duminică, 26 august 2012

Scriitorul zilei: Ion Simuţ; comentarii, poezia zilei, fotografii...

Scriitorul zilei: Ion Simuţ, n. 26 august 1953

        

Fiu de ţărani români din satul Hotar, a făcut clasele primare  în satul natal, liceul pedagogic din Oradea (1968-1973) şi Filologia la Cluj, secţia română-franceză (1974-1978), revenind pentru un timp ca profesor de franceză în comuna natală (1978-1986). Devine redactor la revista Familia, începe o carieră universitară la Oradea, parcurgând treptele până la cea de profesor titular, din anul 2000 prodecan al Filologiei orădene, iar din 2008 decanul respectivei facultăţi.. În 1997 a trecut un doctorat cu o temă despre Liviu Rebreanu dincolo de realism.  Debutase în revista Familia. În perioada studenţiei clujene a fost ataşat grupării de la Echinox. A publicat peste 700 articole de critică, istorie literară, eseuri, studii, sinteze; a colaborat la redactarea unor volume colective; a editat şi prefaţat numeroase volume importante. Colaborator şi în prezent la cele mai importante reviste literare ale noastre, România literară, Viaţa românească, Vatra, Familia etc.

Opera critică:   Diferenţa specifică, Cluj Napoca, 1982; Incursiuni în literatura actuală, Oradea, 1994; Revizuiri, I, Bucureşti, 1995; Critica de tranziţie, Cluj Napoca, 1996; Confesiunile unui opinioman, Oradea, 1996; Rebreanu dincolo de realism, Oradea, 1997; Arena actualităţii. Confidenţe, Iaşi, 2000; Augustin Buzura, Braşov, 2001; „La ţigănci" de Mircea Eliade în cinci interpretări, Cluj Napoca, 2001; Liviu Rebreanu, Braşov, 2003; Clepsidra răsturnată. Convorbiri cu D. Ţepeneag, Piteşti, 2003.
 A îngrijit şi prefaţat ediţii din Teodor Scorţescu, Octavian Goga, Mihail sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Streinul, Paul Georgescu, Dinu Nicodin, Eugen Lovinescu...
Citeşte mai mult:  http://www.crispedia.ro/Ion_Simut
      http://www.uoradea.ro/attachment/791672704232e82e41d0a31a6bc16159/9e8bc96c819b45b245aaf79a57274e46/Simut_Ioan_CV.pdf
     http://www.romlit.ro/ion_simu_i_coala_sa_de_critic


Poezia zilei
Mariana Ionescu/Vicenţia Vara, n. 26 august 1947

***
  „Ar trebui să mă obişnuiesc să dorm
pe locul unde a murit soarele,
dar nu pot, –
cenuşa miroase a carne de om./ 
Dumnezeule mare, vindecă-mă de iubire/ 
şi vindecă-mă de moarte,/ 
aşa cum toamna vindeci floarea de mireasma ei,/ 
şi o să pot să intru în somn/ 
ca într-o grădină de ierburi înalte”

***
 „Chipul meu răstignit
în toate lucrurile lumii acesteia
te învăluie în lumină de lacrimă,
gândul meu cu parfum
de scorţişoară şi mosc
coboară spre inima ta,
pasăre de argint care
s-a lepădat de cântec.
Vremea zgomotoasă înghesuie
în imensul ei pântec
soldăţei cu pumnii muşcaţi de secunde
 înfipte în carnea străvezie a timpului.

 O lacrimă a căzut în aripa vegherii,
strălucitoare,
viaţa se schimbă în amurg
şi în aşteptarea cea mare
a învierii”

***
 „Uneori, mă întorc în duminica aceea când
tot ce atingeam cu privirea
se transforma în aşteptare
şi împodobeam dantela gândurilor
cu îngheţaţi clopoţei de argint.
Prizonieră într-o mirare ca într-o
 încăpere străină,
schimbam cu răsuflarea mea
obiectele din jur în spectre de lumină
şi o mulţime de ochi carnivori
mă-nconjurau pe nesimţite strigând
cu glasul tăcerii:
 Regină, Regină, Regină…

Timpul îşi rărise secundele cu aripi de înger,
pe un perete strălucitor
se legăna şovăielnică umbra
singurătăţii mirosind puternic a mosc.
Îmi uitasem numele şi începusem să cred că
M-am întors în văile copilăriei şi sunt
 Pedepsită să aştept să mor.

Uneori mă întorc în duminica aceea când…”

Am preluat poemele din articolul dlui Tudor Cristea: http://agonia.ro/index.php/essay/13925587/index.html 


Consemnări
ion lazu: Scriitorii şi securitatea, II

Deocamdată s-a lansat o nouă provocare, anume de la nivelul ministrului de resort: să fie luaţi în discuţie şi ostracizaţi acei creatori care au sprijinit fostul regim prin poezii, picturi, cîntece de laudă închinate partidului, comunismului, etc. Cei care au pus umărul la cultul deşănţat al personalităţii. Să fie vorba despre o propunere serioasă, bine chibzuită, sinceră în ultimă instanţă, sau cumva e doar o diversiune în plus? Vreau să fiu bine înţeles: ni se propune să luăm în discuţie un colaboraţionism sub semnătură proprie, deci cunoscut opiniei publice, nu numai colegilor de breaslă. Ni se dă exemplul colaboraţioniştilor din Franţa. Dar acolo lucrurile s-au dezbătut imediat după război, în primii trei-cinci ani. Or, la noi, şi după trecerea a 17 ani de la Evenimente, ce s-ar mai putea pune în discuţie, atîta timp cît faptele colaboraţioniştilor s-au produs la vedere, sub nume propriu, omologate, recompensate, premiate – aduse de televizor în casa fiecărui român, în loc de orice altceva?!
Nu ne este clar că opinia publică din România a avut din plin posibilitatea de a amenda în aceşti ani pe autorii de ode, etc.? La drept vorbind aceşti linguşitori/clănţăi au fost, lucru de înţeles, autorii cei mai cunoscuţi în toată acea perioadă, deveniţi notorii prin modul dezgustător în care continuau să-i aduleze pe marii criminali ai naţiunii. Să nu-mi spuneţi că ipochimenii în chestiune o făceau din convingerea sinceră că acei analfabeţi chiar merită laudele ditirambice, că nu cunoşteau îndeaproape starea naţiunii, că nu luaseră contact cu strîmbătăţile regimului dictatorial. Poate că, dimpotrivă, mişcîndu-se în preajma camarilei, mai lesne le-a fost condotierilor să afle diverse aspecte care omului de rînd, victimă a secretomaniei şi monopolului asupra informaţiei, îi erau în mod fatal necunoscute. Păunescu, Vadim, Nicolae Dragoş, George Ţărnea, Niculae Stoian, Victor Tulbure, alţi poeţi de curte, aveau cunoştinţă mai bine decît unul ca mine despre mizeriile din clanul conducător şi în general, despre ticăloşiile din lumea închisă etanş a oligarhiei politice comuniste. Cu toate acestea, i-au lăudat în poeme lungindu-se deşănţat, patologic, pe sute de strofe. Şi ca să spun adevărul pînă la capăt, oricît ar fi de inconfortabil: lumea din jurul nostru i-a ascultat vrăjită, le-a apreciat la superlativ penibilele performanţe, ba chiar i-a şi invidiat!
Mai grav încă mi se pare faptul că îi mai ascultă şi în ziua de astăzi pe jalnicii clănţăi, sorbindu-le frazele găunoase; îi ascultă şi îi creditează atunci cînd se obrăznicesc să-i laude în continuare ca oameni de mare deschidere intelectuală pe inşi precum Cornel Burtică, Ştefan Andrei, ba îl laudă şi pe Pleşiţă, cel care nu se sfieşte să ne spună cum l-a pălmuit pe bărbosul de Goma; care minte sfruntat că Noel Bernard, directorul postului de radio Europa liberă era omul securităţii… Un exemplu scandalos de “minciună în falş”. Fănuş Neagu, care i-a lăudat şi cultivat pe coloneii şi generalii unui regim de impostură, nu s-a sfiit să apară la Uniunea Scriitorilor, chiar în această Sală a Oglinzilor, la braţ cu generalul Atanase Victor Stănculescu, spurcînd sediul scriitorilor, pătînd astfel demnitatea noastră şi ofensînd amintirea martirilor scriitori, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, cu tot şirul de năpăstuiţi…Am protestat formal în faţa lui L. Ulici, pe atunci Preşedintele Uniunii. Iar lui Fănuş Neagu i-am spus-o verde în faţă. S-a supărat foc. O scenă de neuitat!  Mi-a replicat, la derută: Dumneata vorbeşti, care i-ai lăudat în neştire pe comunişti?! Ca nuca în perete, vă daţi seama. Dar pe de altă parte, lucru foarte simptomatic, instinctul nu l-a înşelat pe adversarul meu de moment: povestaşul din drumul Brăiliţei a simţit bine că asta este acuza cu care poţi închide gura unui scriitor.  I-o va fi aruncat cineva în faţă, această acuză pe care de altfel o merită cu prisosinţă? Nu cred, prea suntem domni, noi românii…
Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: omul de o anumită condiţie intelectuală şi morală, cel pe care îl vizăm ca posibil adresant al mesajelor noastre literare, într-un cuvînt: cititorul priveşte acum cu neîncredere spre breasla sciitoricească, o socoteşte compromisă, colaboratoare obedientă a dictaturii comuniste. Planează asupra noastră acest blam, doar în parte meritat. De ce aţi trădat? De ce nu aţi spus întregul adevăr? Acest destinatar onest al scrierilor noastre trebuie să afle cum am încercat să rezistăm presiunilor, provocărilor şi ispitirilor. Dar el trebuie să afle şi modul anume în care am fost împiedicaţi să ne îndeplinim menirea de slujitori pînă la capăt ai adevărului vieţii. Cititorii nu ne vor ierta dacă nu ne vor înţelege. Una fără alta nu se poate. 
 Ion LAZU

Va urma. 


ion lazu, fotografii...