miercuri, 7 mai 2014


Scriitorul zilei: George Ciprian , n. 7 iunie 1883 - m. 8 mai 1968 

     
  
   
Încă un buzoian, acesta născut dintr-un tată grec - de meserie brutar în cartierul Biserica Greci (original din insula Cipru! - Ciprian...), a făcut şcoala primară în cartierul buzoian deja amintit, apoi s-a mutat cu mama sa la Bucureşti, urmând liceul la Gh. Lazăr, coleg cu Vasile Voiculescu şi Dem. Demetrescu-Urmuz, cu care pe-atunci făcea diverse farse adolescentine, reamintite în scrierile sale memorialistice. Urmează Literele, cu licenţa în 1907, după care se înscrie la Conservator, devenind emulul lui C. Nottara. Actor şi publicist,  a jucat cu mare succes în piesele de bază ale vremii. Răzvan şi Vidra, Vlaicu Vodă  şi în alte piese din repertoriul autohton, dar şi în piese din dramatzurgia universală, adesea în rolul principal. S-a exersat încă de la început în film, jucând în  Războiul independenţei, 1912, dar şi în  O noapte furtunoasă, 1942, până şi în 2-3 filme de după război. Va rămâne însă ca unul dintre cei mai talentaţi dramaturgi interbelici.
Prima sa piesă,  Omul cu mârţoaga, 1927, va avea un succes fără precedent, ca urmare a fost jucată la Paris, Berlin, Praga şi Berna, fapt fără precedent la acea dată pentru dramaturgia românească.
Piesa sa  Capul de răţoi, 1938, reluată după a doua conflagraţie mondială, a dat de gândit exegeţilor, datorită mijloacelor avangardiste şi absurde, fiind de aceea considerată ca prefigurând teatrul lui Eugen Ionescu. (Mai reticent. G. Călinescu îl numeşte pe autor "un mic Calderon al nostru"). Nici n-ar fi de mirare, din moment ce bunul său prieten Urmuz a fost considerat unul dintre iniţiatorul absurdului în literatură - un Jarry al României.
Prea puţin jucat şi citit şi cu atât mai puţin cercetat exegetic, George Ciprian este fără dubiu una dintre piesele de rezistenţă ale dramaturgiei noastre. Din păcate, comunismul a căutat să eludeze tocmai aspectele de absurd indicate în operele acestor mari precursori, strecuraţi parcimonios, cu diverse stratageme şi deturnări ale atenţiei de la "direcţia loviturii principale", cum se spune în termeni militari, către, se înţelege, satirizarea lumii burgheze. Mai greu de explicat este faptul că în noile împrejurări, ale absurdului generalizat, este în continuare neglijat unul dintre clasicii dramaturgiei ce cultivă absurdul, grotescul, oniricul, fantasticul etc, ca mijloace de distanţare şi de indexare a metehnelor vremii. La Buzău a fost înfiinţat un Teatru ce-i poartă numele, inaugurat  în aprilie 1996 cu piesa Capul de răţoi, cum se şi cuvenea.
Sunt de neuitat serile în care au fost transmise piese de George Ciprian la emisiunea  Teatru la microfon.
                             
Teatru: Omul cu mârţoaga (1927);  Nae Niculae (1928);  Capul de răţoi (1938);  Ioachim - prietenul poporului (1947);  Un lup mâncat de oaie (1947), la care se adaugă volumele de memorialistică: Cutia cu maimuţe;  Măscărici şi Mâzgălici

Citeşte mai mult: http://www.teatrulgeorgeciprian.ro/pagini/george-ciprian.php
http://yorick.ro/george-ciprian/
ro.wikipedia.org/wiki/George_Ciprian

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale. 
5 iunie 2007, duminică:  (...) De acolo, ajung pe fosta Ştefan Furtună, acum Mircea Vulcănescu, la nr. 65-B, pentru George Ciprian. Apare un domn în vârstă, Buzatu, îmi dă telefonul său, să-l sun seara; aflu că a fost director la editura Litera, care scotea pe vremuri cărţi în regie proprie. Dl Buzatu l-a cunoscut bine pe G. Ciprian, dramaturgul a stat în apartamentul de la parter. Da, convenim, casa e cam retrasă de la stradă şi fără bună vizibilitate, să vedem cum facem cu fixarea plăcii. Într-o curte vecină, mi se spune, a existat o statuie de zeu grec, a dispărut, nimeni nu ştie cum... Iar în curticica asta văd cu mirare şi încântare o imensă geodă, înaltă de vreo 60 cm, cu frumoase cristale de cuarţ-ametist. De mare efect, însă locul fiind strâmt, practic doar o cărăruie de acces şi lumina precară, între clădiri, nu e lesne s-o identifici, s-o admiri... Îmi rămâne gândul la surprinzătoarea geodă.
17 august 2007: (...) . În fine, ajungem cu plăcile memoriale pe Berthelot 22, pentru Ch. A. Cantacuzino. Dna Rocco foarte mişcată, punem placa foarte sus, să se vadă pe deasupra gardului înalt; de acolo telefon la dl Buzatu, pentru placa lui George Ciprian. Acolo am vrea să o punem la balcon, dar scara nu ajunge, aşa că o plasăm sub balcon, cam departe de la stradă, totuşi vizibilă cumva. Vorbe cu dl Buzatu, fost director de editură particulară, l-a publicat pe Caius etc. Geoda de ametist, de mare efect, încă la locul ei, pe  cărăruia spre portiţă. Pornim la drum, avem de fixat încă 4-5 plăci. De la Muşatescu nu răspunde nimeni, deci mergem prin Griviţa în Buzeşti şi Al.I. Cuza să punem placa lui Octavian Paler...


