8 octambrie:  George Mihail Zamfirescu, n. 13 oct. 1898 - d. 8 oct. 1939

                

 

Fiul unui căruţaş de la margine de Bucureşti, a primit la naştere numele Gheorghe Petre Mihai. A făcut şcoala în Bucureşti, între 1905 şi 1916, după care, începând conflagraţia, a mers la Şcoala de Ofiţeri de rezervă de la Botoşani, prins în luptele de la finele Războiului. Aspecte din vremea războiului vor fi prezente în oparele sale romaneşti. Revenit în Bucureşti, frecventează cenaclul Sburătorul, debutând cu poezii în 1918, cu pseudonimul Gemi Zam. Prietenii literari vor perpetua acest apelativ: Gemi. Foarte activ în presa literară a vremii, nu doar în cea de stânga, pentru care vădea predilecţii. În 1920 înfiinţează Societatea Tinerilor Scriitori, în scopul de a impulsiona mişcarea teatrală. Între 1922 şi 1924 va fi la Satu Mare, ca funcţionar de Asigurări sociale, activ şi aici în publicistică, colaborând la reviste transilvănene. Înfiinţează la Satu Mare reviste ce s-au dovedit efemere: Săgeata (cu profil satiric) şi Icoane maramureşene, dar în 1925 revine în capitală, ca bibliotecar, ca actor şi regizor, activitate care îl va purta la Cernăuţi, la Iaşi, înapoi la Bucureşti.

În cenaclul Sburătorul citeşte fragmente din Domnişoara Nastasia; se face remarcat în critica de teatru şi ţine rubrica de critică literară la reviste ale vremii. Redactor la Facla, împreună cu Al. Sahia. Înfiinţează două companii teatrale, cu viaţă scurtă şi acestea. Devine membru fondator al Societăţii Autorilor Dramatici, apoi şi membru al S.S.R,  Ca scriitor, debutase cu volumul de proze scurte Flacăra albă, 1924; în 1926 urmează alt volum de povestiri Gazda cu ochii umezi, ambele inspirate din viaţa pestriţă a mahalalei bucureştene, unde sordidul, sărăcia se împletesc indestructibil cu ticăloşia, dar şi cu aspiraţii spre puritate, spre fericire. În paralel îşi va publica romanele: Maidanul cu dragoste, 1933, Sfânta mare neruşinare, în două volume şi Cântecul destinelor, 1929, un ciclu romanesc despre lumea periferiei bucureştene, ce ar fi trebuit să se încheie cu romanul Bariera, care dădea şi numele ciclului, apărut postum. 

Poet, jurnalist, cronicar dramatic, nuvelist, romancier ce s-a făcut remarcat prin Maidanul cu dragoste, freneticul scriitor, debordant de elanuri, pe cât de bolnăvicios altfel, s-a impus mai ales ca autor dramatic, prin Domnişoara Nastasia, o comedie tragică, consacrându-l ca unul dintre principalii autori dramatici din Interbelic, alături de seria V.I. Popa, Al. Kirițescu, George Ciprian, Mihail Sebastian, Mihail Sorbul, Tudor Muşatescu. Ca abordare, folosind procedee ale satirei, şarjei, absurdului şi parabolei, G. M. Zamfirescu se plasează mai departe de Caragiale, mai aproape de Mihail Sorbul, dar şi cu influenţe din Azilul de noapte al lui Gorki, cu accent pe personaje aprige, dominate de patimi mistuitoare, aducătoare de năpastă, de moarte. Alte piase nu s-au ridicat la nivelul Nastasiei: Idolul şi Ion Anapoda, etc. Cu un simţ special pentru fenomenul teatral, încă în cronicile sale a pledat pentru un teatru nou, esenţializat, unde cuvântul îşi avea atribuţii speciale.

Spre stupoarea mea. Gemi Zamfirescu absentează din Istoria critică…Sentința cade ca o ghilotină… culturală: Cităm: ” Valjan, Al. Kirițescu, Ion Luca, G.M. Zamfirescu, care a scris și romane, sunt neglijabili.”(p. 194). Atunci ce am ascultat noi vreme de decenii, la formodabila emisiune ”Teatru la microfon”?!

