17 aprilie: George Bălăiţă, n. 17 aprilie 1935 - d. 16 aprilie 2017
Se naşte la Bacău (tatăl său a fost funcţionar, mama
sa a murit pe când el avea doar 13 ani), face liceul în oraşul lui Bacovia,
performanţele sportive îl îndreaptă către Institutul de Educaţie Fizică din
Bucureşti, dar după 2 ani abandonează; urmează 5 ani de viaţă nesigură,
haotică, schimbând multe îndeletniciri: antrenor, profesor-suplinitor, desenator
tehnic, metodist etc, însă de fapt continuându-şi lecturile acaparante şi
încercările literare. Debutează în 1962 cu proză scurtă în Luceafărul lui
Eugen Barbu, iar în volum, doi ani mai târziu: Călătoria, 1964. În 1960 se
înscrisese la Filologia ieşeană, fără frecvenţă, o va absolvi în 1967. Tot în
1964 este angajat redactor la revista nou înfiinţată Ateneu, unde va fi redactor
şef-adjunct până în 1978, când se mută la Bucureşti. Între timp îi apăruseră
alte culegeri de proză scurtă: Conversând
despre Ionescu, 1966 şi altele, iar în 1975 apăruse romanul Lumea în două zile, care a
schimbat din temelie percepţia asupra scriitorului. Primise premiul Uniunii
Scriitorilor, apoi Premiul Academiei, devine secretar al Uniunii, primeşte o
bursă la Yowa University. În 1980 este numit directorul Editurii Cartea
românească, urmându-i lui Marin Preda şi tot atunci este numit vicepreşedinte
al Uniunii Scriitorilor. După Evenimente, se retrage la revista trimestrială Arc a Fundaţiei Culturale, condusă de Aug.
Buzura. Un alt roman performant este Ucenicul
neascultător, 1977. Nopţile
unui provincial, 1983, reuneşte tabletele publicate ani la rând în România
liberă.
Mare stilist, cum prea puţini au existat în literatura
ultimelor cinci-şase decenii, iar într-altfel, un contemplativ şi un fin
ironist, cu neobişnuită capacitate de a vedea, de a descrie amănuntele
semnificative din spectacolul lumii.
Opera: • Călătoria, Bucureşti, 1964; • Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966; • Întâmplări din noaptea soarelui de
lapte, Bucureşti,
1967; ediţia II, Bucureşti, 1999; • Lumea
în două zile, Bucureşti,
1975; ediţia II, Bucureşti, 1985; ediţia V, Bucureşti, 1998; • Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977; • Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983; • Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994.
Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/george_blia2
http://www.autorii.com/scriitori/george-balaita/
Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:
(Preumblare cu George B., după ce convenisem ora şi
locul întâlnirii.) Se declară mare admirator de vechi clădiri. Admirator al lui Ion Ghica. Îi spun că în schimbul epistolar se dovedeşte deasupra
lui Alecsandri. E de acord. Am asistat la dezvelirea noului monument I.G. din
faţa Palatului, zic. Prea puţină lume. El n-a ştiut, ar fi venit.
Vreo două ore şi jumătate de plimbare, de la Sf.
Constantin, unde îmi identifică imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual
interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a
stat şi Cella Serghi pe
strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza
tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă,
la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două
cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea
Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea
cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură
mai subtilă, zic. A lansat-o Camil Petrescu - şi doar nu era un scriitor care
să semneze bilete în alb pentru orice aspirant fără talent. Şi mă gândesc chiar
la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am
ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi
experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru
lectură? El şi Ovidiu G. au fost gimnaşti de performanţă. A fost coleg la un
moment dat cu geologul Matei Vasile, amicul meu. Nu ştia că a murit acum câţiva
ani. A avut un unchi închis 8 ani. Despre papa Ioan Paul al II-lea. Suportăm o
intensă manipulare, nu neapărat prin minciuni sadea, ci chiar prin filmele
documentare, inclusiv despre Hitler şi Stalin. Dărâmarea unor biserici, a
asistat, a plâns împreună cu Ioan Alexandru, opriţi de cordoane de securişti.
Un loc sfânt, unde mergea şi punea lumânări. Norman M. primeşte un sprijin de
tip stea de Hollywood. Prietenul care l-a păcălit cel mai mult.
Îi repet spusa lui Eugen Negrici: "Natura nu mai are
de lucru până la toamnă!" G.B. comentează: Un om deştept şi legat de
natură, ca oricare vânător. I se pare că fac o faptă generoasă, de inimă, punând aceste plăci memoriale pentru mari scriitori dispăruți.
