sâmbătă, 3 mai 2014


Scriitorul zilei: Sidonia Drăguşanu, n. 4 august 1908 - d. 3 mai 1971
   
Bucureşteancă, şi-a făcut şcoala la Institutul Francez, iar în 1933 debutează cu reportaje; va avea mereu colaborări cu cronici, note, dialoguri, reportaje, literatură pentru copii. A scris romane dar şi piese de teatru şi a fost redactor la edituri din Bucureşti. Debut în romam cu Într-o gară mică, a redebutat în 1957 cu Jurnalul Aurorei Serafim, despre o dragoste neîmplinită, după care eroina se dedică educaţiei copiilor dintr-un orfelinat. Piesele de teatru sunt salvate de un dialog alert, inteligent, dezbătând iar şi iar problema adevărului şi minciunii în relaţiile interumane. A scris destule cărţi pentru copii şi tineret. A tradus din Zola, Balzac, Ibsen şi alţii.
Opera, selectiv: Într-o gară mică,  1934; Moaţa, Creaţă şi Grasu la bal,  1945; Cu Ţăndărică spre mările Sudului, 1946; Una din noi e de prisos,  1946; O javră, un câine şi un copil,  1947; Mia, Lia şi Cuţache,  1947; Una din noi e de prisos,  1947; Mache, răţoiul încălţat, 1952; Anişoara şi Chiuş-Chiuş, 1955; Paznicul florilor,1955; Hoţul din grădină,  1955; Jurnalul Aurorei Serafim, 1957; Părinţi şi copii (în colaborare cu Adriana Kiselef şi Tania Lovinescu), 1957; Seara răspunsurilor, 1958; Dragoste rea, 1960; Fiicele, 1963; Zizi şi formula ei de viaţă,  1964; Întâlnire cu îngerul,  1965; Teatru,  1971; Doamna cu ochelari negri,  1974; Sentimente şi naftalină 
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Sidonia_Dragusanu
***
În ce mă priveşte, am citit la începuturile formării mele literare romanul Dragoste rea, 1960, scris onorabil, pe un subiect tezist: eroina se îndrăgosteşte de un ins acroşant, însă în fond neserios, cu comportamente de artist, însă fără autenticitate etc. Şi într-adevăr, ce garanţii morale prezenta un tânăr care se trezea spre prânz şi lăsa pe lângă pat revistele frunzărite?! Alte cărţi de-ale autoarei n-am mai citit.

Alţi scriitori:
Emil Giurgiuca, m. 1992


Poezia zilei, ion lazu           

Plânsul

Plânsul e un animal ciudat –
Cu nări preacredincioase fremătând
Pe urma adevărului.

De câte ori uit şirul jocului
Şi privesc în altă parte
Văd plânsul, câine adăstând
La poarta nenorocului.

1969, Pătârlagele-Buzău 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
16 sept. Cînd cineva îţi aruncă în faţă un reproş, prin acest simplu fapt îţi trezeşte o reacţie de delimitare, de apărare. Fie, a zis el asta şi asta despre mine, dar el nu e aşa şi pe dincolo?! Brusc îţi ies în faţă atîtea hibe ale preopinentului, sesizate mai de mult însă împinse în planul doi. Acum, reacţionînd la provocare, toate hibele astea sesizate/neincriminate în timp ţi se arată clar şi net, ca pe o tablă neagră. I le vei arunca în faţă celui ce te-a agresat? Mai puţin contează, e chestiune de nervi. Fapt e că atunci cînd eşti judecat de convivi ai reacţia de a-i judeca la rîndu-ţi pe judecători, prompt şi dezlănţuit, pînă la capăt. Scadenţa.
Te văd indignat, ofensat, revendicativ. Le ştii pe ale tale, dar e vădit că nu le ştii de loc pe ale celui de alături, e clar că nu faci pic de efort să-i înţelegi mobilurile, motivaţiile. Pe undeva mă întreb, cu nedumerire, cu neputinţă: Oare colegul M., iritat de faptul că mă sustrag serilor de trăncăneală şi de pileală, chiar nu-şi dă seama că sunt cu gîndul în altă parte? Cînd crede el că am scris toate aceste cărţi? Ştie el că în aceste câteva luni am scris 40 de pagini la roman? Cam asta ar fi de spus, foarte brutal, din lehamite… Nu o faci, basarabeanule...
Veneticii: Vrei să prezinţi lucrurile aşa cum au fost, îţi faci din asta o datorie de onoare – însă le descrii aşa cum au ajuns ele în galeriile miniere din amintirea ta, după zeci de pritoceli, prin toate filtrele şi sitele firii tale. Nu descriu realitatea  ta şi a voastră, ci mă devotez adevărului meu, care se cere spus. Pe de altă parte, nu cultiv epica şi nu dau drumul fanteziei; asta aşa-i, însă trebuie să existe o explicaţie: în firea mea; în crezul meu estetic.
   Va urma



cronică literară despre "Odiseea plăcilor memoriale": 
Florin Mihăilescu: Urmele vieţii  , I.    