Ah, Gaițele; ah, Domnișoara Nastasia…

Opera literară:   Flamura albă... Suflete şi chipuri prinse în vârtejul morţii, prefaţă de Eugen Relgis,  1924; Cuminecătura,  1925; Gazda cu ochii umezi,  1926; Domnişoara Nastasia, 1928; Madona cu trandafiri, 1931; Maidanul cu dragoste, I-II,  1933; ediţie îngrijită de Florence G.M. Zamfirescu, prefaţă de Valeriu Râpeanu,  1957; ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu,1993; Idolul şi Ion Anapoda, 1935; Sfânta mare neruşinare, I-II,  1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu, 1998; Mărturii în contemporaneitate,1938; Cântecul destinelor, 1939; Sam, 1939; Sufletul soldaţilor de plumb, 1940;  Miss, 1942; Bariera, prefaţă de Florence G.M. Zamfirescu,  1946; Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu, 1957; Isprava duhului roşcovan, ediţie îngrijită şi prefaţă de Fănuş Băileşteanu,  1974; Scrieri, vol. I: Teatru, vol. II: Mărturii în contemporaneitate, ediţie îngrijită şi introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1974;  Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Claudia Dimiu,  1988; Domnişoara Nastasia şi alte piese,  1989; Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu, 2000.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Mihail_Zamfirescu

 http://www.crispedia.ro/George_Mihail_Zamfirescu

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale 

3 iunie 2007.(...) Pentru G. M. Zamfirescu, o caut pe avocata Irina Liliana N. În acelaşi bloc cu Murgeanu, la altă scară, după colţ, etajul V. Ajung spre seară. Totuşi, are un client. Aştept în hol. Nu o mai reprezintă. Înţelegătoare, îmi dă e-mail-ul dnei Christina Russu din Germania, s-o capacitez. Îmediat ce ajung acasă îi compun un text, i-l trimit cu mari speranţe. Însă nu primesc răspuns nici atunci, nici peste câteva zile, niciodată, deşi repet mesajul. Probabil îl şterge, necunoscându-mi numele.

25iulie 08. ... Pe Popa Tatu până în str. Mircea Vulcănescu, fostă Ştefan Furtună, fostă..., să văd ce pot face pentru memoria lui G. M. Zamfirescu, autorul Maidanului cu dragoste, sfârşit pretimpuriu, la nici 41 de ani!, fără adăpost, la o secţie de poliţie, caz înspăimântător dacă ne gândim la destinul scriitorului român din totdeauna; am destul timp pentru  reflexii amare, căci fac ditamai drumul până la nr. 10; în curte o tânără femeie, îi fac semn că vreau discuţie; aflu că ieri sau alaltăieri a fost la ei proprietăreasa, acum stabilită în Germania, azi pleacă cu avionul. Cristina Russu. Avea o notăriţă care le lua chiriile, acum le depun la bancă, în cont. Marele ghinion îl urmăreşte în postumitate pe autorul Domnişoarei Nastasia.

* 

Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

Poezia zilei, Constantin Abăluţă, n. 8 oct. 1938, Bucureşti.

  


 

Bazuka girl

1

După-amiezele în care vream să mor

ca un soldat irakian cu explozibilul în braţe

explozibil făcut din ochii tuturor femeilor pe care le-am iubit

o şină de cale ferată să-mi sară în faţă desfigurându-mă

peisajul plin de schije din ochii explodaţi ai iubitelor mele

şi oamenii întâmplător pe-acolo

plini de schije din ochii iubitelor mele

o înfrăţire generală post-mortem şi asta

îmi dădea chef să mai trăiesc o vreme

lângă salcâmul frânt de furtună

în copilăria cu miros de gaz şi duşumele putrede

când am băgat mâna între picioarele anicăi

fetiţa vecinului care a lăcrimat

mi-a dat un şut

şi m-a mâzgălit cu creta pe haină

acum nu am decât refugiul trotuarelor întunecate

din acest oraş şi saliva

îmi colcăie în beregată ca o delicatesă

pregătită pentru faţa indolentă a trecătorilor

ăştia care-au făcut revoluţia furată

şi golul dintr-un zid omoară iar şi iar

creiere cât de apropiate

ochi cât de îndepărtaţi...