Cunoaşte foarte bine cartierul unde este acum Casa Poporului, aici se afla
fostul stadion unde se antrenau în perioada 54-55. Pornim spre Drept, trecem
Dâmboviţa, mergem prin parcul Casei Poporului. Povesteşte despre câinele lui,
cu care l-am văzut în câteva seri prin zona Romană, negru, înalt, viguros,
dresat. E o rasă adusă de însuşi Cezar din Anglia, aclimatizată în Italia,
acest câine a apărut lângă centurion la defilarea prin Roma. Apoi intrăm în
vorbă cu o doamnă, despre câinele ei prea gras. Nu poate rezista la plăcerea
câinelui de a mânca. Nu-i poate refuza. – Dar plăcerea lui de a alerga, de a se
zbengui prin iarbă?! – iar al dvs abia de se târăşte, zic... Îl chinuiţi. Ea:
Plăcerilor mele le ţin frâu, dar nu pot eu decide ce e mai important pentru
câine. Nu-mi pot lua această răspundere. Eu, ca să tranşez lucrurile. Dacă
ţineţi la animal, menţineţi-l sănătos. Or, obezitatea este o boală gravă, la om ca şi la animal.
Vorbim despre N. B., după ce vorbisem despre N.Ţ., de
apreciat ca editor. Îi spun că N.B.. a fost în Italia, unde a terminat încă o
cărămidă. El: Ultimele vreo cinci mii de pagini de-ale lui N.B. sunt ilizibile.
Eu: sunt foarte lizibile, în tranşe de 3-4 pagini, apoi constaţi că e
redundant, se repetă, îşi proliferează textul. El: Are şi cărţi care rămân. Eu:
Nu-l omologhez pe prozator ca valabil decât dacă surprind la el intuiţii
poetice. (Mă întreb dacă îşi aminteşte schimbul nostru epistolar din perioada
Ateneu, de pildă despre Oameni
de porumb, despre Domnul
general guvernează şi tot ce
era pentru noi literatura latino-americană prin anii 60?) Oricum, văd că nu-şi
amintea vizita noastră la atelierul lui C. Popovici. Îmi spune că Oroveanu îl
clasează printre primii cinci sculptori români ai secolului XX. Apoi C.P.
i-a venit acasă, de ziua lui de naştere, cu bustul în ghips al lui Bacovia. Nu
are bani să-l tragă în bronz. Îi spun de bustul lui Ionel Perlea – se bucură că
şi Perlea are o străduţă ce-i poartă numele - şi atunci i-am spus de monumentul
de la Slobozia. Apoi despre bustul lui G. Călinescu şi i-am indicat locul
dinspre televiziune.
În parcul din faţa Academiei, căci revenisem pe jos
spre Victoriei, discuţie despre jurnale, după el doar minciuni dulci; îşi face
însemnări, dar nu le-a pus niciodată în ordine. Vine el timpul, îmi spuneam. Şi
mi l-am amintit pe G.B. la redacţia Ateneu, notându-şi ceva pe-o hârtiuţă cât
un timbru şi strecurând-o în buzunarul hainei. Vorbise la telefon, s-a uitat pe
geam şi a spus cuvântul: aploaie. Probabil i s-a părut un bun nume de personaj.
Dacă i-aş spune acest amănunt cred că ar rămâne perplex, nu alta. G.B. nu ştia
ce s-a întîmplat cu statuia lui Carol I din Piaţa Palatului: calul ajungând sub
Suvorov de la Focşani. Vedem amândoi pentru prima oară faţada teatrului care a
ars lângă Poşta mare, acum piesă ataşată pe faţada unui hotel abia ridicat. Îi spun
că am văzut imagini în Albumul Bucureşti, 3 volume, premiat de U.S.R. La Ideea
Europeană lucrez corectură, pentru un mic câştig. Despre Balotă, omul care a citit
toate cărţile. Încerc să găsesc o paralelă între Pandrea şi Balotă, ambii deţinuţi
politici, oameni care nu au vrut să-şi abjure ideile. Şi G.B. spune că sunt
totuşi foarte diferiţi. P.P. a gândit liber încă din tinereţe, a fost de stânga
şi a devenit de dreapta, pe când B. este un om ascuns, un iezuit şi de fapt
necreativ. A stat un an la asumpţionişti, la Blaj, zic. Da, dar are fire
ascunsă şi e mereu cu acelaşi zâmbet prefăcut. Îl cunosc bine, zice. Îi spun
impresionanta poveste a caietului albastru: în preajma sărbătorilor N. Balotă fusese la
ai lui în Cluj, acum se întorcea la Bucureşti. În tren îl înhaţă agenţii care
îl urmăriseră. El lasă în compartiment valiza din plasa de sus, în speranţa că un student de pe
banca vecină, vag cunoscut, o va recupera. Acela o predă la bagaje găsite, apoi
o previne pe mama lui Balotă, care recuperează valiza, cunoscându-i conţinutul. Apoi
„caietul albastru” ajunge la Nego şi în urmă la Regman, zăcând ani de zile în
garajul acestuia. Recuperat mult mai târziu de B.. De ce nu şi-a publicat Caietul Albastru în 90-91, de ce abia în 97-98? se
întreabă G.B., suspicios. În ideea că şi-ar fi prelucrat manuscrisul în acest răstimp.
