consemnări, poezii, eseuri

28 octambrie: Andrei Ciurunga, n. 28 oct. 1920 - d. 2004

Fiu al unui învăţător provenit dintr-o familie de colonişti germani și al unei mame românce, s-a născut la Cahul, unde a făcut şcoala primară, apoi a urmat liceul din localitate, terminat la Bolgrad, cu bacalaureat în 1939, după care a fost pedagog la diferite şcoli din Basarabia şi redactor la reviste din aceeaşi regiune. Debutase în revista liceului din Cahul, iar primul volum i-a apărut în 1936, Melancolie. După război s-a stabilit la Brăila, ca redactor la reviste locale, până se mută la revista Flacăra din Bucureşti. A fost arestat pentru motive politice în două rânduri, mai întâi între 1950-1954, (pentru volumele de poeme apărute în 1944 şi 1947), când a suferit la Canal, apoi din nou între 1958 şi 1964, de data asta pătimind la Balta Brăilei şi Jilava. În perioada detenţiei a compus numeroase poezii în formă folclorică, pentru că erau mai lesne de memorat şi de transmis în lumea deţinuţilor. Începuse cu poezii de mare simplitate a expresiei, nesofisticate, impresionând prin sinceritate şi dramatism; după detenţie poezia sa a câştigat în profunzimea mesajului. A scris şi poezii pentru cei mici, dar şi memorialistică de lagăr.

Opera literară: Melancolie, 1936; În zodia cumpenei, Bolgrad, 1939; Poemele dezrobirii, Chişinău, 1943; Cântece de dor şi de război, Chişinău, 1944; Poeme de dincoace, Brăila, 1947; Decastihuri, Bucureşti, 1968; Vinovat pentru aceste cuvinte, Bucureşti, 1972; Argumente împotriva nopţii, Bucureşti, 1976; Micul meu atlas, Bucureşti, 1976; Echivalenţe, Bucureşti, 1978; Imn pentru flacăra fără sfârşit, Bucureşti, 1982; Gestul împăcării, Bucureşti, 1983; Toată ţara-i şcoala mea, Bucureşti, 1989; Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Bucureşti, 1992; Poemele cumplitului canal, Bucureşti, 1992; Lacrimi pentru Basarabia, Bucureşti, 1995; Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare, Bucureşti, 1996; N-aveţi un surâs în plus?, Iaşi, 1996; Poeme cu umbre de gratii, Bucureşti, 1996; Versuri pentru Ina, Bucureşti, 1996.

Citeşte mai mult: www.crispedia.ro/Andrei_Ciurunga‎

Poezia zilei, Andrei Ciurunga

Desprimăvărare

Când vom ieşi din beznă şi ruină

şi raze tari în ochi ne vor izbi,

îi vom închide poate — şi vom fi

desfiguraţi de prea multă lumină.

Vom trece pragul spre surata viaţă

împovăraţi, necunoscuţi, livizi,

cu amintirea roasă de omizi,

cu bucuria vânătă de ceaţă.

Dar cum a lumii dreaptă socoteală

ne vor fi şters-o anii cei păgâni,

ca s-o cunoaştem iar, deşi bătrâni,

vom merge cu plăcuţele la şcoală.

Pe drumul fără mame călăuze

ne vom ruga de-un ghiocel curat

să ne înveţe zâmbetul uitat

şi să ni-l scrie fără greş pe buze.

În inimi când s-or sparge trandafirii

vom zăbovi privind la porumbei

şi-i vom citi acolo, printre ei,

abecedarul proaspăt al iubirii.

Din înfrăţirea şoimului cu zarea

vom şti să bem paharul de azur

iar limpezimea cântecului pur

ne-o va turna în glas privighetoarea.

Aşteptare

Iubito, astă seară te aştept

cu stelele pe cer îmbobocite

şi ca să poţi intra pe nesimţite,

deschid fereastra care dă în piept.

Să nu te temi că sârma dimprejur

Va sfâşia în ghimpi mătasea rochii.

Tu treci hotarul dincolo de ochii

Înveninaţi ai paznicului sur.

Aşa cum ştiu că poţi veni acum

Eşti o lumină numai, o părere,

Întruchipată toată din tăcere

Când pleacă magii somnului la drum.

Am văruit pereţii cu argint,

În aer simt aripi de libelulă

Şi-acum presar goaroafe prin celulă

Cu bucuria crudă că te mint.

Aşează-te uşor şi nu-ncerca

Să rupi cu şoapta armonia sfântă.

Claviatura sufletului cântă

Când o atingi cu-apropierea ta.

Dar zorii bat în gene. Mă deştept,

Acelaşi gol din adâncime suie

Şi ca să pot ascunde tot ce nu e,

Închid fereastra care dă în piept.

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu

***

"Lângă mine dormea o personalitate emblematică a temniţelor româneşti Robert Eisenbraun, cunoscut ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga. Mic de statură, firav, cu o bucăţică de nas, în schimb cu o pereche de ochelari cu lentile ca fundul a două borcane, avea 22 de dioptrii, de abia i se mai vedeau ochii, care când îşi pierdea ochelarii se comporta ca un nevăzător, această făptură era pe cât de plăpândă, pe atât de generoasă, având un suflet mare de artist.

Purta permanent un cojocel, blana mângâindu-i rănile trupeşti, iar prietenia mea -rănile sufleteşti, cum zicea el. Într-o noapte mă trezeşte şi, culmea, mă roagă să-l scarpin pe spate. Buimac din somn, bag mâna sub cojoc şi când vreau să-l scarpin dau de ceva moale, hidos. Il iau în mână: era un şoricel refugiat la căldură, strivit de zvârcolelile lui, la care-mi spune că nu peste mult timp va creşte şi vipere la pieptul lui.

L-am iubit enorm pentru intransigenţa lui, el excludea orice compromis în viaţă, martor fiindu-i conştiinţa. Fusese condamnat pentru creaţiile lui patriotice, la insistenţele mele recitându-mi din „Nu-s vinovat faţă de Ţara mea", poezie în care răbufnea toată ura unui popor sugrumat, care nu era vinovat că iubea o ţară mare, rotundă ca o horă, ca o pâine. Redau doar o strofă: „Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii, Şi c-am strigat cu sufletul durut, Că nu schimb un Ceahlău pe toţi Uralii, şi că urăsc Hotarul de la Prut".

Era strigătul disperat al unui om smuls de pe meleagurile lui natale, Cahul, obligat să trăiască departe de mormintele lui sfinte. El este şi autorul poeziei despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care spune că Dunărea se scurge-n mare, pe un nou braţ, prin care curge sânge. Poet de mare sensibilitate, compunea poezii scurte, un nou gen, decastihul, pline de mult duh, de o frumuseţe neîntâlnită, care explodau de un lirism sublim, dar atât de căutat, de natural, încât ne cutremurau mai ales pe noi, care eram înfometaţi de hrană sufletească. El şi-a câştigat un loc veşnic în inima mea. Mi-e dor de tine, Robert."

(Aurelian Gulan - Victime și călăi. Amintiri din gulag, Editura Criterion Publishing, București, 2010, pp. 307 - 310)

Andrei Ciurunga: Nu-s vinovat față de țara mea

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.