marți, 6 mai 2014


Scriitorul zilei: Laurenţiu Ulici  , n. 6 mai 1943 - m. 16 nov. 2000
     
Buzoian de origine, din părinţi greco-catolici, probabil ardeleni, ş-a făcut liceul la Ploieşti şi a 
     

Buzoian de origine, din părinţi greco-catolici, probabil ardeleni, ş-a făcut liceul la Ploieşti şi a urmat Filologia la Bucureşti, cu licenţa în 1966 şi apoi Filosofia, absolvită în 1970. A devenit redactor la Contemporanul, unde şi-a publicat majoritatea cronicilor la cărţile de debut pe o perioadă de peste 30 de ani. A devenit preşedinte al Uniunii scriitorilor în 1995, iar moartea sa, din cauza unei sobe înfundate,la Făgăraşi, a survenit în timpul unei deplasări pentru lansarea unor cărţi de poezie.
A încetăţenit în literatura română contemporană ideea generaţiilor literare, pe care le vedea succedându-se cam la zece ani. S-a ocupat pe rând de şaizecişti, de şaptezecişti şi optzecişti, concentrându-se în special pe debuturile scriitorilor, poate din dorinţa de a descoperi noile nume de nădejde ale scrisului românesc; o făcea poate şi din convingerea că opera de debut poartă in nuce cifrul personalităţii scriitoriceşti; poate şi din dorinţa de a fi alături de condeiele nou venite, de la care s-ar fi aşteptat o emancipare a literelor române.
Oricum, foarte curând, afirmându-se în câmpul criticii literare, a susţinut rubrici de întâmpinare la reviste din Capitală dar şi la multe din revistele literare din ţară. O minte limpede, rapidă în discernerea elementelor de text literar, dar şi o sănătoasă încredere în sine l-au propulsat în prima linie a criticii tinere. Combativ, mereu pe fază, s-a dedicat total cercetării fenomenului literar din stricta actualitate. A debutat în volum, la 28 de ani, cu Recurs, eseuri, 1971. Titlul ar sugera dorinţa de a institui un punct de vedere nou, original, personal asupra problemelor privind creaţia literară. Prezenţă agreabilă, de tânăr bine legat, înalt, ochelarist, despre care te-ai fi aşteptat să afli că practică cine ştie ce sporturi de mare angajament, când el se dedicase deja sportului minţii şi sensibilităţii, L.U. nu dădea semne de timidutate, ci dimpotrivă. Uşorul defect de dicţie nu-i inducea vreun complex, o timiditate care pe  alţii îi plasează în espectativă prelungită. Gândul mă duce la faptul că însuşi Moise, cu mintea sa fantastică-răzbătătoare-vizionară, era marcat de bâlbâială, vorbindu-le celor din neam prin intermediul lui Aaron, fratele mai mic. Cum de asemenea, mai aproape de noi, dar caz despre care abia acum aflu, Nicolae Bălcescu nu şi-a lecturat Proclamaţia din motivul unei similare deficienţe de vorbire. La L.U. abia de era sesizabilă şi verva sa susţinută făcea să se estompeze rapid prima impresie. Încă o observaţie: nu te instalezi-lansezi în critica literară, nu te plasezi de bună voie în mijlocul cuibului de viespi al autorilor dacă nu ai despre sine părerea că îi poţi domina/anihila/ţine la respect. 
Toţi cei care au scris despre L.U. au remarcat faptul că s-a pasionat de debutanţi, de noii veniţi în arenă, chiar dacă impulsul spre creaţia literară nu a fost dus la capăt. De aici volumele succesive de Prima verba, iniţiate în 1974 şi ajunse la volumul IV în 2005, ele reprezintă  cam trei sferturi din bibliografia criticului. . Ce-i drept, a contribuit la recuperarea în epocă a unor mari scriitori interbelici. Şi a întocmit o Antologie 1001 poezii româneşti, în 4 volume, lucrare necesară, care pe destui poeţi i-a nemulţumit, cum e de aşteptat în astfel de cazuri.
Dar abia după Decembrie L.U. a ieşit în faţă cu marile şi multiplele-i disponibilităţi. S-a manifestat activ în reorganizarea Uniunii Scriitorilor (devenind director din 1990 al noului Luceafărul, unde cu doar 3 colaboratori făcea o revistă la care pe vremuri lucraseră de zece ori pe-atâţia redactori), în 1993 era vicepreşedintele acesteia - Şi i se pune la activ manevra prin care USR a devenit beneficiara chiriei de la Casa Vernescu, găina cu ouă de aur a scriitorimii, de atunci încoace. Dar s-a manifestat la vârf şi în nou deschisa viaţă politică, devenind membru în Biroul permanent al UFD (forţele de dreapta), şi senator, cu mari însărcinări culturale. N-a mai fost decât  un gest de complezenţă să devină preşedintele USR în 1995.
Mereu pe val, de-atunci înainte, va fi adunat nu numai prieteni şi admiratori, ci şi duşmănii perfide, căci nedeclarate, ca pe la noi.  La moartea sa, acum exact 11 ani, în condiţii de tot ciudate, de nu cumva de-a dreptul suspecte, lumea culturală dar şi cea politică a ţării s-a consternat. Dar s-au făcut auzite şi suspiciunile. L.U. intrase în conflict direct cu Poliţia judeţului Braşov, care, caz grav, se autosesizase la apariţia unor poezii ce tratau cu sictir sfânta dragoste de scumpa ţărişoară, Rromânia!!!.  L.U. le-a răspuns de la obraz acestor cenzori de şcoală nouă. Şi tocmai acolo, în judeţul Braşov, peste numai 2 luni , după ce participase la lansarea unei cărţi cu temă politică a colegului său de senat Paul Ghiţiu, la Făgăraş, cazat peste noapte în casa unor prieteni ai senatorului, a fost găsit asfixiat, împreună cu şoferul limuzinei senatoriale. Tulnice, munţi de flori, discursuri, înmormântare lângă Marin Preda şi Nichita Stănescu. Un sfârşit de mare onoare (inclusiv onoruri militare), însă o frângere nedreaptă a unui destin ce se prevedea strălucitor. O grea pierdere pentru literatura noastră, care din acel an 2000 se află în continuă pierdere de viteză, chiar dacă fără legătură directă cu dispariţia lui Ulici.
M-ar fi putut cuprinde în sumarul volumului I din Prima verba, căci debutasem editorial în 1970, iar în 71 îmi apăruse a doua carte de proză. Dar n-a fost să fie. Iar întâmplarea face să nu fi scris niciodată despre mine. Sau a scris totuşi, un referat de o pagină, prin care a pecetluit soarta celei de a treia cărţi, apărută deabia în 1982... Ştiu asta de la redactorul de carte, care, ca să se justifice, îţi  trecea prin faţa ochilor referatele cu pricina... Când nu era vorba de cărţi pe linie, se ascundeau, bieţii, în spatele hârtiilor-scut.
Şi este anume motivul pentru care, după un deceniu, m-am prezentat cu cea de a cincea carte a mea, romanul Rămăşagul, abia apărut la Cartea românească, graţie lui Mircea Ciobanu (îi aveţi pe ambii în fotografie), la redacţia Contemporanului, i-am înmânat cartea (ceea ce, recunosc, nu făcusem mai înainte, cu celelalte cărţi) şi l-am invitat să vorbească la lansarea acesteia. S-a prezentat la sediul Întreprinderii geologice şi a vorbit foarte elogios despre carte şi despre talentatul autor. Episodul respectiv se află în Scene din viaţa literară, 2007, poate ar fi cazul să-l postez aici, fiind vorba de consemnarea la cald a întâmplării. Însă o cronică la romanul meu tot nu a publicat, din câte ştiu. Negăsindu-ne noi doi niciodată pe aceeaşi lungime de undă, încă de la început...

Opera: Recurs, 1971 (eseuri); Prima verba, 1974 (critică) ; Nouă poeți, 1974; Biblioteca Babel, 1978 (eseuri); Prima verba II, 1978; Confort Procust, 1983 (cronici literare); Prima verba III, 1992; Literatura română contemporană - 1995, volumul I - Poezia; (operă rămasă neîncheiată); Dubla impostură, 1996 (essais politiques); Prima verba IV, 2004.
A publicat două antologii: Nobel cotra Nobel, 1988 şi 1001 poezii româneşti, 1998.
Citeşte mai mult:  http://www.observatorcultural.ro/LAURENTIU-ULICI-7-ANI-DE-LA-MOARTE*articleID_18706-articles_details.html
http://www.gds.ro/Actualitate/2005-10-27/LAURENTIU+ULICI+TRIMIS+IN+SOMN+ETERN+DE+MINA+CRIMINALA%3F
http://www.romlit.ro/laureniu_ulici

Ion Lazu: Scene din viaţa literară. Ed. Ideea europeană, 2007:
1 noiembrie 1982. Am aşteptat încheierea campaniei ca să pot face lansarea Rămăşagului la întreprindere. Acum vreo săptămînă l-am căutat pe Laurenţiu Ulici la Contemporanul, i-am dat cartea şi l-am invitat la lansare. Au mai venit Ahoe şi Niki Opriţescu. Sala plină, la subsol. Tudor George se lansează, în stilul lui inconfundabil. Niki Opriţescu aminteşte că mai întîi a existat scenariul de film, "scenariul nostru", pentru care ne luptăm în continuare. Şi iată-l pe Laurenţiu Ulici scoţînd în evidenţă stilul elevat, fluenţa scriiturii, construcţia parabolei – adică exact ce-mi contestase în acel referat de comandă, cu care mi-a blocat Curtea interioară pentru zece ani… Dar Ulici nu ştie că eu ştiu despre referatul lui, de la dna Donoiu, redactor de carte. Oricum, de data asta a trebuit să citească atent înainte de a se pronunţa. Ceea ce-mi şi dorisem. Din sală iau cuvîntul Romică Purecel, Mircea Mureşan şi Doina Nimigean. Apoi descindem la Uniune, îl invit pe Ulici la masa noastră, dar se ţine de-o parte. Are vreo întîlnire. Sau bănuieşte şi el ceva?

Poezia zilei:Lucian Blaga, n. 6 mai 1895

Eu nu strivesc corola:

ziuă verde, duh de nuc:




Poezia zilei: Ana Calina Garaș, n. 6 mai 1948



Prin mine mai vorbesc acele locuri

Stăteau pe sârmă rândunici
ca suveicile bunicii,
ciugulindu-se în peană,
fără să mă bage-n seamă.

Singurătatea mea era veselă,
jucându-mă în colbul de pe stradă
îmi inventam bucurii.

Preparam turtiţe din ţărână
cu apa cărată în gură,
coapte pe lespezi la soare.

Credeam că păsările nu-s pieritoare.
Pleacă şi se întorc tot rândunele
din ou tot rândunică iese.

Bunica, dacă pleacă pe alte tărâmuri,
nu mai vine bunică.
Doream să fim şi noi ca ele.

Prin mine mai vorbesc acele locuri
cu săgeţi vii de rândunele,
mai cred că păsările nu sunt pieritoare,
frământ ţărâna cu scuipat în gândurile mele.

(din Broderii în vid, ed. Rao, 2004, 2012)


NOTĂ: Un eseu de Ion Lazu despre romanul Jocul de-a viața de Ana Calina Garaș puteți citi pe acest blog, la data de 5 decembrie 2014. Cronica a apărut în numărul pe noiembrie 11/2014 al revistei Argeș.





Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998, 


4 oct. Simt această mare presiune a nedreptei situaţii: părinţii mei s-au chinuit, s-au luptat din răsputeri, au înfruntat zilnic vitregiile vieţii, nenorocirile care veneau asupră-le, cu atîţia copii în jur – iar eu ce fac acum? Nu fac altceva decît să stau la masă şi să încerc să-mi aduc aminte cît mai exact ce şi cum. O fi asta “tot ce se mai poate face, cînd nu se mai poate face nimic” - misia scribului dintotdeauna - , însă mi se pare că e prea puţin. Sigur, am avut şi eu parte în viaţa particulară de necazuri, frămîntări, dureri, însă acum mă copleşeşte regretul că pe ei i-am ajutat prea puţin, că n-am fost eu fiul cel mereu săritor-salvator în orice împrejurare şi asta din lipsă de mijloace, în primul rînd, dar şi din oarecare lipsă de mobilitate. Săritor şi eficient a fost fratele Gelu, din Luxemburg, cu dezavantajul că o făcea de la distanţă, trimiţând pachete, venind cînd putea.
De vreo zece zile cam bat pasul pe loc, mă fîţîi în jurul materialului rămas şi al Jurnalului, neînstare să domin materia a ceea ce s-ar părea că va fi cel de al doilea volum al Veneticilor…
Proverb: Vremea trece pe picioare... (adică repede, nu târându-se...)
Moise a murit la doar 100 de ani, pe muntele Hebo, părăsindu-i pe evrei în momentul intrării lor în Canaan, Ţara făgăduinţei; i-a blestemat să se împrăştie în cele patru vînturi, apoi a proorocit venirea altui profet: Iisus Christos.

 (Din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma

Fotografii de autor...Ploaia cu soare de dinaintea Grindinei...