auzi izvorul stors din pământ
de apăsarea noii case;

de-ar lipsi cuvintele ce mă-mpresoară
s-ar vedea cine sunt
în carne şi oase.
1980,Păuşeşti-Vâlcea
(Din volumul Muzeul Poetului, 1982)



 
Prietenul poet Felix Sima a aşteptat cu capul la cutie preţ de vreo 9 anişori, ca să se convingă că m-am făcut băiat cumite şi dedicat prieteniei, apoi s-a născut el însuşi, în prima săptămână a unui iunie, - tocmai bine, ca să aibă (o vară întreagă şi apoi o toamnă lungă) timp berechet de supt cu nădejde la sânul maicii sale şi răgazuri de respirat aer păduros de la Măguri-Mihăieşti; după „cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”, când s-a mai dezmorţit pe-afară, omuleţul trandafiriu şi cârlionţat despre care vorbim, descotoşmănat din ocrotitoarele/constrângătoarele dragi scutece, s-a sumeţit să facă primul pas de pe marginea dezgheţată a  zăpezii direct în „Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”. De unde în linie dreaptă şi versurile consecutive: „ Mai mulţi copii umblau prin flori, / Le vizitau ca la muzeu...” Îi vedeţi şi domniile voastre la fel de bine, examinâmnd corolele, precum la microscop? 
Eu personal l-am cunoscut nu mult după ce-şi extrăsese nasul din calicii, la o terasă din Aleea Alexandru, prezentat mie de un alt poet, acela şi frenetic reporter, numitul Jean Andreiţă, în fapt fostul meu coleg de clasă de la Radu Greceanu din Slatina-Olt. Olteni noi toţi, dar mai ales ei doi, iar eu refugiat de pe malul Nistrului. Mi l-a arătat în ipostaza cea mai mirabilă ce o putem dori unui poet, căci având douăzeci de ani, tocmai debutase la faimoasa-râvnita de toţi pe-atunci revistă Luceafărul, cu versuri  nicidecum începătoare, ci turnate parcă în tiparele pentru totdeauna ale limbii române. Ascultaţi, boieri dumneavoastră: “Frumosul prinţ distins şi demn, / Lipsit de patimi şi îndemn, / Din tronu-i lustruit, de lemn / Nu a dat lumii niciun semn.”  Auziţi şi domniile voastre aceeaşi melopee cosmică? Şi se începu între noi aceştia, chiar sub tronurile de argint ale acestor versuri, dragilor, o prietenie ca-n cărţi, o prietenie de patru decenii patru, însă absolut lipsită de gesturi citeţe, de cuvinte peremptorii şi chiar de oarece fapte notabile, totul pe nevăzute, în marea taină a sufletelor care trăiesc minunea vieţii unice. Unul înfăşurat în viţele despletite ale tiutiunului cu nume războinic, celălalt înfăşurat şi el în ce-i mai rămăsese dintr-o aspiraţie spre "lumi ce nu există...". Iar adevărul adevărat este că abia acum, când pentru prima dată mă uit înapoi, prin storurile şi faldurile acestor vremuri, mă credeţi au ba, eu nu zăresc nimic mai acătării în prietenia noastră literară, nimic epic, cu un cuvând de dicţionar; mă mai uit o dată, fără dicţionare dar cu maximă atenţie, minunându-mă: nu se poate doamne să nu fie chiar nimic, mă uit cu toţi ochelarii adunaţi de prin casă - şi în ultimă instanţă mă uit cumva sintetic, vultureşte, stereoscopic şi tot nu văd nimic. O lipsă totală a faptelor de arme, memorabile, chiar a faptelor mai micuţe, lucru totuşi de mirare la nişte bărbaţi bravi, suavi lungani, cum ni s-a spus, şi vaganţi, la care fetele trăgeau stăruitor cu ochiul… Nicio ispravă de răsunet, care să despice lumea în două, nici măcar un fir de iarbă despicat – şi îmi e clar că iarba e de neînvins, dacă toate ar dispărea şi s-ar pustii şi dacă iarba însăşi ar fi pârjolită şi pustiită, principiul vital din ea e de neoprit, răsare iar la anul, împânzind-împâslind şi trosnind prin ţărână, de aici şi până la capătul pământului. Mereu despărţindu-ne la sfârşitul campaniilor mele geologice în zona vâlceană, înţelegeţi că povestea mergea înainte, noi înşine ne câştigam pâinea "în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii" noastre, cum ne-a fost menit la alungarea din Rai; şi ne revedeam la primăvară, din nou privindu-ne în cea mai etanşă tăcere, printre viţele de tiutiun sau prin aburii viţei de vie, şi invers, tot aşteptând nu se ştie ce, tot privind peste umărul celuilalt, străduindu-ne să descâlcim ceva parcă scris acolo, indescifrabil, însă nimic definitiv, oricum, căci prietenia noastră se împicioroga de la un an la altul, binevoind să meargă mereu mai departe, pe cărarea de iarbă, cum spuneam, iar de-o parte şi de alta a cărării, în locul unor lespezi albe-lucioase, cărţile noastre, din loc în loc, cât să nu ne adoarmă plictisul… Sufletul meu distila din zbaterea lumii doar tonul ei elegiac, sufletul lui Felix, foarte diferit de al meu, distila şi el ceva, mai greu de numit, dar care se aduna în melopeea cărţilor sale. Eu în gazdă la Guşoieni, în Ioneşti-Obeni, în Băbenii-Români, la Goranu, la moş Toma din Horezu, la Leana lu Magheru din Păuşeşti-Măglaşi şi peste tot în Vâlcea, iar Felix la bibliotecă şi în Ostroveni şi la casa părintească din Măgura sau pe unde umblam împreună, răzleţiţi întru poezie: la Jgeabu, la Pătrunsa, la Pahomia sau Frăsinei, la Cozia, la Buridava, la Învârtita Dorului din Vaideeni, la Dumitru Şchiopu, olarul din Vlădeşti, la Bărbăteştii Gheorghiţei Măleanu… Şi dacă vor mai fi fiind mănăstiri prin nordul judeţului Vâlcea şi câţiva săteni "ca pe vremuri", asemenea unor mânăstiri, înseamnă că noi doi, Felix şi cu mine, mai avem drumuri multe de umblat în Nordul Olteniei...

Ion Lazu (fotografii), 

Felix Sima (versuri) 



Mai mulţi copii umblau prin flori,
Le vizitau ca la muzeu...
Felix Sima