Poezia zilei, Lucian Blaga (n. 6 mai 1895):

trăim sub greul văzduhului:

Dacă lumina ar putea cânta:



Alţi scriitori:
C. Dobrogeanu Gherea, m. 1920
G. I. Tohăneanu, n. 1926
Octavian Goga, m. 1938
Octavian Paler, m. 2007      


Poezia zilei, G. Topârceanu, m. 1937
De profundis

Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an si jumatate
De când ati declarat ca-s mort
În unanimitate.

Toti prostii câti m-au cunoscut
Ziceau:, , Mi-era un fel de ruda —
Saracul! Cine-ar fi crezut?..."
Îmi vine sa-nviez de ciuda!

Profane mâini mi-au rasfoit,
La Iasi, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.

Ma pipai, stau nedumerit.
Ma trag de par, simt ca ma doare...
Nu, n-am murit!
Va dau cuvântul de onoare.

Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fata.
Traiesc, de vreme ce sunt trist
Si râd ca altadata.

Dar astazi, negru si zburlit
De cum m-a prins dusmanul, —
Va dau de veste c-am sosit
Întreg, si eu, si geamantanul!
 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
19-20 nov. Aseară a plecat Andrei în excursie de trei zile la Iaşi-Tg.Neamţ. Lidia foarte obosită, ne culcăm devreme. Ne trezim pe la patru, vorbim una-alta şi nu readormim decît peste vreo două ore. Mă gîndeam la întîlnirea cu Angela M. şi îmi ziceam că abia încercînd să-i înţelegem pe ceilalţi, care ne surprind cu ciudăţenia firii lor, începem să avem cît de cît şansa de a ne înţelege pe noi înşine; o aud pe Lidia: Sunt cu gîndul la staţiunea Oglinzi, la vara cînd am fost în tabără cu Andrei; era mic, s-au simţit minunat, nu trecea o zi să nu meargă prin pădure pînă la Cetatea Neamţului. Spune asta cu jind, cu jale. Nu fi aşa tristă, zic; a fost Oglinzi, a fost Cîmpulung, a fost Voroneţ, la anul o să fie alt loc unde o să ieşim din Bucureşti ca să ne simţim bine. Da, zice, dar A. a crescut, are de-acum viaţa lui, preocupările lui, intenţiile lui...
Îi spun că aş vrea să revedem filmuleţul cu el în pătuţ, făcînd primii paşi... Sau cînd încerca să prindă în mînă apa curgînd de la cişmea, la părinţii tăi, zice Lidia. Zic: Toate astea ni s-au întîmplat nouă. Ce minunat! Şi adaug: Ăsta e un vers, am să-l pun într-o poezie. Şi stăm mai departe pe întuneric, gîndindu-ne la toate bucuriile pe care le-am trăit împreună. I-am spus: Ce cumplită trebuie să fie viaţa celui care nu au pe cineva alături, a celor care nu au un copil măcar... O simt că s-a mai domolit din tristeţea care o înhăţase: că au trecut deja 15 ani de cînd îl avem pe Andrei. Cîtă vreme a trecut! suspină Lidia. Dar ea nu ştie ce ştiu eu: că nu regretă trecerea timpului decît cei care în tot acel timp au fost fericiţi. Iar cei care au fost nefericiţi mereu, aceia ce să regrete?! De aici trec la alte gînduri, ajung imediat la grija cu romanul meu… Şi cînd era gata s-o fure somnul de-a binelea, sună ceasul. Pleacă să se spele şi mă găseşte la masă, gata de scris, cu lumina aprinsă. Eşti un fenomen, zice, cum poţi? Eu aş dormi neîntoarsă pînă la zece... O cred! Ca să o încurajez, zic: Cum faci de arăţi aşa de bine? Ei, cum! Mă dau de trei ori peste cap… Pa, te sărut. Rămîn să notez aici. Deja mă gîndeam că acea frază ar merge în Veneticii, care văd că înghit mai tot ce-mi trece prin cap în ultima vreme, în ultimii cîţiva ani buni.
 (din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)
Va urma


Fotografiile florilor de azi.....



Adăugaţi o legendă