Scriitorii, ca de altminteri toate categoriile de artişti şi de intelectuali creativi, lasă în urma lor o operă care le prelungeşte indefinit prezenţa în posteritate. Ei au fost însă, la vremea lor, şi oameni ca noi toţi, în carne şi oase, cu bucurii şi suferinţe cît se poate de naturale. Amintirea ipostazei lor fizice şi foarte personale riscă să se estompeze cu trecerea timpului şi chiar să dispară în cea mai mare parte. Împotriva acestei triste eventualităţi, urmaşii marilor spirite au creat plăcile memoriale, aşezate pe zidurile caselor, în care acestea şi-au consumat existenţa. Asemenea plăci alcătuiesc o adevărată istorie, resuscitînd o lume care nu se cuvine să piară din memoria culturală a umanităţii. Pentru cei care ne-au dăruit o operă demnă de recunoştinţa noastră, dincolo de cărţile publicate, dar şi de pietrele de mormînt, plăcile memoriale de la fostele lor locuinţe sînt urmele concrete ale vieţii lor printre noi. A le aşeza la locuri potrivite este o formă de omagiu şi un gest de istorie culturală. Ele pot fi considerate deopotrivă şi un atestat al creativităţii naţionale, iar instalarea lor un act de cea mai deplină normalitate. Iată de ce o preocupare de această natură trebuia reluată pentru a actualiza situaţia.
Cele mai numeroase locuinţe de scriitori, artişti şi oameni de cultură s-au aflat şi se află, cum era şi de aşteptat, în Bucureşti şi în alte cîteva mari oraşe. Ele s-au înmulţit între timp, încît unele n-au mai fost de lungă vreme marcate, după decesul celor care le ocupau. De cîţiva ani încoace, interesul pentru această istorie murală a culturii
bucureştene şi nu numai pare a da semne de redeşteptare. Îi datorăm lui Corneliu Lupeş  cîteva volume despre unele importante case memoriale (T. Arghezi, G. Bacovia, I. Minulescu, L. Rebreanu, G. Călinescu), precum şi o impozantă panoramă a plăcilor şi adreselor de scriitori din capitală, Şoaptele urbei (2011), precedată în 2009 de un frumos album de fotografii, Literaturile Bucureştiului sau despre memoria fără amintiri, cu o introducere de Radu Călin Cristea, care este şi coordonatorul volumului, apărut sub auspiciile Muzeului Naţional al Literaturii Române. 
Însă cea mai spectaculoasă şi mai impresionantă contribuţie practică la aducerea la zi a plăcilor memoriale din Bucureşti îi aparţine poetului şi prozatorului Ion Lazu, a cărui acţiune a condus la instalarea, începînd din 2007 şi pînă în momentul de faţă, a cca. 160 de plăci, cuprinzînd peste 200 de nume de scriitori. Operaţia n-a fost deloc nici simplă, nici uşoară şi ne este povestită acum de însuşi înfăptuitorul ei, într-un volum compact, cu titlul inspirat şi foarte potrivit Odiseea plăcilor memoriale (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012).
Autorul a debutat în 1970 cu o culegere de schiţe şi povestiri, continuînd alternativ cu versuri şi romane, pentru a atinge nivelul cel mai înalt de maturitate şi talent cu cel puţin două dintre acestea din urmă, Veneticii şi Sălbaticul. Caracteristică întregii creaţii a lui Ion Lazu este infuzia masivă de elemente diaristice în desfăşurarea şi coagularea substanţei narative, ceea ce dă textului un aer de autenticitate şi de mărturie documentară. Pe de altă parte, e semnificativă şi observaţia autorului însuşi, în acelaşi sens: „Credinţa mea (şi ocupaţia de-o viaţă, devenită a doua natură, vine să o întărească) este că fiecare artist ţine un jurnal al său, indiferent sub ce formă l-ar disimula (iar mai exact ar fi să spun că orice creaţie artistică este în subsidiar un jurnal de idei, o diagramă a stărilor de spirit, chiar a evenimentelor care marchează destinul creatorului), indiferent că autorul, încolţit de inoportuni, declară cu nonşalanţă contrariul” (Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007, pp. 6-7).
Dar Ion Lazu a publicat deja şi două jurnale propriu-zise, Scene din viaţa literară, din care tocmai am citat, şi Vreme închisă în 2012, iar Odiseea..., care ne stă acum în atenţie, este şi ea o selecţie mai nouă din ansamblul unor confesiuni „sur le vif”, din ce în ce mai bine organizate, cum încep să fie de prin 1979 încoace. Această recentă selecţie este una tematică, la fel cu Scenele... Autorul nostru a reţinut desigur din jurnalul anilor 2007-2009 mai cu seamă acele pagini care descriu avatarurile unei incontestabil nobile întreprinderi spirituale, concretizată totuşi prin de-a dreptul penibile eforturi fizice, materiale, interpersonale şi administrativ-birocratice, care întrec adeseori orice imaginaţie.
(Steaua, nr.1-2, 2014, pag. 46,47)
Va urma

Fotografii...