Ceea ce ar fi o notă rea, după opinia lui. Zic: Are vreo 10-12 inserturi din
actualitate în jurnalul lui datat riguros 1954-1955, toate inserturile cu
menţiunea „remember 96-97” – şi în care urmăreşte destinele câtorva personaje
menţionate în perioada 55. Dar sunt în acest jurnal de tinereţe câteva mici
proze de sine stătătoare, de foarte înaltă calitate, mici bijuterii,
capodopere. Şi ca să-l conving: Nu am scris eu însumi textul romanului Ruptura în 1991-92, l-am bătut pe calculator
la Ţone şi iată că volumul a apărut abia în 2004, deci cu 12 ani întârziere,
timp în care nu m-am mai atins de manuscris. Din lipsă de bani, de relaţii, de
oportunităţi. Cum nici el nu are bani pentru bustul lui Bacovia. Îi spun toate
astea, dar l-am şi convins?
Rămânând în zona bacoviană, îi spun despre
recitalul Lidiei cu Amurg
violet, împreună cu Ilinca Dumitrescu, etc. G.B.: Nu cunoaşte un alt caz
mai odios de trădare şi prostie precum cel al intelectualilor români.
Precizează: Eu nu sunt intelectual, sunt artist. Când îi spun că am avut
prudenţa să nu trăiesc din scris, ci din meseria de geolog terenist, zice: Nici eu n-am trăit din scris. Dar de pe
urma scrisului, aş fi adăugat. Mirându-mă că nu vede deosebirea, destul de
mare, totuşi. Despre Gigi A., a auzit că ar trăi în Bucureşti. Dar din ce
trăieşte? Acest om există? E pipăibil? E prietenul meu, zic, de dinainte de
plecarea în exil, prezentat mie de Ludovic Antal. A fost campion de fond, a făcut rugby cu Ahoe, acum trăieşte
în Bucureşti, are un apartament somptuos în blocul Spicul, unde l-am vizitat de
câteva ori, cu mari colecţii de artă; din ce? din hotelurile pe care le are
soţia lui, Helene. Se miră. Se miră când îi spun că evreii se ajută între ei,
ce-i drept, dar nu se preocupă de posteritatea scriitorilor evrei; şi îi spun
că am dat telefoane la Comunitate, dorind adrese pentru plăci memoriale şi nu au fost cooperanţi. Ţi-ai notat
numele?, mă întreabă. Dar pe cine interesează, mă gândeam... Şi: Mă ocup eu cu
pâre? Câţi oameni, atâtea abordări, îmi spun...
***
George Bălăiţă a fost redactorul care, la
recomandarea poetului Radu Cârneci, mi-a publicat primele poezii în revista
Ateneu, în nr. 5, din decembrie 1964 (de câţiva ani lucram ca prospector în
Moldova, zona Subcarpatică); apoi mi-au apărut în Ateneu şi alte grupaje de poezii. Am
rămas în corespondenţă cu G.B., care m-a îndemnat să scriu şi proză. Mi-a şi
publicat primele 2-3 proze, probabil în anul 1967 sau 1968. Fapt este că deşi
mă consideram în continuare poet, am debutat în volum cu proze scurte: Ningea în ochii ei albaştri,
1970. Cînd G.B. a devenit director la Cartea românească, unde cu Mircea Ciobanu
ca redactor publicasem volumul Blana
de viezure-povestiri, am mai scos împreună două romane: Rămăşagul, 1982 şi Capcana de piatră, 1987.
Referiri din acea etapă, în volumul Scene
din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007.
Marta
Petreu, N. Florea, G. Bălăiță la Alegerile USR, 2009
Poezia zilei, Ion Vinea, n. 17 aprilie 1895 - d. 6 iunie 1964
Steaua somnului
şi doar în vis pătrunzi
prin al somnului fără de fund abis,
tu mă aştepţi în lacrămile de altădată.
în trena lacrămilor de altădată,
ţi-ai însemnat locul pentru vecie
în adânc, unde uitare nu e.
lângă izvorul limpede şi mut
pe care-l sorbi cu setea de altădată
şi învii priviri în tristele pleoape.
şi veghea ta căinţă-n mine suie.
Ziua e de prisos, noaptea e de lumină
în adânc, unde uitare nu e.
Alţi scriitori:
Traian Demetrescu, m. 1896
Magda Isanos, n. 1916 – d. 27 noiembrie 1944
Ion Pillat, n. 11 martie 1891 - m. 1945
Petre V. Haneș, m. 1966
Paul Miron, n. 13 iunie 1936 - m. 2008
Ion Lazu - La cenaclul literar al editurii eLiteratura, 16 aprilie 2024. Lecturi din Victoria Dragu-Dimitriu, Ștefan Dimitriu și Passionaria Stoicescu, Prezentați de Vasile Poenaru și Gina Micloș.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu