Primesc de la minunata scriitoare și inegalabila publicistă  MAGDA URSACHE două noi eseuri pe teme de actualitate. Îl postez pe cel în care aduce vorba și despre proiectul meu eșuat privind Memorialul scriitorilor români încarcerați sub regimul comunist:

Magda Ursache

„Cu frica pe spaimă călcând!”

La întrebarea privind definiția libertății e ușor de răspuns scurt și cuprinzător:

Libertatea se ia, nu se dă. Cu adaosul : nu există nimic pe lume mai bun decât libertatea.

Mai pe larg, în lista mea de modele - repere se află oameni liberi, și în comunism, și după

acel Decembrie. M-au luminat și m-au încurajat să spun ce cred, fără fereală. Pe lista

verticalilor se află și Vladimir Streinu, Ion Vinea, Dan Botta, Dimitrie Stelaru, Radu

Petrescu, Marcel Petrișor, Teohar Mihadaș, Iordan Chimet, Mircea Ivănescu, Daniel

Turcea... Dar și Bujor Nedelcovici.

Lista caracterelor integre aș începe-o cu Lucian Blaga. Ion Dezideriu Sîrbu, rămas

jurnalist fără jurnal pentru că a refuzat să scrie în presa dresată de cenzura comunistă,

rememorează, într-un interviu, luat în februarie-martie 1989 de Ion Jianu și publicat în

1990 de „România literară”. În primăvara lui 1945, lui Blaga îi apăruse ultimul volum din

Trilogie, iar unul dintre studenții-emuli îi făcuse un reproș: Catedrala blagiană avea

metafizică, epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor, psihologie, dar

din sistem lipsea Etica. Blaga, își amintea Gary Sîrbu, a pălit. Într-un sfârșit de

decembrie, după criminala Reformă a Învățământului din 1948, la avizierul Facultății de

Filosofie clujene apărea anunțul că se desfăcuse contractul de muncă pentru Lucian

Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu, I.D. Sîrbu. Cei patru au urcat Feleacul în tăcere,

consternați. Doar I.D. Sîrbu fierbea și urla ca ieșit din minți: „Ce facem acum?” Blaga l-a

prins de revere strâns și i-a strigat : „Acum, dragă Gary, ne vom scrie fiecare Tratatul de

Etică.” Și tot cu sintagma lui Blaga, asta s-a întâmplat cu „jertfe de caracter”. Multe.

Ernest Bernea, o personalitate-simbol, în Îndemn la simplitate, (ed, Vremea, 2006) nota:

„Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă. De aceea viața sa este atât de

frumoasă și de dramatică”. Să te opui dictaturii, apoi democraturii (cuvântul e al lui

Pierre Hassner, preluat de Mircea Cărtărescu) cu curaj, răspundere, demnitate nu-i ușor

lucru, mai ales în vremi înguste, strâmte, strâmbe, tulburi, complicate. Libertatea de

opinie a fost și este factor de risc. În comunism, călcătura în străchinile PCR se plătea cu

vârf și îndesat; acum, milițienii gândirii au devenit polițaii gândirii. Totu-i să-ți spui, când

te lasă curajul, că frica nu există. Vorba lui I.D. Sîrbu: „cu frica pe spaimă călcând”.

Am avut un profesor de „Veche”( stimabil de altfel și greu încercat de staliniști, de

dejiști, de ceaușiști, scos forțat la pensie prin grija unei colege nerăbdătoare să-i ia locul),

care, văzând ce citeam (o carte de la fondul secret al Bibliotecii „M. Eminescu”, a lui

Mircea Eliade), mi-a spus pe șoptite, cutremurat: „Evită complicațiile”. Nu le-am evitat.

Am continuat cu „Trilogia culturii”, ca să primesc același sfat: „Evită complicațiile”.

Pe șefii absoluți de la revista „Cronica”, de la Universitate, de la Institutul de cercetare

„A. Philippide” i-am disprețuit. Războiul adjuncților Corneliu Ștefanacheb- Corneliu

Sturzu - N. Barbu a fost câștigat de Gagamiță, maestru al jocurilor de interese. Erai

incomod (ca Ștefanache), te eliminau. Reacționarul” primea dură pedeapsă politică:

interzicerea semnăturii, chiar ridicarea cetățeniei. Șef ajungea cel mai

docil/prudent/fricos, ca Liviu Leonte, Leonțâcă pentru Mihai Ursachi. Dialog, dezbatere

la „Cronica” lui Leonte, complet ideologizată? Cum să ceară el opinia subordonaților?

Marea grijă era să nu supere forurile PCR. Și ce-i de comentat despre debilul la minte Ion

Țăranu (Rurbanu, pentru Mihai Ursachi), șef peste cultura iașiotă până la „cotitura”

decembristă? Să comentezi ce-a scris, dacă n-a scris nimic? E altfel acum, când

ministresa Culturii, Turcan, zdrăngăne la pian? Pentru mine, realizatorul emisiunii Insider

politic, Sebastian Zachmann, este un publicist deosebit de informat și de inteligent.

Totuși, nu destul de riguros, mult prea îngăduitor cu muncita Turcan, trecută la Cultură,

așadar bună pentru varii ministere, după ce Băsescu - Petrov a ridicat-o pe umerii

lui. Vocabula păcălici are formă de feminin? Clar este că nasul turkan crește și crește. Sub

poalele acestei belle de jour, instituțiile de cultură se închid, filialele bibliotecilor publice

dispar, casele memoriale stau să se dărâme, dar intelocrata va da la iveală alt proiect

cultural care va eșua pas cu pas, model Iohannis. Nu s-or găsi intelectuali implicați în

fapte de cultură? Turcan e indispensabilă?

De la Caragiale încoace, noi nu luptăm cu guvernul, o mână spală pe alta și ambele

obrazul (cui îl are). Gena curajului s-a subțiat. Gunoaiele ușoare ajung la suprafață,

conform unei legi a fizicii pe care o știe președintele fizician. „Te-or întrece nătărăii/de ai

fi cu stea în frunte”. Proștii – e știut – se cred superiori, iar aneria se generalizează.

Succesul (aparent) îmbolnăvește, dispare limita, cunoașterea reală de sine. Cât despre

aroganță, o, aroganța e o maladie comportamentală urâtă.

Și ce scurt a fost „dezghețul” ideologic, din '67 până la Tezele (fără antiteze) din iulie

'71.Cel care a reacționat cu onestitate a fost Nicolae Breban. Nu-mi amintesc să fi

reacționat altcineva, dimpotrivă. A ajuns caz de Plenară PCR, în '77, ca adept al lui

Dostoievski și Nietzsche. Breban a spus mereu DA atitudinii civice și NU plecăciunilor

la Politikos. Altfel decât self-elita, ultraavantajată de președinți, foarte lacomă să

primească atenții din susul scării sociale. Și aici îl las pe D.D. Roșca să răspundă în locul

meu: „singure actele conștiente și libere sunt morale”. Cartea din care am citat se

intitulează Existența tragică. Dacă rămâi fidel condiției tale de om liber, ai de suferit.

Neconcesivii sunt și acum marginalizați. Cei care susțin Biserica, Sărbătorile Naționale,

Tradiția, Limba română curată, adică toți contraforții comuniunii, sunt indexați. Ai zice

că s-a dat ordin de luptă : „calfe și zidari” versus „meșteri mari”. Ce Sfântu Petrache

Țuțea? Buzura? E nepotul lui Gogu Rădulescu, nu știați? Iar gloriole ticluite, cu

conștiință pătată reacționează grobian: Ce Preda mea? Ce Sorescu? Ce Nichita Stănescu?

DRP-ul mamei lui! Zdamăsii de Cezar Ivănescu!

O să aleg din șirul de oameni rămași liberi intra muros, dar și după ce au ieșit în țara care

era o pușcărie ceva mai mare, după amnistia generală din 1964, pe Andrei Ciurunga,

supranumit Poet al Canalului. Libertatea de gândire i-a adus trei arestări pentru „trădare

de patrie”( a reacționat cu un vers celebru : „Nu-s vinovat față de Țara mea”) și „uneltire

contra ordinii sociale”. Or, el lupta pentru drept de exprimare. În 1958, a fost condamnat

la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 6. Zece ani de Canal, Jilava și alte pușcării

l-au transformat într-un schelet viu, după bătaie, tortură, foame, muncă de rob. Omul firav

și blând din fire scria pe hârtia sacilor de ciment, pe coji de săpun, pe căptușeala unui

pieptar, pe cămăși rupte ale deținuților ( și le rupeau pentru el, îi memorau poemele). Lui

Robert Eisenbraun, nume literar Robert Cahuleanu, PCR i-a interzis semnătura:

„chipurile, nu aveam nimic noi, românii, cu Cahulul, e-n altă țară, cea sovietică”, nota în

memorii. A murit aproape orb, în august 2004, fără a i se recunoaște lupta pentru

Basarabia, „țara mea de dincolo de țară”, unde cahuleanul nu s-a mai putut întoarce. Oare

Președinta Maia Sandu îi știe destinul? Are Andrei Ciurunga statuie în Basarabia? I se

publică la vreo editură de peste Prut cărțile topite, interzise amar de ani?

Boierilor adevărați din Casa Regală a Literaturii nu le pasă de topuri, de premieri, nu se

supun capriciilor fluctuante ale ideologiilor. Doar caracuda e obsedată de ele. 

Și da, Blaga ar fi meritat Nobelul cu prisosință. Și Camil Petrescu, și Vintilă Horia, și Nichita

Stănescu, și Marin Sorescu. Mai ales Paul Goma. Mai ales N. Breban. Ar putea lua și un

Nobel pentru caracter, nu numai pentru talent. Și-i bine că, la sesiunea omagială a

Academiei, din 1 februarie 2024, intervenția Aurei Christi s-a intitulat splendid: Ecce

Breban. Prozatorul e cu adevărat „creator de valoare europeană”, pilonul prozei mari, de

amplă respirație epică, iar eseurile și memorialistica au curajul întrebării și al răspunsului.

Xeroxul Istoriei a funcționat și funcționează și în cazul Istoriei literaturii. Sunt istorii

groase care nedreptățesc literatura exilului, dar și pe scriitorii basarabeni. Harta mea

literară e mai largă. Ajunge până - n Honolulu, la Ștefan Baciu. Și mă doare absența lui

Vintilă Horia și Horia Stamatu, a lui Aron Cotruș și Vasile Posteucă. Sper să se

adeverească zisa Cuv. Paisie Aghioritul: să nu deznădăjduim suportând „nedreptatea

acestei lumi, căci ultimul cuvânt îl are Dumnezeu”.

Privitor la reexaminarea istoriei literare, pe scurt: „Pe copacul înalt cade fulgerul”. Sau: în

pomul cu roade se dă cu pietre. Modificând puțintel dictonul, îmi iese De mortuis nihil

sine...veritas. Umble adevărul cu capul spart, dar trebuie spus. Mulți au o poftă de-a

dreptul antropofagă să-și mănânce înaintașii: domnul Ghiță de la Craiova mestecă

sârguincios la G. Călinescu, Zaciu mușcă din mai toți. Se afirmă ritos: „Clasicii

îmbătrânesc”, cu varianta „ne îmbătrânesc”. Sunt uzați și trebuie uitați. Și mă tem că

postmodernismul a vrut să înlocuiască opera unicat cu seria. Vechea școală făcea

diferențierea între creațiune, lucrarea lui Dumnezeu și creativitate, opera meșteșugarului.

N-ar fi rău s-o facem și acum. Și poate că un cârcâlici oarecare s-ar abține să-l șteargă cu

cotul pe Dumnezeu, punându-l în rimă cu Buzău, iar un prozator n-ar confunda colindatul

cu tăierea porcului, ca să-l dea gata pe Ion Creangă.

Criticii, și vechi, și noi, și cei ieșiți din sămânța proletcultă, și distrugătorii recenți de

canon sunt puși pe critificțiuni. O subliniază Radu Voinescu: „ criticii uneori aiurează

mai rău decât poeții”. Caută înlocuitori pentru Eminescu, declarat „totalmente nul”, cu

„gândire nulă din unghiul praxisului social”, „primul Ratat”, nicidecum „ marele

contemporan”, cum scrie George Uscătescu. Și-l auzim pe șeful Institului „Elie

Wiesel”,influențărul Alexandru Florian, scoțându-l pe Eminescu vinovat de Holocaust.

Începutul l-a făcut Iosif Sava, în politicofonii, mai mult zgomotoase decât muzicale;

acolo, cum am mai spus, Călinescu era Tinicheaua care trebuia zvârlită de pe gheata lui

Marino, Noica era Guru, Preda – Oportunistul sadic, omorâtor de pisici. Incriminările și

discriminările s-au făcut – repet – pe sărite. Exemple: nu Preda cu Moromeții, ci Galan cu

Bărăgan. Ileana Vrancea da, Ivașcu da, Zigu Ornea da, Călinescu nu. Și ce mai urmează?

Să sancționăm mesajele patriotice? Cât despre incredibila aglomerare de martiri, nici ea

nu place. Ion Lazu n-a putut trece în piatră Memorialul Scriitorilor Români, al celor 403

victime (53 au murit închiși). Proiect aprobat și pierdut, ca și Casa Monteoru, unde

trebuia ridicat.

Culmea este că aceia care au supraviețuit „iepocii de aur”, dar nu subexistând, ci scriind

cărți de sertar (ca Steinhardt, ca I.D. Sârbu, ca Arșavir Acterian, ca Florin Constantin

Pavlovici) și așteptând (pe formula:muncă și răbdare) au rămas în stand by, unii până în

moarte. Însă cărțile lor sunt supraviețuitoare. Cât despre înlocuiri, sunt ridicole. Eminescu

nu poate fi înlocuit de Macedonski. La vreme rea, stalinistă, Iosif Chișinevschi îl numea

pe Dan Deșliu „naș Ieminescu”, iar Beniuc se voia și el înlocuitor al poetului național..

Nici Arghezi nu poate fi înlocuit de Miron Radu Paraschivescu, nici Rebreanu de Bonciu.

E ca și cum ai vrea să înlocuiești Letopiseț cu Letopizdeț, ca Vakulovski Alexandru.

În ce mă privește, cred, ca și Petru Ursache : „Este o vocație a spiritualității românești de

a se reînnoi din eon în eon, apelând la izvoare originare, mereu inepuizabile”.