Scriitorul zilei, Petru Dumitriu,  n. 8 mai 1924 - d. 6 aprilie 2002

  

  

  

 S-a născut la Orşova, dintr-un tată ofiţer român, pe atunci căpitan, rănit în războiul din vest şi o soră medicală care îl îngrijea, Maria-Theresa von Debretzy, descendentă din mica nobilime săsească, cunoscând magheara, germana şi franceza, retrasă cu familia de la Budapesta, din cauza revoluţiei socialiste din 1919. Mama avea o vie, proprietate la Baziaş, unde noii căsătoriţi ridică o casă în care va copilări viitorul romancier. Şcoala primară la Orşova, liceul la Tg. Jiu, după care în 1941 pleacă la Munken, cu o bursă Humboldt, pentru studii de filosofie, întrerupte în 1944, la întoarcerea armelor. 

Debutase în 1943 cu proză în Revista Fundaţiilor, care îi acordă în 1945, deci la doar 21 de ani, premiul anual pentru nuvelă. Din comisie, alături de Tudor Vianu şi Victor Eftimiu făcea parte şi Henriette Yvonne Stahl; cu aceasta va forma un cuplu, în pofida diferenţei de vîrstă de 24 ani. Debutul editorial în 1947, cu Euridice, o suită de 8 proze scurte. Va fi redactor la Fapta lui Mircea Damian, la Flacăra, apoi la Viaţa românească, unde ajunge redactor-şef  în 1953.

Nu din convingere, ci dintr-un calcul cinic, ambiţios să ajungă repede în frunte, P.D. devine un mercenar-propagandist al noului regim, într-o vreme când marii scriitori erau fie închişi, fie înspăinântaţi, fie neînstare să se ralieze la comanda partidului pro-bolşevic. Produce deci texte publicistice execrabile, dar publică şi două romane de un tezism sfruntat şi ruşinos: Pasărea furtunii şi Drum fără pulbere, în care cântă odiosul Canal Dunăre-Marea Neagră, realmente o hecatombă a "duşmanilor poporului", inclusiv a intelectualilor nealiniaţi. Un răsfăţat al regimului, invidiat de confraţi, de gât cu cei din C.C., jucând tenis cu Dej, cu Maurer... Şi totuşi, în 1953 apare nuvela Bijuterii de familie, iar în 1957 impunătorul roman Cronică de familie, cca 2000 pagini, în 3 volume, capodopera autorului şi fără îndoială unul dintre romanele de bază ale literaturii noastre din toate timpurile. Tradus şi în limbi străine, inclusiv la editura Seuil din Paris, 1959. În 1960, lovitură de teatru: la una dintre plecările sale în străinătate, forţează trecerea în Austria. Era cu soţia, dar îşi lăsase în ţară fiica, de doar 9 luni. Va rămâne mulţi ani în Germania Federală, la Frankfurt, apoi va migra la Metz, via Paris; va scrie mult, (cunoştea franceza la perfecţie dar şi germana din familie, apoi din perioada studenţiei muncheneze); va apărea la edituri prestigioase.

După 1989 romanele sale (cele adevărate, valoroase)  au fost relansate în ţară, bucurându-se de mare succes. Un val, după care n-a mai urmat nimic. Însă literatura valoroasă, suntem încredinţaţi,  e pe termen lung.

Opera (selectiv): Pasărea furtunii, ed. a III-a, 1957; Bijuterii de familie, , 1949; Drum fără pulbere,  1951; Cronică de la câmpie, 1955; Cronica de familie, vol. I-III, , 1957 (reeditare, vol. I-III, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1993); Incognito, Éditions du Seuil, 1962; Ed. Univers, 1993; Proprietatea şi posesiunea,  1991; Extremul Occident,  1996;Omul cu ochi suri, , 1996; Vârsta de Aur sau Dulceaţa vieţii (Memoriile lui Totò Istrati), , 1999; Opere, vol. I-III, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă & Ed. Univers Enciclopedic, 2004

Eseuri: Zero sau punctul de plecare, 1992; Ne întâlnim la judecata de apoi, 1995.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dumitriu

 http://www.scribd.com/doc/4950586/PETRU-DUMITRIU-TABEL-CRONOLOGIC-cu-fotografii-inedite

http://bughimamborag.wordpress.com/2010/03/08/petru-dumitriu-cronica-de-familie/

***

În ţară, imediat după fuga scriitorului P.D., securitatea a lansat cele mai veniniase zvonuri, inclusiv acela că ar fi avut la el toate fondurile băneşti ale Uniunii Scriitorilor. Confraţii, de vor fi crezut cumva zvonurile, îl vor fi duşmănit de moarte, fie că nu-l agreaseră nici până atunci pe omul ce se purta ca un dandy, arogant, sfidător, dispreţuind pe toată lumea, la grămadă, fie că-i fuseseră amici sau ciraci. Nici o mirare... Din asta P.D. a rămas cu o teamă bolnăvicioasă de Securitate, care ar fi dorit să se răzbune pentru figura ce le-o făcuse, să-l lichideze, să... De aceea nici după Decembrie 89 nu s-a îndemnat să revină în ţară. L-au păcălit până la urmă tot foştii securişti, albiţi în leşiile noii democraţii dâmboviţene şi reinstalaţi la tabloul de comandă. De ce te temi mai mult, de aia nu scapi... A apărut în 1996, în toiul campaniei electorale, ca invitat al lui Iliescu...Până să-şi facă apariţia la televizor, deja se prezentase la Cotroceni, să-şi facă temenelele, precum la Înalta Poartă, nu? Dar n-a fost să fie...

În jurnalul meu descriu scena apariţiei lui Petru Dumitriu în sala Odobescu de la Universitate, unde scriitorimea, intelectualitatea, octogenarele admiratoare îl aşteptau cu mari emoţii. Se pare că unele referiri există şi în Himera literaturii. Cine are cartea... Amfiteatrul gemea de lume. Eu, Pan Izverna şi Nicolae Ţone, ne plasasem strategic, chiar în primul rând, căci venisem din vreme, să vedem minunea din imediata apropiere... Şi apare cu întârzierea y comprys Petru Dumitriu în persoană. Nevăzut de băştinaşi preţ de 3-4 decenii. Ridicând mâinile, de parcă s-ar fi predat, de parcă şi-ar fi recunoscut toate vinile..., iar în fapt cerându-şi scuze pentru întârzierea la întâlnire, nu mai mult de-atât... Îl deturnaseră, vezi-bine, admiratorii... (Mai apoi am aflat numele celor care îl purtaseră prin Bucureştiul iubit.  Acelaşi D.S. care mersese la mama lui Virgil Ierunca, să-i ceară să-l renege pe fiul transfug... Oare să nu fi ştiut P.D., ins cu deosebire circumspect, despre acestea toate? M-aş foarte mira...)

Multe va fi spus transfugul, ivit  în amfiteatrul Odobescu, unde nu mai spera să acceadă, venit de unde nu-l mai aşteptam - acum vorbindu-ne despre autorele nevoit să se rupă de la sânul patriei iubite, din limba dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim.... Precum Anteu s-a simţit toată viaţa, văduvit de legătura cu pământul.  Etc. Iar la ultimul capitol al întâlnirii, "întrebări şi discuţii", l-am întrebat direct, de la distanţă celor 2-3 metri care ne despărţeau: dacă este adevărat ceea ce se spune, anume că ar fi semnat traducerea lui Hamlet, dar şi alte traduceri, însuşindu-şi astfel munca şi banii cuveniţi lui Ion Vinea şi dnei Stahl. (Eram în acel moment redactor la editura Vinea şi, într-un mod greu de explicat, mi se părea că îi fac dreptate poetului Ion Vinea, doamnei H.Y. Stahl, ambii victime ale malversaţiunii/malversaţiunilor...)  P.D. a dat cel mai scurt răspuns posibil: Da, a spus octogenarul, cu un oftat, însă aşa erau vremurile... Dar cei care au vrut să afle adevărul l-au aflat încă pe-atunci...

Acesta era omul. Iar nu propriu-zis scriitorul. Citisem postfaţa semnată de P.D. la noua ediţie a Cronicii de familie, în care autorul îşi punea cenuşă în cap pentru a fi făcut concesii în descrierea burghezo-moşierimii doar în tonuri negre. Ruga insistent pe bunul cetitor să fie înţeles, căci aşa fuseseră vremurile; să fie iertat şi cartea să fie citită cu drag, trecându-se peste aceste bube şi bubiţe... Am citit mai apoi şi Pactul cu diavolul, cartea interviu semnată de George Pruteanu. Am citit şi Ne vom întâlni la judecata de apoi, în care marele romancier se explică.  Câte şi mai câte izmeneli de surtucer. Dar unde se evaporase fără rest teribilul autor al Cronicii de familie?

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale.

15 iunie 2008, marţi (...): Merg pe jos până pe Brezoianu, trec de Tipografia Univers, ajung la colţul cu aleea Relgis, acolo văd că există un imobil 29-A, apoi altul similar 29-B, şi altul chiar spre intrarea în Cişmigiu, 29-C, cel căutat. ( O altă adresă pescuită din cărţile de telefon fiind cea din str. Mătăsari nr. 4, deci la colţul cu Matei Voievod, unde am locuit la cămin, pe vremea studenţiei.)  Aici e o placă memorială pentru Ctin Titel Petrescu. Începe ploaia, dinspre parc vin doi domni, unul foarte în vârstă, ajutat, în baston, urcând cu greu scările. Intru cu ei, le spun ce şi cum, cel mai tânăr îmi confirmă că aici a stat  Petru Dumitriu  înainte de a fugi peste graniţă. După cum tot aici au stat mari actori: Ion Finteşteanu, Moni Ghelerter, din nou Marcela Rusu, care probabil între timp schimbase  partenerul, alţi mari actori. Bătrânul îmi dă telefonul preşedintelui de asociaţie, îl trec pe o însemnărică (pe care iute o rătăcesc, nevoit să caut în cartea de telefon, noroc că reţinusem prima literă a numelui). Ies la Spicul şi mă hotărăsc să caut Elisabeta 95, pentru  D. Caracostea...

Poezia zilei, Ion Lazu     

cântec fără sfârşit

Ţi-ai oprit cîndva asupră-mi privirea ochilor verzi

şi eu am prins-o, lacom şi nu i-am mai dat drumul niciodată

înaintînd de atunci necurmat, pas cu pas

ca vrăjit, prin verdele tunel

spre adîncul sufletului tău, bănuit;

m-ai atins într-un fel anume, electric

şi de-atunci te-am înşfăcat ca o

caracatiţă în îmbrăţişările mele

fără scăpare;

mi-ai adresat un început de cuvînt şi eu

preluîndu-i intonaţia, improvizez la nesfîrşit

imnuri despre iubirea noastră;

şi va veni o clipă

cînd la rîndu-ţi vei vrea

să te scufunzi ca într-o fântână

în privirea ochilor mei stătători,

spre sufletul bănuit în adînc;

va veni un moment cînd mă vei cuprinde

ca o caracatiţă

în încleştarea îmbrăţişării tale,

cînd ţi se va revărsa de pe buze

mierea cuvintelor despre iubirea noastră –

ci eu, atunci, nu voi mai fi decît

un cuvânt repetat.

Alţi scriitori:

Spiridon Popescu, m. 1933

Darie Novăceanu, n. 1937

Gh. Crăciun, n. 1950

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

Revenind la întîlnirea cu A.M. Vorbesc cu ea la telefon. Îi explic cum se ajunge. O întîmpină Nicu în hol. O aud: Încotro mă îndrept? Spre mine, răspund eu (Un fel de Unde eşti Chimiţă?). Vine în sufragerie. Îi spun să-şi lase paltonul în hol. Editură acasă? se miră poeta. Culmea ar fi să aveţi şi copii. Deci stilul celui ce dă mereu cu bîta în baltă. Pentru că sinceritatea ţine de comoditate, sau de inaptitudinea de a te mobiliza ca să fii măcar politicos. Îi spun: Are trei copii. Nicu: Să dau şi la alţii! Plin de cărţi, zic, la ce te puteai aştepta decît la o hecatombă de cărţi? Ţone aduce vorba de Gherasim Luca şi de Paul Păun pe care a avut surpriza să-i găsească poeţi proletari în Cuvîntul liber. Zice A.M.: L-am auzit odată la radio pe G.L, a repetat de o sută de ori acelaşi cuvînt, n-am mai putut să-l ascult. Zic: Nicu, de ce te miri, Ţuţea spunea că începem prin a fi de stînga în tinereţe şi apoi devenim de dreapta, în mod firesc. A.M. aprobă, zice: Devii de dreapta din elitism. Pe loc îmi dau seama că are o minte tranşantă. Mă întreabă la un moment dat: Lucraţi de mult la această editură? Mai serios în ultimii doi ani, însă numai iarna, căci vara îmi văd de geologie. E o editură îndrăzneaţă, ambiţioasă şi generoasă. Lasă să se înţeleagă că publicăm şi cărţi ce nu merită. Ţone acceptă. Îi explic: avangarda, Aldebaran, îi dăm un exemplar, Ţone îi spune de ICARE; i se pare o treabă foarte serioasă. Dar de fapt nu-i are la inimă pe avangardişti, sunt totuşi tradiţionalişti, zice. Mă face să înţeleg că erau oameni fără nici un Dzeu. Just, mă gîndesc. Dar, zic, Arghezi, Barbu etc? Nici pe ăştia nu-i pune prea sus. Admite că Brâncuşi, Vianu, Trakl, Tzara merită stimă.

Ne amintim de colegul meu Romică P., la care mergea cu Matei să facă baie. Îi spun că Romică a murit de cîţiva ani, om bun, prieten de nădejde. Aduce vorba de Sergiu Filip, care a trebuit să-şi ia pseudonim pentru că fusese închis. A încercat ea să-l publice la SLAST, a făcut un grupaj pentru Cristoiu, dar nu a apărut. Mă gîndeam să-l ajut, credeam că înnebuneşte, îi văzusem diagnosticul şi ziceam să apuce să se bucure, că apoi nici n-o să mai ştie că sunt poeziile lui. Dar n-a înnebunit, vezi bine! Că în această colecţie nu l-ar fi publicat pe T.G.M. nici moartă! Că nici Pituţ nu e cine ştie ce. A debutat în maniera I. Alexandru, dar fără aceeaşi expresivitate. Eu o contrazic. Şi că a dat-o pe sonete. De fapt ei îi place Iova, care în poezie teoretizează. A recunoscut însă că nu are forţa ei de expresie, i-ar trebui violenţa ei. Că se ceartă cu el, că scriu unul împotriva altuia, dar e cel mai bun, îşi trăieşte poezia, publică acum ce-a scris în ‘75, lucruri ce şi acum sunt foarte noi. Îi arăt că ştiu acel vers pe dinafară, de fapt îi ştiu toată poezia pe dinafară –şi îi dau alte cîteva exemple. Zice: Ne-a luat odată interviu Cătălin Ţîrlea ei, lui Iova şi lui Flora. F. a zis că lui îi place să bea, Iova să se îndrăgostească, iar ei să stea în pat, cu ochii în tavan, ore în şir. Şi să se certe. Îi spun că şi Cehov visa să nu facă nimic, dar asta probabil pentru că scria cîte o sută şi ceva de schiţe pe an. Şi-i mai place Mariana Marin. Eu: Nu mi-am format o părere. I-am ascultat cîteva poezii la radio, nu ai ce asculta, nu ai ce înţelege, nu se transmite nimic.

Alege pentru copertă culoarea neagră, cum ne şi aşteptam, schimbă dedicaţiile: mamei, tatei, fiului, sorei, de unde fuseseră adresate unor străini. Apar T. Jebeleanu şi Vlad Ciobanu şi în curînd A.M pleacă. Îmi mulţumeşte, la uşă.

Va urma 

Fotografii...recuperate de pe un aparat defect (Amintiri din Luxemburg)

Adăugaţi o legendă