Scriitorul zilei, Jean Bart,  n. 28 noiembrie 1874 - d. 12 mai 1933

    

Fiu al generalului Panait Botez, s-a născut la Burdujeni, a fost elevul lui Ion Creangă la şcoala primară din cartieerul Păcurari-Iaşi, apoi a făcut Şcoala de ofiţeri de marină, îndeplinind diferite funcţii administrative. A înfiinţat Revista Marină şi a fondat Liga Navală Română. A scris fără vreo pregătire filologică, însă cu sinceritate şi înţelegerea oamenilor din mediul portuar, din navigaţie, în luptă cu dezlănţuirile naturale dar mai mult cu îngrădirile şi absurdul legilor; şi-a organizat textele sub forma unor jurnale, schiţe din zona porturilor şi din viaţa marinărească şi în final a dat romanul Europolis, care i-a adus consacrarea. Numai Radu Tudor  an, cu al său Toate pânzele sus a mai dat o carte atât de incitantă pentru tânărul cititor.

Fratele mai mic cu 10 ani, Octav Botez, a făcut studii filosofice şi i-a urmat la catedră lui Garabet Ibrăileanu. Iar în fapt, ambii fraţi au făcut parte din cercul de la Viaţa Românească şi au fost influenţaţi de marii scriitori de acolo, în primul rând de ideologia lui Ibrăileanu şi de nuvelistica lui Sadoveanu.

Opera: Jurnal de bord, Schiţe de bord şi marine, 1901; Datorii uitate, 1916, memorii de război; În cuşca leului, 1916, memorii de război; Prinţesa Bibiţa, roman, 1923; În Deltă..., 1925; Pe drumuri de apă, 1931; Europolis, roman, 1933

Citeşte ami mult. http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Bart

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

4 aprilie 2007 : (...) Cobor, fac două poze cu intrarea la scara lui Naghiu şi ies din nou la şosea, ca să ajung la intersecţia cu Barbu Văcărescu. Ţintă cartierul Floreasca. O zi primăvăratică, aş vrea să identific casa lui Eugeniu P. Botez-Jean Bart. Planul îmi indică o stradă Doamna Oltea desprinzându-se din B. Văcărescu, imediat pe partea stângă. Îl abordez pe un ins care îşi spală maşina, la intrarea garajului, îmi indică prin gesturi: undeva, mai departe, însă eu găsesc la doar câţiva paşi intrarea pe strada căutată, planul meu e mai deştept decât al domnului Logan. De unde ştiu că EB a stat pe strada asta? Păi din cartea de telefon a anilor 30, consultată la Academie. Strada Dna Oltea nu are case decât pe partea dreaptă, iar în stânga îmi dau seama, este zidul spre stadionul Dinamo. Case liniştite, parcă o enclavă de vechi cartier, netulburat de schimbările acestor ultime decenii. Spaţii aerisite. Zarzări înfloriţi. Dar devin  neliniştit, căci caut un număr 158, iar strada, cât o văd eu, nu e destul de lungă şi nu poate cuprinde nici jumătate dintre ele. La 56 deja intru la idei, întreb pe o doamnă pândită la geam, nu ştie, dar mă îndrumă la o doamnă de vis-a-vis, în vârstă. O chem la portiţă. Nu ştie de un Jean Bart, nici de Eugen Botez, deşi o stradă cu numele acesta există în cartier. Oamenii aceştia pe ce lume trăiesc? Derută. Iată ce-mi spune, totuşi: la nr. 62 a stat nepoata lui Kogălniceanu. A stat, dar nu mai trăieşte...

Ajung la intersecţie, îmi apare din dreapta un domn pe bicicletă, ca la 60 de ani, îi fac semn să oprească. Nu ştie de un număr 158, iar Jean Bart a fost un actor care trăia pe-o stradă vecină, a jucat în filmul Erupţia şi i-o trăgea Licăi Gheorghiu. Ştiţi cine era Lica? Păi ştiu. Iar strada Eugen Botez e ca o potcoavă, pleacă din Barbu Văcărescu, ocoleşte spre stadion şi revine în Barbu Văcărescu. Derutat, merg mai departe pe Doamna Oltea, dar ea se opreşte la numărul 76. Eh, aici deja sunt case-vile în reconstrucţie, în transformare. Trec pe strada Eugen Botez şi avansez pe partea ei stângă, foarte atent. Aşa că printr-un noroc zăresc o tăbliţă veche, uitată, dar cât de necesară mie! pe care scrie Eugen Botez, fostă Parc Dna Oltea nr.154. Măi să fie! Înseamnă că a existat o altă numerotaţie şi că eu mă aflu foarte aproape de ceea ce caut. Caut înainte şi înapoi, din calculele mele reiese că e una dintre casele dinspre zidul depoului auto Floreasca.  Strig generic: Allo, Allo!, apare o doamnă la scara din spatele clădirii, intru, întreb. Ea e aici de exact 50 de ani, de când a terminat facultatea, este de fel din Iaşi, dar spre mirarea mea nu ştie de scriitorul de la Viaţa românească Jean Bart, de Comandor, de... Ies, revin la intersecţie, tot socotind numerele vechi din doi în doi. Există pe hartă un parc Eugen Botez. Şi o stradă Comandor E. Botez. Apar două doamne foarte vârstnice, le întreb de Jean Bart, de Eugen Botez, nu au auzit de scriitor, nici de Comandor, însă una dintre ele îşi aminteşte că pe o altă stradă se află casa lui Grigore Băjenaru, acum decedat, autorul cărţii Cişmigiu et Co. Am să dau singur de adresa respectivă, ea nu mă poate însoţi, are mari dureri de picioare. Cu atât mai puţin cealaltă, chiar mai dărăpănată decât prima, roşcată la faţă, basedoffiană, cu ochelari groşi de-un deget. E sora ei, îmi spune, a venit în vizită, din Canada. Eu, totdeauna galant: Aţi pândit o vreme foarte frumoasă, ia uităţi ce magnolii minunate! Şi cea mai tânără, localnica, nemairezistând seducţiei mele, îi transferă cheile surorii mai mari, explicându-i ce şi cum, declarându-mi că mă însoţeşte până la casa Băjenaru. Pornim, în ritmul ales de însoţitoarea mea prea amabilă. Îmi spune că mai este o casă, pe colţ, cu un înscris, însă nu l-a citit niciodată. Soţie de medic ORL-ist, decedat, iar unicul lor fiu este plecat în Germania. Mergând în acest ritm „de recuperare”, pe strada Buestrului, zăresc o placă memorială pentru pictorul Schwaitzer-Cumpăna.  Însăţitoarei mele nu-i reproşez că nu mi-a spus nimic despre această placă. Îmi amintesc a fi asistat la un vernisaj S-C, la galeria Simeza, pe la mijlocul anilor 60, împreună cu colegul LP, asta după ce, tot acolo, văzusem Păsările căzând ale lui Eugen Ciucă, plecat mai apoi în Italia, din câte am aflat. Fac două poze, din mers. Ea are mari dureri faciale, un coleg al soţului a consultat-o, nu are ce-i face. Zic, foarte doct: Cea mai păcătoasă durere facială: nevralgia de trigemen! (Vorba lui Mircea Crişan: Cultura mi-am făcut-o din conversaţii...) Şi pe când mergeam spre casa lui Băjenaru, ne pomenim la colţul unde doamna cea amabilă îmi arată o inscripţie, cea pe care nu a citit-o niciodată. Minune! Este vorba despre basorelieful cu placă memorială al lui Jean Bart! Iată că Uniunea, Muzeul, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi. Comandorul a cărui adresă o căutam, în ideea de a-i pune o placă memorială autorului lui Europolis... Doamna rămâne crucită. Iar eu cum nu se poate mai mirat. Ce-i drept, placa este pusă de curând, aurie, strălucitoare-şanjantă, pe metal, deci cam greu să citeşti din stradă. Răsuflu uşurat. O excursie instructivă. Mergem mai departe, la colţul spre Calea Floreasca, pe stânga, e o casă mare, o vilă cu etaj şi cu două intrări, aici a locuit Grigore Băjenaru. Un domn în curte, spre 40 de ani, mai nou pe-aici, dar amabil îmi dă telefonul lor, să vorbesc deseară cu soţia, care ştie mai multe, căci dânsa a copilărit aici. Revenim încetinel la vila Botez, o rog pe amabila doamnă să stea în faţa inscripţiei, vreau să intre în poză. Fac poze şi notez ce scrie sub efigia de bronz a bărbosului căpitan: „Aici a trăit şi a creat între anii 1928-1933 comandorul Eugen Botez 1874-1933 prozator şi publicist de marină cu pseudonimul Jean Bart, membru fondator şi secretar al Ligii Navale Române. Liga navală română, 2003”.

Şi aflu că dânsa provine din extremul nord al ţării, practic din Bucovina şi se numeşte Şerban Varvara. Nume românesc, zic. Doamnă, exclam, într-o ieşire sentimentală, şi eu sunt refugiat basarabean, am plecat de-acolo la numai 4 ani, însă îmi amintesc şi azi că pe una dintre vecinele noastre o chema Varvara, cu ai cărei copii mă jucam în drum. (Şi nu-i mai spun că una dintre primele mele amintiri este acea femeie care chemase puişorii şi le azvârlea bulgur – boabe de grâu măcinate foarte mare). Poate nu mă credeţi: dar nici nu vă daţi seama ce bine se leagă lucrurile în viaţa asta. îi spun, cu fior. O mai conduc câţiva paşi, apoi îmi iau rămas bun, sub semnul acestei emoţii izbucnite irepresibil.

Alţi scriitori:

G. Bariţ, n. 1812

C. Ciopraga, n. 1916

Lucian Raicu, n. 1934

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1999

6 ian.1999:  În fapt, nu ştiu ca mama să fi avut vreo prietenă intimă. Poate simţea că neliniştile din sufletul ei nu sunt de împărtăşit altora. Bîrfe, intrigi, nu plecau de la ea, le asculta fără să-l încurajeze pe cel ce le promova; nu se arăta curioasă, încîntată, nu cerea amănunte. Vedea ea însăşi destule...Va fi simţit oare că viaţa poate deveni şi mai urîtă dacă vorbeşti urît despre ea?

Curios? Unchiul M. nu ne-a îndemnat niciodată să urmăm o carieră militară, pe mine, pe Gelu şi Aurel. În cimitirul din Cireaşov, unchiul M., în mormînt străin, e situat mai spre est de Mişulică, deci mai aproape de Cioburciu…M-aş fi descurcat mai bine cu Veneticii dacă aş fi avut memoria sorei mele şi hazul ei?

10 ian. Deci: Montaigne călătoreşte în Germania, Elveţia, Italia din mai multe motive: 1. libertatea nou cîştigată, renascentistă; curiozitatea pentru Italia, specială, pentru că acolo fusese cîndva şi tatăl său, care îi va fi povestit minunăţii; 2. era în căutarea unor băi pentru litiaza lui renală; 3 dorea să-şi dea seama dacă Roma acceptă Eseurile, carte pritocită în 12 ani de recluziune, scrisă ca pentru sine însuşi, dar se vede că totuşi o scria şi pentru succes, pentru a obţine confirmarea/aprobarea, de ce nu? elogiile, emulaţia; dovadă că scopurile se schimbă pe parcurs, dacă nu cumva ţinta adevărată fusese doar mascată cu alte motivaţii, plasate pe moment mai la vedere… 4. bucuria libertăţii, după 12 ani de recluziune, foamea de spaţiu şi dorinţa de relaxare de după muncă… Or, se întâmplă acest lucru minunat: Jurnalul lui de călătorie, nemenţionat vreodată de autor, e găsit din întîmplare, după 190 de ani, de un canonic Prunis de Chancelade, care era în căutare de documente pentru redactarea unei istorii a regiunii… Şi ce succes eclatant! Şi cât de târziu, Doamne!

Ce să mai zic? Montaigne bolnav, Pascal bolnav, Rousseau bolnav… Scrisul ca medicament, ca autovindecare.

Va urma 

Fotografii de duminică...

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă: Iată legenda, instituită adhoc: Agresat de nişte imberbi zurbagii, viteaza Răţuşcă-mamă a lăsat să treacă şirul de boboci înainte, apoi a sărit în faţa ambarcaţiunii insurgente şi după câteva asalturi îndrăzneţe, agresorii au fost nevoiţi să bată  în retragere...Victorie la scenă deschisă!!! Bravo, Răţuşca !