joi, 1 mai 2014

Scriitorul zilei: Mihail  Ralea, n. 1 mai 1896 - d. 17 august 1964
     
Născut la Huşi, pe moşia părintească, îşi face liceul la Iaşi, 1914 apoi Dreptul şi Literele, cu licenţe obţinute imediat după război, scutit de frecvenţă, căci fusese mobilizat, ca ofiţer de rezervă; lucrarea de licenţă apreciată de Rădulescu-Motru, care l-a citat în lucrarea sa, fapt ce l-a favorizat  pe M. R.; în acest context va merge la Paris, la Ecole Superieure, unde în doar 3 ani trece două doctorate, în Litere, 1923 cu  Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste  şi în Drept. Este cooptat într-o lojă masonică, fapt ce îi va înlesni cariera la vârf. Revenit la Iaşi, va fi asistentul lui Ion Petrovici, apoi conferenţiar şi i se va crea ulterior o catedră de Psihologie socială. Foarte activ în cercetarea ştiinţelor sociale şi în psihologie, se va apropia de grupul de la Viaţa Românească, Garabet Ibrăileanu reprezentând, chiar în mărturisirile mai tânărului colaborator, personalitatea care i-a determinat formaţia literară. Din 1933 este chemat la direcţia revistei V.R., împreună cu D. I. Suchianu.
Intelectual cu vederi de stânga, va face carieră în Partidul Naţional Ţărănesc, ca deputat de Huşi, apoi va intra în Frontul Renaşterii, ca ulterior să fie unul dintre militanţii pentru răsturnarea monarhiei şi instaurarea noului regim. Devine ambasador la Washington, apoi reprezentant la UNESCO.. A publicat volume de psihologie, sociologie, estetică şi de memorialistică. Ridicat în rangul masonic de însăşi Ana Pauker. Academician, prieten din studenţie cu Tudor Vianu. Au dispărut în acelaşi an fatidic 1964.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Ralea

