File de scrisorar

Domnule Varujan Vosganian,

Am preluat vocabula lui Mihail Șișchin, scrisorar, pentru a doua scrisoare pe care v-o

trimit, din dorința de a vă atrage atenția asupra minusurilor vieții literare, fără a ocoli

plusurile.Voi ajunge și la Scrisoarea a treia, de vreme ce am întrebări fără răspunsuri, dar

și răspunsuri la ce nu se întreabă. Eu, una, cred în necesitatea întrebărilor, dar și a

răspunsurilor. Se vede treaba că, atunci când gândești pe cont propriu, poți nemulțumi pe

unul și pe altul, care să te acuze de delict. Am destulă „capacitate delictuală” ca să nu-mi

frică să mă împotrivesc minusurilor Un.Scr.R., cu speranța că pot fi eliminate și garantez

sinceritatea a ce spun aici.

Am găsit în arhiva mea un text al lui N.Steinhardt intitulat Taina libertății, decupat din

revista „Familia”, an 1987. Scria acolo, pe ton tranșant, monahul de la Rohia :

„Neîmpotrivindu-se la timp, omul însuși devine treptat incapabil de a se mai împotrivi

vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalți cu această atitudine.”

Textul e atât de actual (tema e atât de actuală, cu adevărat importantă), că ar trebui

comentat încă și încă. „Cel atacat are întotdeauna dreptul cât și datoria să se apere.

Cedarea în fața agresiunii sau a șantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările

justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau șiretlicuri ale mișeliei.” Cheia libertății, pe

care dunmeavoastră o vedeți în Dublu autoportret ca o apă curată, din fântână

neîncepută, nu-i alta decât curajul.

Domnule Varujan Vosganian, cel mai mult m-au impresionat din Dublu autoportret

pag.213-214. La Yad Vashem, memorialul victimelor Holocaustului, e o cameră

întunecată, cu glob rotitor-rostitor, aș spune eu, aruncând lumina pe tavan. O voce gravă,

ca de psalt, rostește rar nume de copii omorâți în pogrom. Moartea, da, nu-i nimica toată

mai ales când e vorba de copii. La noi, în Piața Universității, câțiva sastisiți de obligația

asta duc o coroană la troiță. Nu avem un Muzeu al victimelor din 1989-90. Nu le mai

știm nici numele. Iată de ce preș. Ion Iliescu a putut salva toate gloabele peceriste,

rapsozii lui Ceaușescu fiind și rapsozii lui: „Stați liniștiți”. Și au stat: au indemnizații de

merit, au parte de celebrări (era să scriu comemorări) pe canale t.v., li se tipăresc memorii

justificative mincinoase. Nacealnicul Iacob+ban a fost mutat director la un teatru mai

mic, Luceafărul, iar cenzorul între cenzori, Andrieș, sosit în papuci de casă să strige la

miting „Soarele răsare, Iliescu apare!”, a fost recuperat la Editura Junimea. Și nu-i fake,

așa cum am sperat să fie, faptul că profesorul Al.Husar i-a pupat mâna lui Ion Iliescu, la o

lansare de carte. A președintelui.

Cu ani în urmă, în „Ziarul de Iași”, O. Nimigean a vrut „scaune primenite” în cultura

iașiotă. Nu s-a întâmplat. Solidarizarea în numele unor principii e treabă grea. A fi

„păsător” e riscant. A fi nepăsător e mult mai confortabil, iar atitudinea no combat îți

aduce beneficii. Ovidiu Nimigean a lăsat Asociația Culturală „Club 8” în plata Domnului

și s-a autoexilat în Franța.

Dar să revin ca cestiune, ca să nu mai fiu etichetată de doamna C., după ce a citit

scrisoarea întâie către V.V., că sunt varză, haotică, ostilă fără argumente, furioasă etc. Nu

sunt nici ostilă, nici furioasă, dimpotrivă. O știu și cei 4000 de cititori care au accesat

blogul gandeste. Și n-am regret că am supărat-o pe doamna C. Dacă știe să scrie mai bine

decât mine, cu atât mai bine țării și Un.Scr.R., rămasă fără sigla ei. Dar o avertizez:

democrat-ura e un anti-sentiment și nu curat. Ca și cult-ura, ca și literat-ura. Să cenzurăm

ura asta măcar de 3 martie, Ziua Mondială a Scriitorilor. Oare nu putem polemiza fără să

urâm, să disprețuim, să batjocorim, ca să nu blocăm dialogul colegial?

Întreb: noi vrem să curățăm istoria literaturii de martiri și s-o facem aseptică? Ion Lazu s-

a luptat să realizeze un proiect, inițial aprobat: să ridice o troiță în curtea Uniunii, în

memoria scriitorilor și ziariștilor trecuți prin pușcării comuniste. N-a reușit. I s-a spus că-

s legionari pe listă. Vasile Militaru, unul dintre proscriși, a trecut cu demnitate prin

infernul temniței, unde a și murit. Curajul său de a înfrunta moartea prin tortură e absolut

uluitor. De ce atâta indiferență la martiriu a „pragmatiilor”? Pentru că sunt fidele

ideologiei care a fost și rămâne teroare.

În 2007, Ion Lazu a început Odiseea plăcilor memoriale, narată în volumul apărut în

2012 la Ed.Biblioteca Bucureștilor, cu gândul bun de a marca locuințele celor trecuți

dincolo. Numai că, după evenimentele din acel Decembrie, la Asociația din București

dosarele dispăruseră. N-a aflat nici măcar o adresă a lui Zaharia Stancu. A constatat

repede că spusa lui Tudor Mușatescu se confirmă: „Confrații se cunosc, dar nu se

recunosc.” Stimă, respect, prețuirea confraților? Puțini au gust afectiv și selectiv pentru

prieteni, ca Breban pentru Nichita Stănescu, Ivasiuc, Baltag, ca Mircea Eliade pentru

Ionesco și Cioran, ca Ion Vianu pentru Matei Călinescu sau ca Adrian Alui Gheorghe

pentru Aurel Dumitrașcu. Și-mi vine-n minte ce a spus, cu modestie, Mircea Ivănescu :

„Oricum, Marin Sorescu era un poet mai bun decât mine.”

Cât a luptat Ion Lazu să fixeze un dreptunghi de marmoră pe locuința scriitorului Banu

Rădulescu, decedat în 1998, după ce a scos publicația–reper „Memoria- revista gândirii

arestate”! Un comunicat de presă a anunțat că și-a încetat apariția. După 19 ani și 67 de

numere, Comisia (era să-i spun Kamisia) a zis gata, ce atâta memorie a jertfei, a suferinței

în lagăre. Administrația Fondului Cultural Național n-are bani pentru așa ceva. S-a făcut

contestație, semnată de Alexander Baumgarten, Al. Cistelecan, Peter Demeny, Caius

Dobrescu, Liviu Papadima, Ruxandra Demetrescu, Elena Vlădăreanu, dar a fost respinsă.

Micaela Ghițescu mi-a transmis, nespus de amărâtă: cei oprimați rămân învinși, tăcuți, iar

vocalii fac și rescriu istoria.Testamentar, mi-a expediat colecția întreagă a revistei și încă

nu mă îndur s-o donez Academiei.

În casa Cellei Delavrancea e un restaurant chinezesc, în casa lui Păstorel, unul turcesc.

Ce epigramă i-ar fi trăsnit Teodoreanu turcului! Las' că nici casa Teodorenilor din Târgul

Ieșilor, dulcele, nu se simte mai bine.

Pe strada lui Cartojan nu se știe cine-i Cartojan.Vecinii din Câmpia Turzii n-au auzit de

Noica, nici vecinii lui Iordan Chimet de Iordan Chimet. Radu Albala? N-am auzit. Un nu

apăsat a primit Lazu de la cumpărătorul casei mandarinului valah, Petre Pandrea, de unde

scriitorul a fost ridicat în '48 și condamnat la 10 ani de pușcărie. A scris despre

reeducarea de la Pitești. Se mai știe? Cât despre Tăblițele de săpun de la It-Șet-Ip, de

Mihai Buracu, aș introduce-o în cea mai selectivă bibliografie obligatorie a liceenilor.

Locatarii prea prudenți și necreștini au dat jos placa pusă de Ion Lazu pe locuința

creștinului Vasile Băncilă, combatant în Războiul Reîntregirii (1913-1918), ca și

Perpessicius, care nici el n-are placă pe strada M.Eminescu, unde a locuit. Și-mi vine-n

minte un vers al Eugeniei Țărălungă: „Creștinismul –sport extrem”. Stăniloae e continuu

blasfemiat de „tele-intelectuali” (spre a le spune ca Pierre Bourdieu), ca Papahagi și nici

teologul Th.Baconschi nu se lipsește de ironii la adresa „sfântului recent”.

Președinții de bloc inepți au fost mai neprietenoși ca dulăii față de cuviinciosul domn

Lazu. N-a putut marca locuința lui Radu Anton Roman. Mai sunt și „văduvele abuzive”,

așa cum le spune G.Călinescu, de mult consolate, din blocul Apolodor. Văduva lui

George Pruteanu o fi pus placă pe blocul din Pantelimon?

Placa lui Nae Ionescu a fost refuzată în Cartierul Primăverii. Mă întreb cine o mai locui

acolo. În vila lui Ivașcu stă Triță Făniță; casa lui Vintilă Horia din țara natală e ocupată de

reprezentanța Renault. Oare ICR o fi pus plăci pentru scriitorii exilați? Cât o costa o placă

in memoriam? Cred că mult mai puțin decât una dintre bursele mici acordate lui

Cărtărescu.

Fane Spoitoru a dat jos placa lui Gopo, de pe casa cumpărată de el. Nu a zis și doctorul

care a cumpărat casa lui Sorin Titel.

„Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus bunul prieten Lazu, cu zâmbetul său

contagios. Geologul se spetise ducând în spate plăcile, kilometri după kilometri. Cred că

ar fi avut succes dacă ar fi propus o placă tombală a literaturii române, considerată de

detractorii deconstructori o iluzie. De cei cărora Rebreanu le miroase a ceapă și

Sadoveanu a baltă stătută sau de cel care deplânge timpul pierdut cu lecturi din Mircea

Eliade. „Ce să mai mergem îndărăt?” Umilirea valorilor prin defăimare și manipulare pe

canale tv (cazul Marin Preda) se tot întâmplă de pe vremea lui Iosif Sava, în

poli(tico)foniile lui, unde G.Călinescu nu era decât o tinichea. „Luați tinicheaua asta de

pe bocancul meu”, urla Marino, inflamat, brutal, violent. Cum să creadă habilitatul Ghiță

de la Craiova că Bietul Ioanide e capodopera lui Călinescu? Și mi-e jenă să vă

reamintesc că Adrian Marino, deși exeget al lui Macedonski, vedea poezia ca pe un

cancer al culturii.

De la Liebling , în noiembrie, 2003, prozatorul și publicistul Ștefan Goanță dădea o

replică dură lui Marius Ianuș, care cerea ca scriitorii trecuți de 50 și prozatorii spre 60 să

se retragă naibii, că nu mai performează ca el, nouăzecistul. Articulațiile gândirii nu

înțepenesc așa de ușor cum credea Ianuș. Cu teribilismul vârstei, îi articula pe bătrâni ca

pe fotbaliști, fixându-le limită de timp, Ianuș aflându-se, pesemne, la vârsta performanței

de a-l bălăcări pe Eminescu, ideea fiind să se pună pe sine în loc. Și ce de „puneri în loc ”

ni se propun! Voronca în loc de Eminescu, de pildă. Bonciu în locul lui Rebreanu.

V.Em.Galan în locul lui Preda. Și oare de ce trebuie așezat Săsărman în locul lui Bedros

Horasangian? N-o fi având fiecare locul lui în literatură?

Iată de ce cred că prima urgență este revenirea la solidaritatea de breaslă. Cineva ,

persoană însemnată, considera solidaritatea de neam un „sentiment tribal” al defazaților,

nesincronizați cu Vestul. O fi considerată și solidaritatea între scriitori covid de vaccinat

cu Pfizer? Și câți pedepsitori de confrați nu semnau Anonim note în „România literară”,

dar se iscăleau sub laudatio după laudatio, laude uneori deșănțate, din interese evidente:

măcar lecturi publice plătite; dacă nu buzunare larg deschise pentru „scriitorii anului”,

măcar un vin gratis din hruba lui Ștefan cel mare: „Urlați, Măria ta!”Jocurile sforarilor

adaptabili, pentru a fi împinși spre premieri sunt infinite. În viața-mi, mult ridicată spre

bătrânețe, am văzut multe, dar nu m-am așteptat, ca postsocialist, numele câștigătorilor de

premii să fie date pe listă, iar un președinte de juriu să-și premieze fraudulos consoarta.

Din Boppard îmi scrie, în februarie 2025, Christian Schenk:

„Dragă Magda, am citit cu mare admirație scrisoarea ta către „dragii confrați” și nu pot

decât să îți dau dreptate. Ai evidențiat cu luciditate și curaj problemele grave cu care se

confruntă cultura noastră, de la marginalizarea valorilor autentice la disprețul față de

educație și cultură.

Subscriu în totalitate la necesitatea unei solidarizări reale între scriitori și la nevoia

stringentă de a păstra demnitatea etică într-un spațiu cultural din ce în ce mai erodat de

impostură și interese obscure.(...)

Îți împărtășesc revolta față de nedreptățile care se perpetuează în lumea literară și sunt pe

deplin de acord că talentul ar trebui să fie singurul criteriu de apartenență la o comunitate

de scriitori, nu prieteniile de conjunctură, nu „treptele tarifare” impuse de un sistem opac.

Scrisoarea ta este un manifest necesar și o pledoarie fermă pentru respectarea valorilor

autentice. Sper ca aceste cuvinte să nu rămână fără ecou și să genereze o reală reflecție în

rândul celor care pot schimba lucrurile.”

Domnule Varujan Vosganian, am strigat ieri ca să se audă azi, strig azi ca să se audă azi,

cum scrie Ana Dobre despre romanul meu Strigă acum ...dacă o fi cineva care să-ți

răspundă. Da, strig ce mă nemulțumește pe mine și pe alții ca mine.Sunt realistă, vă cer

imposibilul, cum cerea un franțuz teribil în secolul trecut, însă nu v-aș trimite scrisoarea a

doua dacă n-aș fi convinsă că s-ar putea merge spre mai bine. Altfel ne ia valul woke,

devenit tzunami. Cum-necum,veți găsi dumneavoastră soluția.