10 august: Dan Laurenţiu, n. 10 aug. 1937 - d. 21 dec. 1998

 

 

 

S-a născut la Podul Iloaiei- Iaşi, a făcut liceul la Iaşi, apoi tot acolo facultatea de filosofie, 1963-1966, după care a fost profesor de liceu, redactor la revista ieşeană Cronica, după care s-a mutat în Capitală, ca redactor la Luceafărul. A debutat devreme cu poezii, în reviste, iar în volum destul de târziu: Poziţia aştrilor, 1967, plasându-se fără echivoc printre poeţii de frunte ai generaţiei sale. A continuat să scrie poezie, în registru neoromantic, desprins cu orgoliu de contingent, de istoric, considerat ca impur, descalificant şi asumându-şi cu tot riscul condiţia orfică, gestul ritualic, monodia litaniei, preocupat de transcendent, de nostalgia paradisiacă, de iubirea ideală, de sferele înalte, astrale. Egal cu sine, a scris de asemenea şi interesante eseuri (Eseuri asupra stării de graţie, 1976). Egolatru, abstras, s-a considerat un "martir şi erou la timpului" său.  A tras după sine, cu maximă discreţie, traumele unor drame de familie, despre care nu a scos un singur cuvânt şi o uşoară infirmitate care îl constrângea să folosească bastonul. A trăit numai pentru poezia sa şi a câtorva mari poeţi, nu mulţi, pe care i-a venerat. Între convivi, avea o vorbire inspirată, producând distihuri memorabile. La prima descindere a Regelui în România, pe scena de la Drept, a apărut psalmodiind. "Numai sângele albastru / Ne mai scapă de dezastru!". Adevăr peremptoriu, pe care numai un poet putea să-l rostească. Şi care adevăr, nu a folosit la nimic, ca să cităm un alt mare poet iaşiot, pe Mihai Ursachi, cu al său "un om din Tecuci..."

Poetul nostru este favorabil receptat în cele două Istorii pe care le am la dispoziţie şi la care mă raportez în creionările mele: Marian Popa îi acordă 3 coloane, iar N. Manolescu cu ceva peste 4 coloane. (Pentru cine ştie lucrările, nu va fi de mirare să afirm că, în fapt, M.P. îi acordă un text de două ori mai extins). Însă pe când MP se fereşte de epitete şi calificative, atenţia în sine a criticului şi spaţiul acordat reflactând importanţa pe care i-o conferă autorului discutat, dimpotrivă, N.M. se pronunţă foarte categoric: ...versuri ..."pline de imaginile somnului şi  morţii caracteristice plutoniei eminesciene"; "imaginaţie fastuoasă şi solemnă", "fior dionisiac", "un neoromantic emfatic şi sublim", "originalitate deplină"; deci, cum scrisese în altă parte, D.L. i se prezintă dlui N.M. drept "unul dintre poeţii cei mai personali din câţi am avut ocazia să citim în deceniile postbelice".

.

Opera literară: Poziţia aştrilor (1967), Călătoria de seară (1969), Imnuri către amurg (1970), Poeme de dragoste (1975), Zodia leului (1978), Privirea lui Orfeu (1984), Ave Eva (1986), Psyche (1989),Călătoria mea ca martir şi erou al timpului (1991), 101 poezii (1993), Femeie dormind (1993), Mountolive (1994), Patul metafizic (2000).

 

Citeşte mai mult: https://www.google.ro/search?q=dan+lauren%C5%A3iu&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

http://www.autorii.com/scriitori/dan-laurentiu/

 http://www.romlit.ro/dan_laurentiu

 

Citeşte aici multe poeme de Dan Laurenţiu, din volumul Patul metafizic, 2000:

 http://asalt.tripod.com/b_laurentiu01_volum.htm

 

 

Poezia zilei, Dan Laurenţiu

 

Albastru câmp şi aripi

 

(din Privirea lui Orfeu, 1984)

 

 

Albina tremură în câmpul suav

cu raze infraroşii albina tremură

şi mă întunecă

pleoape de porţelan voi avea voi avea ce bine

sub valuri uşoare

creşte părul pe sexul lui Venus

ierburi nu se mai văd

cerul nu se mai vede

râul râul râul

suliţe infraroşii în câmp

cazi tu şi se înalţă

pleoapa mea dintre lacrimi

lângă îngerii albi lunecând

pe aripi suave

în văzduhul curat albastru

fără inimă albastru fără inimă 

 

 

 

Fericirea castă

 

(din Patul metafizic, 2000)

 

 

Ce fericire să-l

descoperi pe Dumnezeu

în pântecul unei femei

acolo unde se naşte copilul

acolo unde arta absolută

nu mai are nici un sens

acolo unde toţi poeţii

ne naştem

şi toți oamenii trebuie să murim

dar ce fericire

să-l găseşti pe Dumnezeu

în pântecul unei femei 

 

 

