luni, 20 august 2012

Scriitorul zilei: Zoe Dumitrescu Buşulenga; consemnări - Mioara Bahna; poezia zilei: Florin Costinescu; fotografii: Lidia Lazu în recital...

Scriitorul zilei: Zoe Dumitrescu Buşulenga, n.20 august 1920 - d. 5 mai 2006

      

Fiica unui jurist bucureştean, a făcut Şcoala Centrală, s-a înscris la Conservator şi din motive medicale a trebuit să opteze pentru Litere şi Drept, devenind licenţiată în filologie engleză şi germană; în 1970 îşi va trece doctoratul cu Renaşterea - Umanismul. Dialogul artelor. Din 1948 îşi începuse cariera universitară, în 1971 devenind profesoară, apoi şefa catedrei de Literatură comparată şi Universală. Până în 1957 fusese redactor la Editura pentru Literatură, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, unde devine director în 1973. Un an mai târziu va fi membru corespondent al Academiei Române, titular din 1990 şi vicepreşedinte al Academiei, între 1990-1994. Din 1991 până în 1997, director la Accademia di Romania din Roma.
A scris nenumărate cronici literare, studii, prefeţe din domeniul literaturii comparate, critică şi istorie literară, filosofia culturii, prezentări ale scriitorilor romîni şi străini, contemporani sau clasici, antici etc.
În ultimul deceniu de viaţă s-a retras la Văratic, apoi s-a şi călugărit, sub numele Benedicta (nu Benedictina, cum scrie Alex. Ştefănescu, într-o rememorare unde îşi face mea culpa pentru a nu o fi apărat cu destulă hotărâre pe ZDB, distinsa profesoară a sa şi a multora dintre literaţii încă în viaţă, de învinuirile nedrepte şi nedemne ale unor sicofanţi - învinuiri ce se referă îndeosebi la "curtarea" de către prof. acad. a cuplului prezidenţial de tristă amintire. Oricum, astăzi astfel de acuze nu-şi mai au rostul, după ce la timpul cuvenit gestul de pocăinţă nu a avut rezultatele scontate.)
În ale lor Istorii privind literatura română - bucoavne în taină râvnite de orice condeier, şi unde biet scriitorul român ajunge ori prea târziu ori mai degrabă deloc - Marian Popa şi N. Manolescu nu-i acordă o atenţie anume  profesoarei domniilor lor, primul considerând că universitara nu a evitat "platitudinile" şi a dovedit "neglijenţe ştiinţifice", iar al doilea, pe aceeaşi direcţie, o prezintă ca fiind foarte informată, însă "fără contribuţie personală".

Opera critică: Ion Creangă, București, Ed. pentru Literatură, 1963; Eminescu, București, Ed. Tineretului, col. "Oameni de seama", 1964; Surorile Brontë, 1967; Sofocle și condiția umană, București, Ed. Albatros, col. "Contemporanul nostru", 1974; Eminescu - cultură și creație, București, Ed. Eminescu, 1976; Renașterea, umanismul și destinul artelor, București, Ed. Univers, 1975; Eminescu și romantismul german, București, Ed. Eminescu, 1986 ed. a II-a, București, Ed. Universal Dalsi, 1999); Eminescu. Viață - Creație - Cultură, București, Ed. Eminescu, 1989; Ștefan Luchian, 1993, (în colaborare); Muzică și literatură, (în colaborare cu Iosif Sava), București, Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994). 
Studii de comparatistică: Renașterea, umanismul, și dialogul artelor, 1971; ediția a II-a, revăzută și adăugită, 1975; Valori și echivalențe umanistice, excurs critic și comparatist, București, Ed. Eminescu, col. "Sinteze", 1973; Itinerarii prin cultură, (culegere de articole grupate în patru capitole: I. Portrete pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine, III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist), București, Ed. Eminescu, 1982. 
Impresii de călătorie: Periplu umanistic, 1980, București, Ed. Sport-Turism, 1980 (însemnări eseistice despre Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franța). 
Memorialistică: Caietul de la Văratec. Convorbiri și cuvinte de folos, Ed. Lumea Credinței, București, 2007
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zoe_Dumitrescu_Bu%C8%99ulenga
 http://www.romlit.ro/ce_urt_ne-am_purtat_cu_zoe_dumitrescu-buulenga
 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/busulenga.htm

ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris):
3 iunie 2007 (...)  De acolo revin pe Griviţei, mă abat pe Buzeşti, să revăd placa memorială a lui Eminescu pe când locuia „împreună cu Veronica Micle, în primăvara anului 1882”, trec apoi pe la nr. 74, unde a fost sediul întreprinderii la care am lucrat în primii zece ani de geologie - ca să ajung pe Semicercului 1, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Spre Calea Griviţei sunt nişte magazine, iar intrarea pentru locatari e prin spate. Cumva intru în imobil, cumva dau la etajul II peste Flori, administratoare, la cam 40 de ani, alegră, amabilă,voind să pară măcar cu zece mai tânără (o prea înţeleg: am zărit un domn mişcându-se în cadrul uşii spre cealaltă cameră), îmi dă telefonul unei Sorina, care stă aici mai de mult şi lucrează la Academia Română. Flori îmi spune că dânsa e cea mai veche de pe scara asta, de prin 94 şi nu-şi aminteşte de dna academician ZDB, cu atât mai puţin ceilalţi locatari, mutaţi toţi de curând. Dar dacă avem adresa de la Uniune... Obţin cele două telefoane de contact.






Poezia zilei
Florin Costinescu
Umbră vinovată

E timp de umbră vinovată,
e vremea gri, ca de nisip,
ceva stă pururea să cadă,
ceva îşi caută alt chip.

Statornicia plânge-n sine,
în golul dintre amintiri,
vechi măreţii: între ruine,
scuipaţi în moarte - vechi martiri.

Mă uit în jur: statornic vântul,
doar el stăpân rămas în scaun,
actor de circ însuşi cuvântul
făcând figură de biet claun.

E timp de umbră vinovată,
e vremea gri, ca de nisip,
şi-un murmur tremurând văzduhul,
de parcă-ar blestema Oedip,
azi spulberând zăpada albă,
iar mîine măcinând nisip...

(din Nuferi blastemând, Ed. Semne, 2010)


Un comentariu de Mioara Bahna
la volumul Ion Lazu: 101 poezii, Colecţia Ideal, 2011


Mioara Bahna
Un melancolic: Ion Lazu
      Volumul de 101 poeme, al lui Ion Lazu, apărut la Editura Biodova din Bucureşti, în 2011, şi pus, prin motto, sub semnul forţei izbăvitoare a cuvântului, cuprinde, aşa cum mărturiseşte autorul în nota de la început, elegii care au fost scrise între anii 1964 şi 1989 şi, în funcţie de cenzura comunistă (sau, mai apoi, de cenzura economică), au apărut în volumele: Muzeul Poetului(…), Poemul de dimineaţă(…), Cuvinte lângă zid(…); câteva poeme au fost publicate în revistele literare ale vremii, începând din 1981 şi până în 2007.
      Construite, în general, prin filigranare senzorială – trilul păsărilor, cântul continuă. Cine-ar pricepe / De-i pe sfârşite ori abia-ncepe; boarea galbenă de sânziene; lacrima atât de clară de pe obraz; cearcănul vânăt; stelele ce-n neguri ard etc. – , poemele care alcătuiesc acest volum-antologie sunt învăluite de o continuă melancolie.
      În poemele din primele volume, teluricul şi astralul se armonizează, alcătuind un spaţiu ocrotitor pentru vis şi pentru îndrăgostiţii care-şi desfăşoară sufletele, unul spre celălalt, asemenea perechii primordiale: Pe malul apei, scund / Într-o raclă de prund / Să ne iubim – orbi / De lumina din plopi / Şi de frunza ce scapă / Sau licăre-n apă.
      Natura, aproape omniprezentă, în poemele lui Ion Lazu, nu este însă zugrăvită, în manieră tradiţională: poetul reţine, de fiecare dată, un număr minim de elemente – cărora le conferă statut de chintesenţă a locului asupra căruia îşi focalizează simţurile – şi care, la nivelul întregului volum, devin laitmotive. De pildă, pasărea, de obicei în zbor, solitară sau în stoluri, numită generic sau prin referire la diferite specii (grauri, prigorii, mierle, ciori, porumbei), apare frecvent, într-o cromatică bogată (o stranie pasăre neagră; pasărea albastră; o pasăre, de-un galben / Miraculos), încărcată de sugestii, susţinute adesea şi prin determinanţi adjectivali (straniu, miraculos etc.). Alteori, pasărea apare metonimic: triluri ce se-nfioară; cântătoarele etc. Dar şi insectele, fluturi, albine, furnici, punctează cu graţia lor efemeră  peisajele traversate de ochiul poetului, atent la toate făpturile şi înfăptuirile firii.
      Vegetalul este, de asemenea, o prezenţă constantă în poemele lui Ion Lazu, fie sub forma ierburilor, mohorul, sânzienele, trandafirul, garoafele (sau chiar prozaica legumă, ceapa, care devine, într-o poezie,  sursă de meditaţie: Aruncată pe geam afară / Cine ştie când / O ceapă / s-a răsucit cu discul în jos – / cu punct de sprijin în steaua polară – / şi acum ridică din pământ / micrometric / trei coloane verzi / mai sigure decât istoria unui imperiu.) etc., fie cu înfăţişările lui solemne, copacii, nucul, gutuiul, salcâmul, prunul, ulmul, vişinul, frăgarul, arinul.
      Străbătând, aşadar, spaţii felurite – ca geolog, cu privire de artist, receptiv la toate nuanţele vieţii –, poetul identifică o risipă de trăiri în orice moment (dimineaţa, în amurg, noaptea etc.), în orice formă de relief, pe dealuri, câmpii sau pe versanţii împăduriţi, dominaţi de euritmii: Până la urmă şi-au încropit cântătoarele / Euritmia în pădurea ce-a adormit / (…) / Până la urmă şi torenţii cad / Dintr-un versant şi din altul / Ritmat.
      Râul, pârâul, apa, în general, subliniază senzaţia unei contiguităţi edenice, ocrotitoare, lângă care îndrăgostiţii se visează duşi prin somn mai departe / De-acest râu fără moarte, râul fiind nu doar personificat, fiindcă ştie de-o urmare, ci având chiar superioritatea pe care i-o dă şansa veşniciei.
      Adierile meditative din primele volume sunt la fel de delicate ca şi imaginarul poetic înfăţişat: Mâna cât o ridic / Smulg o frunză verde / Copacul o pierde / Eu n-o câştig (amintind vag de Ienăchiţă Văcărescu şi a sa Într-o grădină) sau sugestia destinului nepăsător: Oamenii vin dinspre / O mână care-i aruncă. Pe acest fundal, apare şi definiţia poetică: Stelele ce-n neguri ard / Sunt poate spărturi într-un gard / Prin care noi, de jos / Şi ei, înalţii, / Ne uităm unii la alţii.
      Pe parcursul volumului se poate remarca o firească evoluţie, o maturizare, la nivelul imaginilor artistice şi al expresiei, printr-o tot mai acută interiorizare a trăirilor, având drept consecinţă şi o accentuare a laturii meditative a poemelor, zidul, marginea, noaptea, amintirea părinţilor (Tremur şi tac: / Ce mult v-aţi schimbat / De când am plecat / Cât aţi pierdut din trup şi din glas), mama, zăcerea visătoare, bacoviană, neodihna, retragerea din valea vieţii, fiind astfel imagini care sporesc latura melancolic-elegiacă a cărţii.
      De la un capăt la celălalt însă, poemele lui Ion Lazu sunt traversate de sentimente care nu ating intensităţi extreme, spectaculoase: iubirea este domoală, calmă, împlinită şi nici măcar moartea nu naşte spaime, fiind, mai de grabă, privită cu împăcare, ca un dat: Moartea e încuibată în / Şuierul planetei Pământ. Sincopele speranţelor – sau ale vieţuirii depline, în general, – sunt înregistrate tot molcom: Prin sufletul nostru nu se mai vede / Ca printr-o fereastră prea veche…
      Nici timpul, în curgerea lui continuă nu-i provoacă eului liric lamento-uri, deşi înregistrează cu neplăcere că prezentul trăirii e prea puţin şi nu poţi face din noapte zi / Decât turnând catran / La rădăcina Timpului.
      În concluzie, volumul-antologie al lui Ion Lazu, oferă cititorului imagini ale unei lumi blânde sau îndulcite de privirea caldă a poetului, care o străbate preţuindu-i toate înfăţişările prin care îi iese în cale, şi zborul sau cântecul păsărilor, şi iubirea, şi ierburile care cotropesc aproape orice peisaj, şi mirosul de busuioc de la grinda unei case părăsite, şi locurile singuratice pe care le străbate, şi orice formă de manifestare a vieţii, a firii, însoţit cel mai adesea doar de poezie pe care şi-o ia confidentă, fiindcă, prin aceasta, Imensul gol se umple de cuvinte / Ca de glasuri un altar.  
(preluare din revista râmniceană Spaţii culturale, 2012)

 ion lazu, fotografii... Lidia Lazu în recital


Lidia Lazu în recital la Rm, Sărat
Lidia Lazu în recital la Galaţi
Lidia Lazu în recital la Palatul Şuţu


Lidia Lazu în recital  Blaga, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti