4 martie: A. E. Baconski, n. 16 iunie 1925 - d. 4 martie 1977
Tu care-ai fost ...
Tu care-ai fost odată, tu, care ești, tu,
care
Vei fi – adesea iarna, plecând în taină
ochii,
Duioasă-ntrevedea-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei
rochii.
Va fi tăcere-n preajmă – și dincolo de
geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt – și-al serii hotar ce-l
atingeam
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta
prin sure
Închipuiri, în albul pierit și întinat ...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Și-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce și-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată
–
Îţi vei desface părul și vei privi cum
vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de
noapte-ndepărtată.
Și cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalți
și goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise
...
Și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat
un gest
În gândul tău – sau poate în suflet, o
durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veșnic pierdute giuvaiere,
De nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub
pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăti, pe-un orizont
uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ți atinge pieptul la care-am stat
să-ascult
Vântul și luna? Cine din nou își poartă
sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult
...
Sărută-mă-n absenţă și-n somn – sărută-mi
umbra.
***
Bucovinean, fiul unui preot, familia s-a
refugiat în Oltenia, din faţa frontului roşu. Liceul la Rm. Vâlcea, facultatea
de Drept la Cluj, unde debutase cu poezii în reviste, încă licean fiind.
Debutul editorial cu Poezii,
1950, se aliniază literaturii de circumstanţă, indicând totuşi resurse
stilistice speciale. Însă de la al doilea volum abordarea se schimbă radical,
originalitatea viziunii se individualizează. Este redactor-şef la Almanahul literar, devenit apoi Steaua, cea mai elevată/europeană revistă literară
din Transilvania, poate din întreaga ţară. Imn
către zorii de zi, 1962, Echinoxul
nebunilor şi alte povestiri, 1967, Fluxul
memoriei, selecţie din producţia lirică, 1967, Remember. Fals jurnal de călătorie,
1968, Cadavre în vid,
1969. Panorama poeziei
universale contemporane, 1972, Corabia
lui Sebastian - sunt tot
atâtea titluri de referinţă nu doar în destinul acestui aristocrat al gândirii,
deschis către universal, într-o epocă în care acest simplu fapt stârnea
opoziţia generală, oficializată, ci etape în evoluţia literaturii române a
vremii, care prin câteva spirite deschise către nou se elibera de sechelele
dirijismului cultural, redevenind competitivă pe plan european, precum în
Interbelic. Acum, ce-i drept, pe mulţi confraţi de condei, mai puţin talentaţi,
îi va fi tratat de sus, dar şi mai mulţi vor fi fost cei care nu i-au iertat
excepţionala înzestrare, aristocraţia de spirit. Nevoit să părăsească Clujul
pentru celălalt exil intern, doar bănuit, din Bucureşti. Prin opţiune estetică,
s-a desprins de confraţi, s-a însingurat în literatura sa şi a marilor poeţi ai
lumii. Călătorind în lume, a văzut, a înţeles, s-a nutrit şi a gândit în
alte coordonate decât ale celor de dincoace de Cortina de Fier; a tradus
emorm şi la cel mai înalt nivel din poezia lumii, lăsând o zestre inestimabilă,
doar parţial valorificată, datorită împrejurărilor. Lirica sa a stârnit
reacţii violante de contestare din partea celor de la revista Săptămâna, aflată
sub controlul strict al securităţii. Fragmente din prozele sale (romanul Biserica neagră, 1990) deci rămas inedit până după
revoluţie, se citeau la Europa liberă, producând vii emoţii. Dispariţia
poetului, în cutremurul din 1977, a pus un final tragic asupra unui destin
singular în literatura noastră contemporană.
***
Poate n-ar fi cazul să spun ce influenţă
ieşită din comun a avut asupră-mi poezia lui A. E. Baconski, deşi precizez din
start că nu l-am cunoscut personal, ci doar l-am reperat, printre cele câteva
persoane care îmi apăruseră pe treptele ESPLA, la sfârşitul anilor 60, când era
singura editură la care se puteau adresa literaţii. Imn pentru nesomnul cuvintelor,
pe care mi-au căzut ochii în librăria din Buzeşti colţ cu Calea
Victoriei, la doar zece paşi de casa unde locuiseră Eminescu şi Veronica Micle
în 1880, apoi Fluxul memoriei au fost cărţi formatoare pentru
tânărul inginer geolog ce eram, departe de iniţierile filologice. I-am intuit
valoarea personală, înălţimea spiritului, nobleţea simţirii şi atitudinii
vis-a-vis de misiunea scrisului. Iniţierea a continuat cu Meridianele sale, citite săptămânal. Cu
inegalabila Panoramă a poeziei
universale contemporane, o vastă şi fără greş orientată incursiune în
marea poezie a lumii, tradusă magistral, cum nu o mai făcuse decât Lucian
Blaga...
(O mare emoţie pentru mine a fost să aflu,
în octombrie trecut, invitaţi fiind la Fedeleşoiu de prietena noastră Doina Ţ.,
faptul că preotul Baconski, tatăl poetului, slujise ani la rând în biserica din
comună, fostă cândva mânăstire. În aceeaşi ordine de idei, ar fi de speculat pe
tema scriitorilor care au provenit din familii de preoţi. Nu numai Goga, Blaga,
Cioran, dar şi Baconski, Baltag, alţii despre care am referit la această
rubrică. O explicaţie ar fi, o intuiesc, dar deocamdată nu mă pronunţ...)
Dar fără alte multe vorbe, iată cum
debutează cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar (a mea şi a poetului
Ion Murgeanu), Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007:
I.
DESTINE RĂSĂRITENE
Ion Murgeanu: Zorleni
”Impactul
cu Dvs., Dle Ion Lazu, s-a produs pe un text despre A. E. Baconsky. Trebuie să
recunoaştem că suntem suma unor oameni ce ne-au intersectat până la un moment
dat. Vă închipuiţi ce ar fi fost ca Dvs., alături de care participasem până
atunci la întâmplări nesemnificative biografic vorbind, mi-aţi fi telefonat în
acea zi să mă felicitaţi pentru orice altceva decât articolul meu despre
Baconsky apărut în Ziua
literară. Aşadar, Baconsky, unul din “seniorii” mei tutelari de la
tinereţe, şi-a trimis un nou Mesager (de-a lungul vremii au mai fost câţiva),
să mă scoată din apatie, sau chiar şi din prea neagra visare.
Oricând
putem face legături magice cu noii oameni din viaţa noastră. Pe Dvs. v-am legat
de A. E. Baconsky într-un anume fel şi cu o motivaţie anume. Veneaţi ca o
continuare, sau cel puţin ca un supliment. Provenienţa basarabeană, prezenţa
discretă, invulnerabilă, în viaţa noastră literară, atât de colorată de nu
chiar pestriţă, şi eleganţa omului ca specie rară şi specială între ceilalţi
oameni atât de amestecaţi în coloritul nostru balcanic. O anume detaşare de
contingent chiar în toiul celor mai insistente implicări. Căci, orice s-ar
spune, sunteţi un monden construit după chipul aristocratului de album, dacă
pot zice aşa. Acest lucru induce la unii erori impardonabile; mă refer,
desigur, la simpaticul critic, care citindu-vă nu de mult timp subtilul roman Ruptura în cheie “postmodernă”, ajungea la
concluzia (comică pentru noi), cum că ar fi un foarte bun roman de iubire
din sec. XIX. ", (Himera literaturii, pag. 9.)
*
I-am pus
placă memorială în str. T. Arghezi nr. 24, colț cu Batiștei. Imaginea casei
apare şi în albumul Literaturile
Bucureştiului, ed. MNLR, 2009.
Alţi scriitori:
Lucian Valea, n. 1921
Vasile Igna, n. 4 III 1944
Lucia Verona, n. 1949
Mihai Gafiţa, m. 1977
Al. Ivasiuc, m. 1977
Ion Lăncrănjan, m. 1991
5 martie: Hortensia Papadat-Bengescu, n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955
Fiică a unu i ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să
se mute prin țară cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se
căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu
mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită
de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei
conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani.
Ani grei (atmosfera lor
se regăseşte în Balaurul,
1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza
psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea
obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului
modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu
şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa
ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al
său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase
ultrasensibile, în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un
ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan
al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă
respectabilitatea socială. Sunt romanele Fecioarele
despletite, 1926, Concert
din muzică de Bach, 1927, Desenuri
tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei, salutată
prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu
reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat
scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului
stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de
culturnici şi se va fi descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că
Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem,
de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii
întru spirit.
Citiţi mai mult:
http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_-
Din Nicolae Balotă,
Caietul albastru, vol 1, p. 415-417.
8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea
Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În
capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o
plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi,
boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată
cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată
într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil
vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în
buzunarele unui vindiac verzui şi cu un aer de aventurier operând pe
mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul
slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o
coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului.
Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii
Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug
descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă,
oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi
de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind.
Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o
voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea
răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic.
Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul
ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la
înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii
valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce
suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de
meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru
câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu
pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a
intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la
înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi
preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele
generaţiei mele", că am venit.
Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine
romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui
Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine
prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române.
Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără
prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră
fondatoare a Romanului Românesc.
Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit
Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia
Papadat-Bengescu."
***
Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde
romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa
pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am
constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea
construirii magazinului Cocor...
Iată textul din Odiseea plăcilor
memoriale: 5 aprilie 2007:
...”Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia
Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în
paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase,
impracticabile, aici lângă buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o
florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. (De nerecunoscut acestă stradă a vechiului
oraş, unde prin 1956-57, ca student şi căminist, făceam zilnic măcar un drum
dus-întors din strada Matei Basarab până la Universitate... Cu cât respect
priveam imobilele astea, ins venit din Slatina direct în Capitală...). Dau de
un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; iese o doamnă,
înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în
stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că
librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul 38,
căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află curtea
magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului
1954, H.P.- Bengescu a murit în martie 1955. Tânăra spune că s-a născut
în ‘53, deci la moartea marii scriitoare nu avea
decât... Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să
menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu,
în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie
’55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă,
scriitoare decadentă etc... - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie,
nu s-au prezentat decât Balotă şi Negoițescu, ambii provenind de la Cluj. Și oficialii Jebeleanu și Baranga. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).”
Am inscripționat numele marii scriitoare pe
Placa Centenară a scriitorilor participanți la primul Război Mondial. Placa se
află încă la Pietrărie, nu s-a găsit în capitală un loc unde să fie
amplasată...
P.S. Placa centenară a fost amplasată pe fațada Uniunii Scriitorilor, str. Sf. Voievozi, 65. Perseverare...
Alți scriitori:
Barbu Solacolu, n. 5 martie 1897-
d. 30 oct. 1976
Radu Stanca, n. 5 martie 1920 - d. 26 dec. 1962
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu