2 aprilie: Matilda Cugler-Poni, n. 2 aprilie 1851- d. 9 oct. 1931

 

 

Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care îl mai 

pomenim când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea de la Junimea, 

dar mai ales când se  fac referiri nu neapărat academice la îndrăgostirile savantului  A.D.

 Xenopol şi ale lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită cu un Burlă iar după un timp cu 

savantul Petru Poni, chimist, profesor  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, 

care însă nu i-a fost de ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele 

româneşti. 

Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, adresându-se unor

 cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poez

ii clasate, aparţinând istoriei literare. Citite acum, se observă mai clar faptul că nu 

sentimentul, oricât de onest sau chiar  puternic, face poezia, ci altceva, un simţ al 

inefabilului şi o magie lingvistică pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

Poezia zilei, Matilda Cugler-Poni

Răchita

 

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 

Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 

O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 

Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 

Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 

Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 

Cât e de uitătoare inima omenească... 

Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

            1873

Gabriela Adameșteanu, n. 2 aprilie 1942

Prozatoare de primă linie a literaturii noastre contemporane, poziție asigurată cu nu multe cărți, ba dimpotrivă, însă atent construite, migălos strunite stilistic, GA s-a născut la Tg. Ocna, 2 aprilie 1942, tatăl său, Mircea A., profesor de istorie, provenea dintr-o familie preoțească având nu mai puțin de 8 copii, toți cu studii superioare, iar unul dintre aceștia, Dinu A. , arheolog, s-a făcut remarcat prin studii de specialitate în Italia, unde a înființat și un  muzeu, care acum îi poartă numele. Liceul la Pitești, Filologia la București, absolvită în 1965: Un provizorat de 3 ani, apoi redactor la Ed. Enciclopedică, 1968-1984, de unde trece la Cartea românească, până în 1989. Din 1990 redactor, apoi redactor-șef la revista 22, vreme de 13 ani, de intensă prestație publicistică, politică și culturală.

Scriitorul de substanță este de cunoscut din/prin cărțile sale. Prea puține date biografice, cu atât mai puțin de exegeză veți găsi pe Wikipedia, nici măcar pe Crispedia.ro. Vedeți aici:

http://www.crispedia.ro/Gabriela_Adamesteanu_-_biografie 

Unele mărturisiri de viață aflăm din interviul publicat în Formula AS:

http://www.formula-as.ro/2010/933/lumea-romaneasca-24/marea-doamna-a-prozei-romanesti-gabriela-adamesteanu-scrisul-vindeca-traume-12830.

Sunt semne că am putea găsi amănunte autobiografice în volumul Cele două Românii, 2003, conținând fragmente memorialistice.

Deși cu studii filologice, GA nu ni se prezintă ca atare, nesemănând într-aceasta colegilor săi care au debutat în volum încă de pe băncile facultății și au ținut-o tot așa, chiar când resursele de talent nu i-au slujit până la capăt (un Ion Crânguleanu, din aceeași generație, ar fi exemplul de la celălalt pol.) S-a încercat în critica literară de rutină, fără a dovedi însușirile necesare. Colegă de redacție cu poeta Nora Iuga, i-a arătat un text prozastic, ce avea să devină parte din primul ei volum, romanul Drumul egal al fiecărei zile, 1975. Încurajată de poetă, s-a prezentat cu textul la revista Luceafărul și Sânziana Pop a debutat-o în ianuarie 1971. Cu îndatoriri de servici și de familistă, a scris din greu la primul ei roman, desigur autobiografic: formarea unei tinere (Letiția Branea), în condițiile cumplitelor privațiuni pe care le știm, ale comunismului de impunere moscovită și de factură dâmbovițeană. În 1979, este reeditat Drumul egal..., dar îi apare și volumul de proze scurte Dăruiește-ți o zi de vacanță; apoi, la intervale de 5-10 ani, cât pare să dureze la GA gestația unei noi cărți, îi apar romanul Dimineața pierdută, 1883, cu un succes ieșit din comun, ceea ce o propulsează în topul prozatorilor momentului (varianta teatrală, 1988, sub bagheta Cătălinei Buzoianu nu poate fi neglijată în rețeta acestui succes de durată), și un nou volum de proze scurte Vară-primăvară, 1989. La sfârșitul perioadei comuniste, GA, membră USR din 1981, acum în vârstă de 47 de ani, avea la activ patru cărți importante. Sunt de numărat pe degetele unei singure mâini cazurile de prozatori care cu la fel de puține titluri s-au impus în literatura vremii. George Bălăiță ar fi un exemplu.  După ”evenimente”, prinsă deplin în activitatea publicistică, revine la literatură abia în 2003, cu romanul Întâlnirea, care nu a prea convins; următorul apare abia în 2010: Provizorat, început cu mulți ani în urmă. Convingerea autoarei fiind că omul, ”ființă povestitoare”, departe de a se sacrifica pentru scris, găsește aici o bucurie fără egal. Dar mai întâi musai să găsească acel timp de însingurare la masa de scris... Și tare e bine ca scriitorul să aibă timp pentru sine! În cazul anume al autoarei noastre, după 2003 începe avalanșa reeditărilor, cu deosebire la Polirom, dar și numeroasele traduceri ale cărților sale în străinătate, în mai toate limbile europene care ne vin în minte. Fără a face proba unei creativități speciale, autoarea revine asupra textelor, le reface, uneori fără mari câștiguri, cum se mai întâmplă. 

Cu un prestigiu literar cum rar se întâmplă pe la noi, este simptomatic faptul că GA nu este receptată fără rezerve de marii critici și istorici literari ai vremii. Mefient, Marian Popa strecoară exprimări precum: ”prea mult s-a vorbit despre”, ori ”mult supralicitat” etc.  Mai permisiv, N. Manolescu îi acordă 4 pagini, din care sacrifică o primă parte pentru considerații generale privind noua falangă de prozatori optzeciști. Remarcă deosebite calități de construcție și de stil Drumului egal..., iar Dimineții pierdute îi acordă o atenție specială, făcând referiri la Scrinul negru, la Istoriile lui Mircea Ciobanu, cu ”pagini extraordinare”. Consideră romanul Întîlnirea, prelucrare în trei variante a nuvelei cu același titlu, o scriere ratată, negăsind de altfel cine știe ce însușiri literare nici celor două culegeri de proze scurte. Iar concluzia ar fi că, prozator adevărat fiind, să ajungi pe mâna istoricilor literari acum, când tirajele, difuzarea, critica și cititorii sunt în cădere liberă, pare a fi un adevărat ghinion. Întrecut, ce-i drept, doar de celălalt ghinion: de a nu te afla nicicum în vederile istoricilor literari...

Alţi scriitori:

Lucian Dumitrescu, n. 1923

Ion Gheorghiță, n. 1939