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale.
6 aprilie 2007 (...): Revin în Washington, pe colţul cu Londra, la nr. 19, o vilă tare domnoasă, unde a locuit  Mihail Ralea; sunt două intrări pe Washington, sun la o intrare, la cealaltă, apare în fine o doamnă la fereastră, indignată, mă ia din scurt: de ce o deranjez?, ea face pregătiri de Paşti, bagă cozonacii la cuptor, nu are timp de afaceri. De ce Uniunea nu a prevenit-o cu un telefon, e o impoliteţe. Şi îmi trânteşte... fereastra. Înainte să o fi putut întreba dacă maestrul a locuit acolo, dacă ea este de acord cu... Intru la un fel de chioşc pe trotuarul de vis-a-vis, mă lamentez de circumstanţă, vânzătoarea se cruceşte şi ea: oameni ciudaţi...
11 august 2007 (...): Iau un autobuz până la staţia Roma. Ajung la colţul cu str. Washington, la vila  Mihai Ralea poarta încuiată, la etajul I storurile trase. Sun. Nu răspunde. Trece o doamnă cu căţelul, crede că dna R. e la altă casă din apropiere, de-a părinţilor ei. Îi spun de plăcile memoriale şi i se pare că merită efortul. Un astfel de bărbat. Însă un ton ambiguu, ai fi putut crede că i-a făcut diverse figuri soţiei, cât au fost împreună; dar mi-e teamă că de fapt vorbeşte despre fiinca lui R, de Catinca, şi de soţul ei Petruţ. Oricum, nu pare dispusă să precizeze despre ce e vorba. 
17 oct. 2007 (...):  La telefon cu dna Orha, pentru  Mihai Ralea.  Să se intereseze, i s-a spus că îi va reveni obligaţia de întreţinere a casei etc. Vrea să se asigure, însă nu de la USR, pe care de altfel nu o recunoaşte ca instituţie (?). Nu vrea să-i spun eu, nici să se convingă întrebând la telefonul pe care i-l dau eu. În fapt, vrea în scris de la USR că nu-i revine nicio obligaţie.
Trec pe la Chifu, care zâmbeşte trist şi mă trimite la Istrate, unde confecţionăm ţidula pentru cazul Ralea. Căci e omul sub vremi...
24 oct.2007 (...): Înapoi, pe ploaie. Dau telefon pentru  Mihai Ralea şi dna Orha vine cu altă năzbâtie: să-şi ia USR obligaţia că pe viitor, dacă primăria va pretinde ceva edilitar din cauza plăcii, USR să suporte cheltuielile. Să ne vedem joi la 10, vrea acte şi ştampile. A vorbit cu un eventual cumpărător... De ce să-şi ia USR obligaţii peste 50 de ani? Caz fără precedent. Discuţie care mi-a ridicat tensiunea. Apoi mă gândesc să punem alt amendament: dacă apar pretenţii ale Primăriei, legate de existenţa pe imobil a plăcii, USR se angajază să-şi retragă placa. Să nu ne lăsăm jucaţi pe degete. Oameni de tot ciudaţi. Şi culmea e că depindem de hachiţele lor, aşa cum sunt ei, suciţi sau scrântiţi de-a binelea.
25 oct. 07, joi. Zi însorită. La 10:00 sunt la Casa Scritorilor, în hol, pe canapeaua rotundă unde s-a aruncat de la etaj Ţepeneag, rupându-şi un picior. Ilie Constantin şi Mihaela, pregătiţi-încotoşmănaţi să plece undeva cu un microbuz al Uniunii, de fapt la Chişinău şi Cernăuţi, îmi cer fotografii de la Oglinzi. Aflăm că Nicolae Oprea şi altcineva au avut un accident pe drum şi mai întârzie. Îi spun că după exilul lui, ca geolog găseam prin librăriile orăşeneşti sau comunale cărţi de-ale lui, neepurate. Mă întreabă de un italian, dacă ştiu de vreo carte de-a lui, îi dau soluţia să-l caute prin internet, la anticariate. 
Apare dna Orha, plecăm la România literară, pe drum îmi explică a fi întârziat pentru că a fost mai întâi la Casa Vernescu, de acolo la Academie, ca în fine să dea de Casa Scriitorilor, unde-şi aminteşte că a mai fost, pe vremuri. Urcăm la Al. Istrate, acesta citeşte actul ei în două exemplare, pune rezoluţia după dictarea ei, semnează, datează, ştampilează. Şi plecăm împreună, reconciliaţi după multe runde, convenind că vom pune placa în chiar săptămâna aceasta. Dar nu marţea, când e ocupată, nici vineri seara, are abonament la Ateneu. Se pune adică în pagină şi tot încearcă să dreagă busuiocul. Data trecută, când aproape m-a alungat, era în Vinerea mare şi pleca la gară. Era deci în aprilie, zic, cu obidă, iar acum suntem în octombrie şi la drept vorbind încă nu aţi răspuns la adresa pretinsă de Dvs şi trimisă de mine atunci...
12 dec. 2007 (...): Plecăm spre Ralea, dau telefon, dna Orha e acasă. Sun, iese în capătul scării, ca o castelană, ne spune că deschide pe dincolo, a căzut un copac şi poarta din colţ e blocată. Cheamă dulăul înăuntru. Intrăm în curte, stabilim locul, ne dă curent, mă cheamă sus. Are multe să-mi arate, însă de data asta n-am eu timp destul pentru vizite tihnite. Câte ar fi de văzut! Camere ca de muzeu, numai tablouri, vaze, candelabre, aduse de la Sighişoara. Ei au venit de la Cluj, soţul ei era doctor renumit, au cumpărat casa de la Catinca, ea avea nişte verişoare care profitau de bunătatea ei. Au dat o primă sumă şi restul trimestrial, pe măsură ce primeau de la cei cărora le vânduseră casa din Cluj. Tablouri de pictori celebri: Negreni, Catargi, Ghiaţă, Bunescu, Şt. Grigorescu, Nedel, Dipşe.. câţi alţii. Au achiziţionat numai tablourile care le-au plăcut. Îmi arată o sobă de teracotă adusă de la Sighişoara, căptuşită cu cărămidă refractară, cu fante prin care iese căldura, cu portiţe forjate, acum adaptată pentru gaze. Numai lucruri de mare preţ, pe-atunci le puteai achiziţiona la preţuri acceptabile. Iar ei, se subînţelege, aveau bani. Îi spun ce plăci am mai pus. Aflu că Vianu şi Ralea organizau petreceri, cei doi se instalau la grătar, etc. Din păcate nu am timp să văd mai multe şi în tihnă, nici măcar să ascult ce-mi povesteşte, totul interesant, poate în compensaţie la hârâiala de dinainte.

***
Pentru Ury Benador (1 mai 1895-23 nov.1971), citeşte aici:
http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=9048424031483095124


Alţi scriitori:
Vladimir Colin, n. 1921
Annie Bentoiu, n. 1927
Ion Ianoşi, n. 1928
Paul Zarifopol, m. 1934
Ion Vatamanu, n. 1937

:
Poezia zilei

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
9 sept. Şapte fără cinci. Mă trezesc dintr-un vis foarte frumos care însă la sfîrşit vira către coşmar. Am sesizat acest viraj şi, oricît de mare e puterea visului, omul are o putere şi mai mare,  cât să se poate smulge, cu un efort, afară din coşmar.
Eram undeva, cu mai mulţi poeţi, apoi am mers la Nora Iuga, aflată în tandem cu Dinu Abăluţă, ea ne-a lăsat pe moment singuri, ducîndu-se să pregătească o trataţie, aşa credeam. Un living, dar foarte mare, mai îngust la unul dintre capete, unde totuşi încăpeau un pat şi un fotoliu. Amicul Dinu, de la un moment la altul, a început s-o facă pe măscăriciul, s-a dat de-a dura în pat, s-a ascuns după fotoliu, vorbind mereu, sugerîndu-mi că vrea s-o uimească pe Nora cînd se va întoarce şi nu-l va vedea dar îi va auzi vocea. Ascuns ca un soţ năstruşnic, dacă nu ca un amant care se fereşte de soţ, sau ca să ne asculte de acolo? Revine Nora, însă foarte tînără, în rochie simplă, decoltată şi cu o tavă în mînă, vorbind, glumind, neluînd în seamă ciudăţeniile lui Dinu. Care s-a ridicat în picioare, slăbănog, bărbos-cărunt. Îl întreb, mirat de contrastul cu luxul Norei: dumneata cum trăieşti? Are un mic apartament anume pentru pipiţe, îmi explică: o duci, îi faci, o expediezi – cu gesturile de rigoare, la el şarjate. Le spun entuziasmat, că am vizitat apartamentul lui T.T.Coşovei. E înnebunitor! Şi-a pus pe pereţi tot ce-a vrut, ce i-a trăsnit, lucruri făcute de mîna lui, desene, statuete, colaje. Nora a exclamat: Frumos din partea lui! Se postase în faţa mea: tînără, suplă, radioasă. Apoi s-a întors să plece şi am avut imaginea unui personaj dintr-o feerie. Avea pe cap o diademă, mai precis un cerculeţ de care atîrnau nişte clopoţei-steluţe, cam la nivelul urecilor, eu vedeam vreo 3-4, dintre care unul arunca sclipiri – poate chiar scîntei, ca dintr-un artificiu minuscul. Nu ştiu să fi văzut (în vis) ceva mai frumos. Ea a pornit înainte şi noi după ea, spre capătul marii săli; din colţul sălii am început să urmărim evoluţia a două trei grupuri de copilaşi îmbrăcaţi în dansatori, cu costume alb-albastre strînse pe corp, cu tichii în cap şi dansînd cam cum se ploconeau cavalerii în faţa castelanelor, apoi se ridicau şi aveau un gest foarte sugestiv, cu mîna stîngă înapoi, peste umărul respectiv, sugerînd graţia. Foarte mici, aproape nişte gnomi. Încîntat de aşa idee. Dar trebuie să ai timp pentru a-i învăţa mişcările astea perfecte, îmi ziceam. Are timp Nora! Ne deplasam uşor pe lîngă perete, ca într-o expoziţie. Şi chiar era o expoziţie de carte, fiecare editură avea un spaţiu în care construise ceva din cărţi, poduri, bildinguri, arcade, manhatanuri…  În centru se aflau vreo zece oameni maturi, aşezaţi cot la cot, ca într-un grup statuar şi îmbrăcaţi ca atare; dar păreau şi spectre de oameni, cu ochii goi, lucind ciudat. Nu puteam să fiu sigur dacă mă vedeau cu adevărat. Unul din prim plan zice: Îl văd pe Lazu! Dar cum mă privea el cu ochi fosforescenţi, nu-mi dădeam seama dacă mă vede realmente, sau nu e decît o capcană. Se uită la dreapta, apoi la stînga, cu gesturi explicite, de mim şi le spune celorlalţi, atenţi la tot ce făcea el: Ne vorbesc adesea de el Nina (spre stînga) şi Lidia (privind spre dreapta)…Un vis, da?


 Va urma


Fotografii