31 martie: Nichita Stănescu, n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983

 

 Din  Ion Lazu - Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, p. 125-128:

 

13 decembrie 1983. A murit Nichita Stănescu! Le ţin un mic spici celor din birou, vreo opt. Aş vrea să subliniez cît de mult a însemnat el pentru poeţi şi pentru oamenii de artă în general, mai mult decît pentru marele public. Le-a dat tuturor creatorilor de artă un curaj necesar şi un statut mai demn. Şi aş mai vrea să subliniez că a cucerit teritorii noi pentru poezie. Cum l-am cunoscut pe Nichita Stănescu, la redacţia Gazetei literare, prin ‘62-‘63. Apoi l-am căutut odată în strada Grigore Alexandrescu 21, am stat de vorbă la poartă; altădată pe trotuarul din Piaţa Filantropiei – îl invitam la o întîlnire cu cititorii din întreprinderea mea. Îşi amintea de mine “ca prin apa rîului”, după propria expresie. Altădată am stat la aceeaşi masă la Casa Scriitorilor, cu mai mulţi, printre care Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, ambii încă studenţi. Păunescu a venit pe scaunul de lîngă Nichita şi l-a abordat astfel: “Venim să vă sporim singurătatea!” Emfatic, ca întotdeauna. Acroşeur. Rimînd la repezeală orice cu orice, n-a ezitat să lanseze: “Ca să vezi, Anaximene / trăim printre fenomene!”

Altădată, într-o seară Nichita a venit la masa unde eram cu mai mulţi şi îmi amintesc că i-au dat lacrimile cînd ne-a relatat că în Consiliul Uniunii care tocmai se încheiase, Marin Preda l-a acuzat de trădare. Era pe vremea disputei Preda-Barbu şi poetul era foarte afectat de faptul că îl supărase rău pe Preda. Ce pot să spun este că toată lumea, peste tot unde apărea, trăgea de Nichita, voia să fie în preajma lui - să se bucure de atenţia lui şi apoi să se laude cu asta - or eu, considerîndu-l un talent ieşit din comun, nu mi-am permis niciodată să-i ocup timpul, pe care mi se părea că trebuie să şi-l consacre scrisului, iar nu acestor risipiri amicale-bahice… Nu am vrut să mă încarc cu o astfel de vină. Colegii mă ascultă în tăcere, poate se miră că m-am ambalat astfel.

În aceeaşi seară mă duc să-l văd expus în holul de la Casa Scriitorilor. O dubiţă albă în faţa intrării; lume mişunând pe alei, în semiobscuritate. Muzică simfonică. Fotografia lui de prinţ rus alb, îndoliată, fixată sus, pe perete. Se vorbeşte despre un drum la Turnu Severin, la nunta lui Augustin Frăţilă, sau a altcuiva din anturajul care îl acaparase cu totul, devastîndu-i viaţa personală. Nu scrisese chiar el: “Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”? În ultima vreme umbla o vorbă: Nichita este un bun public! Chiar aşa... I s-a făcut rău la nuntă, a revenit în Capitală. S-a prezentat la Salvare, insuficienţă respiratorie, nu i s-a putut face nimic. Nu încerc să pun ordine în aceste spuneri. Deja se înfiripă o legendă pe seama dispariţiei sale, cum există atâtea despre viaţa lui. Înmormîntarea la Bellu, pe un ger năpraznic, la cîteva zile după ce murise Amza Pellea. Am fost cu Dumitru Alexandru şi ambii am plîns. (Cei doi s-au cunoscut bine, cândva. Nichita i-a prefaţat primul volum de versuri Focuri iarna.)

Lume multă, toată suflarea artistică - ne răspîndisem pe toate aleile din jur şi printre morminte. Pînă să vină maşina funerară, Ioan Alexandru citea un poem ocazional, cîtorva care se strînseseră în preajma lui, pe aleea principală, în faţa capelei. La întoarcere, pe la Unirii, îl zăresc pe Virgil Mazilescu, sumbru, vînăt la faţă, cu o schismă de rău augur, într-un autobuz cu care reveneau o parte dintre scriitorii care fuseseră la Bellu.

