19 martie: Ion Barbu, n. 19 martie 1895 - d. 11 august 1961

 

 Din ceas, dedus...

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, 

Intrată prin oglindă în mântuit azur, 

Tăind pe înecarea cirezilor agreste

În grupurile apei, un joc second, mai pur.

 

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi

Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea, 

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

 

 

Timbru

Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum

Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…

Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare

Și unda logodită sub cer, vor spune – cum?

 

Ar trebui un cîntec încăpător, precum

Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;

Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare

Din coasta bărbăteasca al Evei trunchi de fum.

 

***

Fiu al unui magistrat care şi-a latinizat numele (Barbu-Barbilian), matematicianul ce va aspira în aceeaşi măsură şi la laurii poeziei şi-a repus în circulaţie, la sugestia lui Eugen Lovinescu, adevăratul nume: Barbu. (Totuși, unii l-au crezut armean, de unde susțineri nefondate, chiar penibile.)

Se născuse la Câmpulung Muscel, dar cum funcţinarii din justiţie se perindau dintr-o urbe în alta, viitorul matematician şi-a făcut liceul la Giurgiu (1914-1921), unde l-a avut coleg pe Tudor Vianu. O întrerupere a studiilor pentru perioada războiului, când este sub arme. Se făcuse remarcat prin colaborările la Revista matematică, iar după ce termină Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, cu o recomandare din partea marelui său mentor Traian Lalescu face o perfecţionare  la Gottingen-Germania, unde împreună cu mai vechiul ortac Vianu au dus o viaţă... trepidantă. După 3 ani revine în ţară. Un doctorat în 1929 şi va face o carieră de mare matematician la catedra Universităţii, cu descoperiri ce-i poartă numele: "spaţiile barbilian". 

În paralel se făcuse remarcat şi ca poet, totul plecând anecdotic, de la un pariu cu Vianu, făcut în timpul unei excursii: că se va prezenta cu un caiet plin de poezii. Mai târziu va mărturisi că ambele vocaţii au coexistat în personalitatea sa, aşa încât în locul unde matematica devenea prea rigidă eul creativ se livra poeziei. Singulară în peisajul liric, de o maximă concentrare şi abstractizare, considerată ermetică şi chiar mai mult de-atât, frizând încifrările şaradei, poezia sa reprezintă o cotitură destul de strânsă în evoluţia literaturii interbelice, o trecere cu deosebire abruptă de la romantismul nostru întârziat la modernismul pe care în Occident îl practicau Stephan Malarme, Paul Valery.  Să nu uităm că  pe o altă scurtătură se aventurau avangardiştii propriu-zişi, însoţiţi de mare hărmălaie, ca să-şi uite de frică...

Poezia sa, publicată în reviste de primă linie, a fost adunată în două volume: După melci, 1921 şi Joc secund, 1930. Deajuns şi atât. Căci impactul liricii sale a fost fără precedent, stârnind admiraţie, contestări şi o vie dezbatere în lumea intelectuală a vremii. Practic nici un critic literar care se lua în serios, în Interbelic, dar şi după război, nu a avut curajul să eludeze fenomenul, să rămână în afara discuţiei despre poezia barbiană. Cronicile literare, exegezele, studiile, monografiile cu această temă au curs şi curg fără oprire. Îşi pusese sigiliul formaţia sa de matematician, personalitatea sa puternică şi nu în ultimul rând un temperament vulcanic, autoritar, care nici în viaţă dar nici în scris nu a rămas dator cu o replică strivitoare, măcar ca intenţie. De la poezia începutului, cu aparenţă parnasiană, însă impregnată de elanul romantic al vârstei şi nu numai (vezi chiar sonetul Copacul, impecabiul strunit stilistic), trece rapid la o poezie ce cultivă baladescul, balcanismul-orientalismul turcit dâmboviţean, considerat de autor o continuare a culturii greceşti; (în context merită amintit entuziasmul fără limite al lui Ion Barbu, la apariţia Crailor de Curtea Veche, pe care i-a întâmpinat cam în acest fel: În sfârşit, prosteasca noastră vorbire se căftăneşte...; mai trebuie adăugat că Domnişoara Hus poartă o dedicaţie către Pena Corcoduşa, eroina din romanul lui Mateiu Caragiale); foarte curând imprevizibilul autor va ajunge la o poezie ermetică, supusă unor rigori expresive draconice. Joc secund este rezultatul acestor înnoiri şi epurări succesive, din care destule piese ale începutului au fost dezavuate de autorul însuşi. Nu poate fi uitată vehemenţa cu care poetul s-a distanţat de lirismul  care se edifica pe transcrierea sinceră a trăirilor autorului; el numea aceasta "poezia leneşă".

 

***

S-a stins din viaţă în vara când terminam facultatea. Retrospectiv, mi s-a părut a-l fi zărit de două-trei ori pe trotuarul dintre Matematică şi Filologie. Un om în vârstă, scund, voluminos, mergând legănat şi agale, echilibrându-se cu o ditamai serviata pe care o împingea înainte şi înapoi. Pleşuv, alb-coliliu la păr, cu o teribilă mustaţă pe oală. Dar tot aşa de bine ar putea fi o falsă memorie, instalată în momentul când i-am văzut fotografia. Un chip pe care nu-l mai uiţi. Aşa se poate explica de ce fotografiind diverşi trovanţi cu înfăţişări neobişnuite antropomorfe-zoomorfe (obişnuitul însemnând în acest caz forme ovale-rotunde-sferice, constituite în jurul unui nucleu de cimentare), am tresărit când mi-au căzut privirile pe o concreţiune grezoasă care semăna leit cu poetul. Am făcut fotografia, am intitulat-o Portret Ion Barbu; se întâmpla în zona Costești-Vâlcea, prin anii 74-75. După vreun deceniu, a apărut albumul meu de artă fotografică: Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984.

Şi ar mai fi o scenă, chiar mai ciudată decât relatarea precedentă: cu Ion Barbu pe catafalc, expus în holul de la Filologie. Dar despre asta îmi amintesc să fi relatat în altă parte...(vezi romanul Ruptura, Ed. Albatros, 2004)

 

Str. Dr. Carol Davila nr. 65, cartierul Cotroceni.

Imaginea casei există și în albumul Literaturile Bucureștiului, BMNLR, 2009 

 

Carolina Ilica, n. 1951

 

Minune 

A scrie un poem e o minune!

E ceva sfînt, ca tot ce este viu. 

De parcă Dumnezeu în gînd l-ar spune, 

Iar eu să îl aud şi să-l transcriu. 

 

Dar poate mai întîi l-a tot visat; 

Uitîndu-l iar şi iar, închis în vis. 

Iar eu să-mi amintesc şi, recitat, 

Să i se pară, treaz, că El l-a scris. 

Alţi scriitori:

Alecu Popovici, n. 1927

Al. Dima, m. 1979

 

 

20 martie: G. Topârceanu, n. 20 martie 1886 – d. 7 mai 1937

                 

           

 

                           Balada morţii

 

                         Cobora pe Topolog

                         Dintre munţi la vale  

                         Şi la umbra unui stog

                         A căzut din cale.

 

                         În ce vară, în ce an?

                        Anii trec ca apa.

                        El era drumeţ sărman

                        Muncitor cu sapa.

 

                       Oamenii l-au îngropat

                        Într-un loc aiurea,

                        Unde drumul către sat

                        Taie-n lung pădurea.

 

                        Şi de-atunci, lângă mormânt,

                        Plopi cu frunza rară

                        S-au zbătut uşor în vânt,

                        Zile lungi de vară.

 

                        Soarele spre asfinţit

                        Şi-a urmat cărarea.

                        Zi cu zi l-au troienit

                        Vremea şi uitarea.

 

                        Dimineaţa ca un fum

                        Urcă pe coline,

                        Zvon de glasuri dinspre drum

                        Până-n preajmă-i vine.

 

                        Peste vârfuri lunecând

                        În argint, condurii

                        Înfioară când şi când

                        Liniştea pădurii...

 

                        Numai colo-ntr-un frunzar

                        Galben în lumină,

                        Stă pe-o creangă de arţar

                        Pasăre străină.

 

                        Stă şi-aşteaptă fără glas

                        Parcă - să măsoare

                        Cum se mută, ceas cu ceas,

                        Umbra după soare...

 

                        Astfel, tot mai neştiut

                        Spre adânc îl fură

                        Şi-l îngroapă-n sânu-i mut

                        Veşnica Natură.

 

                        Vara trece; pe cărări

                        Frunza-n codru sună.

                        Trec cernite înserări,

                        Nopţi adânci cu lună.

 

                        Iar când norii-nvăluiesc

                        Alba nopţii Doamnă,

                        Peste groapa lui pornesc

                        Vânturi lungi de toamnă...       

***

Fiu al unor sibieni de extracție poporană, veniţi la Bucureşti ca să-şi câştige pâinea zilei cu îndemânarea lor meşteşugărească (tatăl cojorac, mama ţesătoare la Azilul Elena Doamna), dar care din păcate nu au rămas împreună, viitorul poet, publicist şi memorialist şi-a început şcoala la Bucureşti dar a continuat-o la Şuici-Argeş, apoi la Nămăieşti-Muscel. Liceul început la Matei Basarab, continuat la Sf. Sava, încheiat în 1906, când se înscrie la Drept, apoi la Litere, fără a încheia studiile. Funcţionar, suplinitor, dar şi şomer, în căutarea mijloacelor de subzistenţă. Înclinaţia spre poezie datează din primii ani de şcoală şi poetul, mereu dornic să stârnească amuzamentul-destinderea-simpatia-admiraţia, mărturisea că îl plătea cu peniţe şi nasturi pe un coleg ca să-l asculte citindu-şi producţiunile. Oricum, debutează ca poet la 19 ani şi colaborează la numeroase reviste, făcându-şi un nume, în aşa fel că în 1911 Garabet Ibrăileanu îl cheamă la Viaţa Românească, pe atunci încă la Iaşi.

Se bucură de apropierea/preţuirea/prietenia unor mari scriitori: Sadoveanu, Galaction, Arghezi, Hogaş, Hortensia Papadat-Bengescu, fraţii Teodoreanu, fraţii Botez, tot grupul de la Viaţa românească, aflat în controversă cu celelalte două importante mişcări literare-culturale ale momentului: sămănătorismul lui Iorga şi modernismul de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu. Bun prilej pentru iniţierea unui şir de "parodii originale", pentru a vesteji modalităţi poetice vetuste ori futuriste, G.T. dovedind spirit critic, vervă intelectuală irezistibilă, ingeniozitate, umor şi perfectă stăpânire a mijloacelor de expresie. În 1916 îi apar Balade vesele şi triste şi Parodii originale. Succes asigurat la cititori, la spectatorii întrunirilor literare, şi, corespunzător, o primire mefientă /minimalizatoare din partea criticii literare, care i-a reproşat întotdeauna tocmai sarea şi piperul din scrierile sale, altfel impecabile stilistic, inatacabile pe această latură. Era adică dezavuată abordarea parodică, anume spre a se evita discuţia despre originalitatea operei. Oricum, a dobândit Premiul naţional de poezie (1926), a fost chemat ca membru corespondent al Academiei.

Dar, cum toate răsfăţurile se răzbună, nu doar cele din literatură ci mai ales cele din viaţa privată, deja se îmbolnăvise de cancer, care l-a secerat la doar 51 de ani. Ne putem întreba dacă nu cumva se răzbunau tocmai împrejurările vitrege din chiar tinereţea poetului? Participarea la războiul din Bulgaria, apoi la cel mondial, cei doi ani de detenţie dincolo de Dunăre? - episoade cu deosebire dure, pe care le-a evocat în câteva scrieri memorialistice: Amintiri din luptele de la Turtucaia; Pirim-Planina, etc.

Încercase inclusiv un tratament în străinătate; se retrage la Iaşi, în casa pusă la dispoziţie de prietenul poet Demostene Botez - devenită în ultimele decenii Casă memorială. Nelăsându-se copleşit, colaborează la reviste, înfiinţează o nouă revistă înpreună cu Sadoveanu, lucrează intens la manuscrisul Minunile Sfântului Sisoe, rămas neterminat, apărut postum, în 1938.

***

Ar fi să mai spun că George Topârceanu mi-a umplut anii tinereţii şi nu numai mie şi colegilor de generaţie, pentru că generaţiile precedente îl ţineau de multă vreme la mare preţ. În cumplita secetă spirituală a anilor 50-60, era o gură de aer proaspăt, o delectare intelectuală, un prilej de socializare, de solidarizare în numele poeziei, a artei. Aceste lucruri s-au uitat deja. Acum  aş crede că aceia au fost anii de maximă popularitate ai poetului. A format gustul pentru perfecţiunea formală a multor condeieri, ce poate nu mai sunt dispuşi să recunoască faptul ca atare. Unii au declarat-o, de exemplu Nichita Stănescu. Aşa cum fiecare dintre noi ştiam pe de rost epigramele lui Păstorel, ale lui Cincinat, tot aşa ştiam pe dinafară poeziile lui Topârceanu, nu una, ci nenumărate, folosind în toate ocaziile citate din Topârceanu, dând replici care să destindă atmosfera. Murmurându-ni-le în singurătate, în momente de alean, de nostalgie. Era un reper, un punct fix la care reveneai oricând. În  primul spectacol studenţesc, am îndrăznit o parodie la parodiile poetului. La Darabani, în practica de diplomă, recitam, serile, în parteneriat cu şeful de şantier, strofe din Balada morţii. Peste câţiva ani, la Cetăţeni, vizitam casa memorială de la Nămăieşti. L-am ascultat pe Păstorel conferenţiind despre autorul Baladelor vesele şi triste; Pe marele recitator Ludovic Antal. Am consemnat o parte din aceste lucruri în Himera literaturii, în cine ştie ce alte scrieri. (Eposodul de la Darabani e de găsit în romanul Ruptura..

Se pot da nenumărate exemple. Cunosc cazul unui absolvent de istorie care într-o tabără studenţească, recitând Noapte de mai, la concurenţă cu un absolvent de la teatru, şi-a vădit vocaţia actoricească, dovedită apoi cu strălucire pe scena de la Nottara, în filme, recitaluri etc.

Când a fost să mă ocup de plăcile memoriale, am căutat cu dinadins vreo adresă de-a poetului, din nenumăratele pe care le înşirase el însuşi în Balada chiriaşului grăbit. A fost imposibil să depistez vreo adresă exactă, consultând cărţile de telefon din epocă, alte consemnări, corespondenţa etc....Neconsolat, m-am întors cu toată convingerea asupre poeziilor pe care le depozitasem din vreme, în memoria fidelă a tânărului.

 

 

Poezia zilei: Marius Robescu, n. 20 martie 1943

 Cristal

 Ceva de fructe roşii, de frunza mărului,

de apă luminată.

O goană rece de aripi,

ochiul salciei asupra

grumazului tău.

Patima fără trecut,

ce pot spune

să-mi pară bine?

Pereche nemişcată îţi sunt

şi nu-ţi cer să te-nduri

şi nu vreau să te iubesc acum.

Minunată poate fi,

demenţa liniştea aceasta,

minunat gândul meu

închis în zale de sticlă.

 (preluare de pe internet)

 

Eon

Ploaia mâncă zăpada

pământul sorbi ploaia

floarea acoperi pământul

fructul copleşi floarea

sămânţa nemulţumi fructul

vântul duse sămânţa

dimineaţa se trezi în genunchi

amiaza se sculă în picioare

după-amiaza se îndoi de mijloc

amurgul îşi puse fruntea în ţărână

noaptea se întinse cât e de lungă

instinctele despuiară noaptea

soarele supse din mare

norul ascunse soarele

fulgerul sparse norul

luna înghiţi fulgerul

piatra orbi luna

plânseră oamenii şi dobitoacele...

 

 

Bucolica I

 

Nu ştiu de unde s-a tras cum s-a făcut

dar aseară ascensorul mirosea proaspăt a fân

ce-o mai fi şi asta, am apucat să zic,

bâjbâind cu mâinile fără stăpân

apoi brusc mi-a căzut luna în braţe

căznindu-mă cu ea am pornit pe rază în sus

tot atunci mi s-a năzărit înainte

un orizont vertical şi îngust

spre el mă duceam ca beat clătinându-mă

iar el mă tăia ca o aţă subţire

lăsându-mă totuşi să trec mai departe

independent şi teafăr la fire

mă aflam în valea cu iarbă nomadă copil

mestecam în gură amare smicele

nimeni nu atinsese în cer vreun buton nevăzut

nimeni nu înjugase boii la carul cu stele!

(din volumul Joc şi înviere, Ed. Cartea românească, 1985)

 

 

Alţi scriitori:

Artur Gorovei, m. 1951