2

Pe malul gârlii prin ierburi negre

am găsit o păpuşă de plastic tăiată cu lama

pe tăieturi s-au înşirat furnici

şi bâjbâie parcă pe-o hartă incompletă a cerului

prezenţa inimii mele în pământul mocirlos

e ca în teatrul de umbre

când mânuitorul ţipă disperat şi corbul îşi scoate ghearele

şi sfâşie ecranul

 

m-am gândit întotdeauna că voi muri

albit de sângele unei păpuşi tăiate cu lama

sângele alb al mulajului

îmi cere să perforez cartela

aici unde eu muncesc cu schimbul

în ture de viaţă abjectă

cangrena copilăriei momindu-mă până azi

apoi baraca de tras la ţintă în ochii iubitelor

şi-ntr-o seară îţi ungi circumvoluţiile cu pământ

şi strigi după acceleratul care-a fost înghiţit

de groapa cu documente sri

 

5

Vântul rupe frunzare dărâmă şandramale

închis în odaie respiraţia mea face broboane pe pereţi

degetele îmi sunt reci ca nişte raci

nu mor chiar azi dar las hârtii

pe gangurile imobilului

un fel de scrisori alandala din care

nimeni nu pricepe nimic

 

sufăr în tăcere

ca un reparator de ochelari

căruia i se sparge zilnic câte o lentilă

şi nu ştie de ce

le ţine-mpachetate în cârpe moi dar degeaba

 

vântul rupe frunzare degetele îmi sunt reci ca nişte raci

nu văd prea bine cu ochiul drept

dar las hârtii pe gangurile imobilului

hârtii pe care le citeşte doar bazooka-girl

şi le stivuieşte într-o cutie de marmeladă

marca preferată.

(Poezii preluate din Luceafărul de dimineaţă, 2012.)

                      

 

Alţi scriitori:

D.D. Pătrăşcanu, n. 1872 (m. 1937)

Ștefan Nenițescu n. 1897 (m. 1979)

Al. Andriţoiu, n. 1929 (m. !996)

Monica Pillat, n1947

Costin Tuchilă, n. 1954

Paul Daniel m. 1983 (n. 1910) 

83 - SERGIU CIOIU - 83     

Îmi e cum nu se poate mai clar acest lucru: Nu voi reuși niciodată să spun tot ce cred despre Sergiu Cioiu ca om total al poeziei românești. Este un  mare-mare noroc pentru noi, vorbitorii de limbă românească, iar mai direct spus: este o mare plașcă să-l avem printre noi pe actorul, recitatorul, cantautorul, menestrelul Sergiu Cioiu. Personal, mișcându-mă de când mă știu printre poeți și iubitori de poezie, eu însumi mare iubitor de poezie și știind pe dinafară mii și mii de versuri, mi-am întâmpinat de fiecare dată prietenii cu un vers, cu o strofă - și era o bucurie să aud că mi se răspunde cu un alt vers, cu o altă strofă din marea noastră poezie. Prietenii mei din anii tinereții, un Mircea Ciobanu, un Dumitru Alexandru, un actor magistral precum Ludovic Antal, un sculptor de excepție precum Constantin Popovici, ca să dau doar câteva exemple, acești oameni plini de har, se lăsau prinși în acest joc mirabil, a-toate-vindecător. Unele prietenii de-ale mele au început anume în acest fel lipsit de echivoc privind dragostea pentru poezie.  Însă niciunul, absolut niciunul dintre acești oameni minunați, nu poate sta alături de prietenul meu întru poezie Sergiu Cioiu. Și voi spune un lucru răspicat, asumându-mi orice risc: Nu te poți pregăti pentru asta - cu oricâte eforturi - dacă nu te-ai născut ca să respiri, să trăiești, să emiți prin iriși, să răspândești prin toți porii: poezie, poezie, poezie! Să spun despre Sergiu Cioiu, folosind o imagine de cultură generală - că este scufundat până la gât în lichidul poeziei, abia atunci m-aș dovedi inadecvat, căci și mai mult este scufundat în poezie capul lui Sergiu, mintea lui, memoria, sufletul său vibratil, pulsând în distihuri, terține, rondeluri, sonete... Și se întâmplă acest lucru, cu asupra de măsură: Nu mai trebuie să mi-l amintesc pe Shakespeare cu sonetele sale spre a-mi aduce aminte de recitările lui Sergiu, ci lucrurile au luat altă turnură: în auz îmi răsună vocea inconfundabilă a actorului și instantaneu îmi vine în minte numele marelui Will... Să tot fii nemuritor la Stratfort-upon-Avon !

Va urma