(Mi-l amintii pe Nichita la înmormîntarea lui Mihu Dragomir: la ieşirea de la Casa Monteoru s-a pus problema ca scriitorii să urce într-o dubiţă spre Bellu. Nichita s-a derobat, strecurîndu-se pe trotuar, pe lîngă ziduri, cum îi era obiceiul...)

27 decembrie 1983. Abia moartea lui Nichita a atras atenţia unei largi categorii de oameni asupra sa, drept “cel mai mare poet al timpului său”. După ce am pledat elocvent în faţa colegilor, le-am dus două din volumele lui, le-au parcurs/răsfoit şi nu s-au lăsat convinşi. Asta cu toate că la radio s-au spus răspicat atîtea lucruri elogioase, de către persoanele cele mai creditabile. Ce-i drept, în lipsa acestor elogii venind din toate părţile, dulcii mei colegi l-ar fi desfiinţat, cu mari proteste, fără să-l fi citit, cum se întîmplă. Au auzit ei că era un beţivan…

Conversaţie în redacţia de poezie a Luceafărului, cu Ion Gheorghe, mai feriţi, spre fereastră, amîndoi în picioare, privind afară spre un zid orb (partea laterală a corpului principal). În sfîrşit o discuţie mai sinceră, întîi despre Eugen Barbu, apoi despre Nichita Stănescu. Îmi afirmă că relaţiile dintre scriitori sunt atent urmărite şi pe cît se poate dirijate. Că te poţi procopsi cu “prieteni” care să te izoleze de ceilalţi; că se lansează zvonuri care să te discrediteze sau să te împingă pe cine ştie ce căi. Îmi spune, spre ilustrare, mirîndu-se, că el nu a apucat să-i comunice lui Nichita că au avut doi profesori comuni: pe Simache şi pe Cristescu. Dîndu-mi a înţelege că se lucrează spre a nu se ajunge la prietenie cu cine trebuie, ci cu cine vor ei şi cînd vor ei. Îi spun că printr-un capriciu al memoriei îmi amintesc că el a scris acum vreo 15 de ani: “Fără Nichita Stănescu m-aş plictisi în literatura romînă; cu Ion Alexandru mă cumpănesc…”

Opera: • Sensul iubirii, prefaţă de Silvian Iosifescu, 1960;       • O viziune a sentimentelor, Bucureşti, 1964; • Dreptul la timp, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965; • 11 elegii, Bucureşti, 1966; • Roşu vertical, Bucureşti, 1967; • Oul şi sfera, Bucureşti, 1967; • Alfa (1957-1967), Bucureşti, 1967; • Laus Ptolemaei, Bucureşti, 1968; • Necuvintele, Bucureşti, 1969; • Un pământ numit România, Bucureşti, 1969; • În dulcele stil clasic, Bucureşti, 1970; • Poezii, Bucureşti, 1970;  Belgradul în cinci prieteni, prefaţă de Mircea Tomuş, Cluj, 1972; • Cartea de recitire, Bucureşti, 1972; • Măreţia frigului,  Iaşi, 1972; • Clar de inimă, Iaşi, 1973; • Starea poeziei,  prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1975; • Epica magna, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Iaşi, 1978; • Operele imperfecte, cu desene de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1979; • Carte de citire, carte de iubire (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), cu ilustraţii de Janos Bencsik, Timişoara, 1980; • Noduri şi semne, cu ilustraţii de Sorin Dumitrescu, Bucureşti, 1982; • Oase plângând, Pancevo, 1982; • Respirări, Bucureşti, 1982; • Amintiri din prezent, ediţie îngrijită şi postfaţă de Gheorghe Tomozei, Bucureşti, 1985; • Antimetafizica (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Bucureşti, 1985; ediţia II, prefaţă de Alexandru Paleologu, postfaţă de Dan Silviu Boerescu, Bucureşti, 1998; • Ordinea cuvintelor, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1985; • Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ştefania Mincu, Bucureşti, 1987; • Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cristian Moraru, Bucureşti, 1988; • Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1990; • Colindă de inimă, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Galaţi, 1991; • Cu viii şi cu morţii laolaltă, Bucureşti, 1991; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită de Dumitru Udrea, Bucureşti, 1991; • Argotice (Cântece la drumul mare), ediţie îngrijită şi prefaţă de Doina Ciurea, Bucureşti, 1992; • Dedicaţii (Poeme inedite) (în colaborare cu Gheorghe Tomozei), Ploieşti, 1992; • Tânjiri către firesc, prefaţă de Aurel Covaci, Iaşi, 1993; • Leoaică tânără, iubirea, ediţie îngrijită şi postfaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1995; ediţia II, Bucureşti, 2002; • Cărţile sibiline, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Crişan, Bucureşti, 1995; • Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de Ştefania Mincu, Constanţa, 1997; • Fel de scriere. Poeme inedite, ediţia II, ediţie îngrijită şi postfaţă de Anghel Dumbrăveanu, Timişoara, 1998; • Îngerul cu o carte în mâini, ediţie îngrijită şi introducere de Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1999; • Amintiri cu Nichita Stănescu, ediţie îngrijită de Nicolae Mohorea-Corni, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1999;  • Opera poetică, I-II, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1999-2000; • Necuvinte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2001;• Opere, I-V, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2002-2003; • Cartea vorbită (în colaborare cu Victor Crăciun), ediţie îngrijită de Cristiana Crăciun, cu fotografii de Vasile Blendea, Bucureşti, 2003; • Cartea vorbită. Poeme rostite la Radio (1964-1983), ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, Bucureşti, 2003.

Traduceri.• Vasko Popa, Versuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966; • Adam Puslojic, Pasărea dezaripată, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1972, Apă de băut, ediţie îngrijită de Ioan Flora, postfaţă de Mircea Tomuş, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu, Bucureşti 1986 (în colaborare cu Ioan Flora), Gradul zero al poeziei - Nulti stepen poezije, ediţie bilingvă, postfaţă de Mircea Tomuş, Timişoara, 1998.

 

Ticu Archip, n. 4. ianuarie 1891  – m. 31 martie 1965

 

 

Fiică a unui ofiţer din Târgovişte, face facultatea de Matematică în Bucureşti, absolvită în 1913 şi va fi profesoară la diverse licee, apoi asistenta lui Gh. Ţiţeica şi a lui D. Pompeiu, la cursurile de geometrie analitică şi de mecanică. Debutează după primul război mondial cu piesa Inelul, pusă în scenă la T.N.B., 1921, urmată de piesa Luminiţa, 1928, de Ecoul, 1930 şi de Gură de leu, 1935, piese care au plăcut doar în parte, cu subiecte la modă: caruselul iubirii în Inelul, contrarietăţile unei căsnicii ce se va destrăma, în general conflicte construite "matematic", cu personaje ce ilustrează abordări diverse ale vieţii. Din 1922 se ataşase mişcării literare de la Sburătorul, îmbrăţişând modernismul, psihologismul, tratarea ibseniană a subiectului dramatic.

Se exersează şi în proza nuvelistică: Colecţionarul de pietre preţioase, 1926, Aventura, 1929, ocupându-se de cazuri mai ciudate, alunecând spre grotesc şi chiar patologic. O întreprindere romanescă de mari proporţii, Soarele negru, îndelung elaborată, din care a apărut în 1946 primul volum Oameni, iar în 1949 cel de al doilea Zeul, despre un profesor universitar, fire egolatră, dominatoare; din al treilea volum Patul fraţilor au apărut fragmente nesemnificative. Posibil că realismul socialist nu a convenit unei scriitoare cu interes pentru sondaje abisale în psihologia personajelor, astfel că în continuare autoarea s-a ocupat de traduceri din mari scriitori ruşi: Gorki, Tolstoi, dar şi din cei francezi, Al. Dumas, J. Verne sau din englezi: Oskar Wilde, J. Conrad etc.

 

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Ticu_Archip

*

I-am pus o placă memorială în str. Sf. Constantin, nr. 13-A, S.V.

 

 

Valeriu Matei, n. 31 martie 1959

 

Cămaşa lui Grigore Vieru

 

La balconul de unde Poetul privea cerul,

ca un drapel frânt într-o luptă nedreaptă,

cămaşa lui sinilie prinsă de gerul

iernii cumplite, ca un ostaş fidel aşteaptă

s-o îmbrace Poetul; dar el a plecat de-acasă

punându-şi cămaşa morţii - grea povară

pentru inima lui rănită şi arsă

de minciuna trufaşă, de otrava barbară

aruncate asupra-ne de trişorii de farsă

ajunşi la putere - urâciunea fără suflet, fără cuget,

spân roşcat, pardosit cu lozinci patriotarde,

cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

scribul slinos în slujba hidoaselor hoarde...

 

Ca o rază de soare în bezna fără sfârşit

Poetul venea să-ţi aducă adevărul,

aşchie de neam, divizat şi nedreptăţit,

copil orfan căruia i s-a furat viitorul.

 

Poetul înfrunta viscole şi furtuni,

ploi cu piatră şi surpări de pământ

să-ţi aducă icoana adevăraţilor tăi străbuni,

să te înalţe din beznă prin crez şi cuvânt.

 

Nu iarna l-a strivit, nu negura nopţii -

hăul minciunii şi-al urii inima i-a sfâşiat,

cuţitul lui Iuda pieptul lui firav l-a-njunghiat,

timpul sugrumat de mişei

l-a făcut să-mbrace cămaşa tatălui mort

                                      la răscrucile sorţii,

cămaşa însângerată a morţii cu toate durerile ei...

 

La balconul Poetului razele soarelui pal şi cernit

mângâie firul de viaţă rămas în cămaşa de stele,

ca o pasăre a cerului ea se zbate şi flutură-n infinit...

 

Spune-i, mamă îndurerată, lui Dumnezeu

                                      că Poetul a murit,

Spune-i, maică Maria, lui Dumnezeu

că verbul lui n-a murit!

                  duminică, 18 ianuarie 2009

 

Ploi în aprilie

 

plouă în aprilie cu zgomot de paşi obosiţi

de parcă-n prunci orfani azi plânge Dumnezeu

şi-i neîncăpătoare umbrela tinereţii

(mai tineri cu o moarte mereu)

de lăncile reci ale ploii cum stăm sprijiniţi,

 

e ziua Învierii, dar vestea nu-şi are vestiţii

destinului, întru împlinire, îi mai lipseşte-un popor,

ne-au îngropat în pulberea urii lor

pelticii veseli luându-şi arginţii

 

şi drumu-i mereu la-nceput,

                             bifurcat ca o limbă de şarpe,

meandrele şi le poartă dincolo de obişnuinţă, de fire,

din valea plângerii norii pogoară lent şi subţire

firele reci ale ploii ca strunele rupte din harpe...

 

paşii se întrerup, radiaţi din indefinitul prezent,

măsura sfinxului pulverizat bântuie zările,

în scriptele clipei defilează iertate erorile,

apelul muţeniei îşi flutură condica lent

 

şi plouă de parcă s-ar potoli

                             setea morţii făr’ de măsură

pe şesuri cu mormintele proaspăt arate...

 

dureri şi iluzii - golul ne are în captivitate

şi-adună fâşii de neant pe soclul statuii de zgură

                        11 aprilie 1999

 

 

Alţi scriitori:

I. M. Raşcu, n. 1890

Arnold Hauser, n. 1929

Mariana Marin, n. 10 februarie 1956 -  m. 2003

Gh. Tomozei, 29 aprilie 1936 -  31 martie 1997