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale

5 aprilie, joi. (...) După ce m-am descurcat ca prin minune în privinţa lui Florin Mugur, să mă ocup de Dan Laurenţiu et co, la numărul 1: merg înapoi pe unde venisem, trec bulevardul D. Cantemir, caut numere, întreb. Nişte muncitori în construcţii îmi spun că aici suntem deja pe str. Negru Vodă; trec din nou bulevardul, întreb la o firmă, mi se spune că nr. 1 e în capătul dinspre Patriarhie al străzii, oricât ar părea de ciudat acolo este nr. 1, toată lumea se miră...Am ajuns la blocul P4, dinspre Patriarhie, dar îmi dau seama că aici este scara 3. Unde să fie însă scara 2 şi apoi 1? Neapărat la acelaşi bloc... deduc că se află către rondul dinspre Piaţa Unirii. Când ajung la următoarea scară, după multe magazine, văd că e scara 2, înseamnă că scara 1 pe care o caut e cea din colţul spre metrou. Intru fără dificultăţi, aici e altă regulă, iar la parter nu e nici un apartament; urc pe scări şi constat că nici la etajele I şi II nu se află intrări. Probabil etajele corespund magazinelor supradimensionate din dreapta şi stânga. Abia la III sunt apartamente; sun la prima uşă, nr 10 şi nu răspunde. Sun la 11 şi, surpriză!, îmi deschide LIS, care aflând ce vânt mă aduce, mă invită, dar se scuză că e pe plecare, se duce să facă gimnastică de recuperare pentru piciorul lui rănit. Camere mari. Mă invită, mă îmbie cu alune sărate, îl previn să nu mănânce decât câte puţin, ficatul omului nu poate procesa mai mult de 100 grame, mi-a confirmat şi C., a păţit-o un prieten de-al meu, a ajuns la Urgenţă cu icter mecanic... Îi spun că e mare alergătură pentru identificarea imobilelor unde au locuit scriitorii duşi. Îi relatez pe scurt aventura de mai ieri, cu casa Jean Bart. Îmi sugerează să scriu un serial cu aceste păţanii. Gând la gând... Îi explic că la Uniune am simţit un moment favorabil, cei de la conducere au nevoie de imagine, trebuie profitat de bunăvoinţa sau de neatenţia lor, spre interesul breslei. Astea toate i le spun pentru că sunt sigur că în mintea sa se miră că m-am angajat în treaba asta complicată, în pofida faptului că au trecut peste mine fără păs, când cu mazilirea lui C. de la VR, restructurarea avându-mă şi pe mine ca victimă colaterală. Mai ales că el însuşi e la cuţite cu N.M., lucru ştiut de toată lumea. Zice că nu doar Dan Laurenţiu, pentru care mă agit, ci şi alţi scriitori, între timp decedaţi, au locuit pe scara asta: Ioan Roşu şi Al. Protopopescu de la Constanţa, cel pe care îl cunoscusem în compania lui Regman şi Grigurcu, dar şi Ion Stratan, care ce-i drept se mutase de doi ani la Ploieşti; dar şi Corneliu Brahaş, care şi el vânduse apartamentul iar după aceea a murit. Acum pe scară mai stau: Cornelia Maria Savu, Eugen Negrici, D. M. Ion cu Carolina Ilica şi George Alboiu, al cărui fiu este preşedintele asociaţiei de locatari. El: să se pună o singură placă memorială pentru toţi cei duşi. Eu: nu ştiu dacă o să arate bine şi ce impresie va face... Şi în curând plec, deşi după alune mă invitase la o tărie, la un vin... Nu e cazul, zic. Şi ne despărţim în pripă, fără să fi apucat să-mi fac o idee mai exactă despre apartamentul deloc boem al lui LIS, uitându-mă doar la câteva stampe şi la un portret al lui ”făcut de o vecină care pictează”, cum s-a exprimat LIS.

28 nov. 2007, miercuri. (...).Prin spatele blocului răzbim la Palatul Justiţiei, dau telefon din mers la Pucu Negrici, e şi el în mare grabă, să iau legătura cu soţia lui, la interfon 18, sau cu fiul lui Alboiu, care e administraror, sau cu cei de la restaurantul din vecini. În faţa locaţiei, ezităm: unde să punem placa pentru Dan Laurenţiu şi ceilalţi? Deasupra intrării e prea sus. Avem a face cu faţada supradimensionată de pe urma megalomanului care dorea ca totul pe traseu Victoria Socialismului să fie megalitic. Pereţii laterali sunt plini de ornamente, nu găsesc nici o suprafaţă plană sau destul de lată, de...

Intru la restaurant, merg la bucătărie, iese o doamnă cumsecade, mergem să cercetăm peretele dinspre ei, va da telefon la şefă, revine şi roagă să mai aşteptăm puţin, atunci ne hotărâm să punem placa pe peretele nostru, cât mai bine plasată, căci suprafaţa e curbă, cu puţine puncte de sprijin. Ar trebui să consolidăm cu ciment în spatele plăcii. Aranjez cu dna amabilă să ne dea curent, întind firul cel lung, îl duc până la barul din restaurant, fixăm placa, fac două poze şi iute plecăm. Nu înainte să fi coborât Negrici care inspectează ce facem şi mă felicită. Mai coboară şi alţii de pe scară, citesc inscripţionarea. (Apoi, seara văd pe net că e ziua de naştere a lui Pucu Negrici, păcat că n-am ştiut, să-l fi felicitat. Nu ştiu cât de bine i-a căzut momentul.)

 

 

Poezia zilei: Ioan Viştea, n. 10 aug. 1962 

din punctul în care mi s-a căţărat sufletul

din punctul în care

mi s-a căţărat sufletul,

se vede viaţa ca-n palmă.

recunosc cât se poate de clar

cucuiele de la cele zece porunci -

sunt colinele înverzite.

recunosc văile plângerii scăldând

aşteptări în zadar, victorioase eşecuri.

sunt la locul lor vânătăile,

cicatricele arse de soare

care au făcut din mine

un învingător.                                                                  

cum ştiţi,

învingătorul ia tot:

tot praful stelar de pe tobă.

(din volumul Ţara bolnavă, Antologie lirică, eLiteratura, 2014)

ION LAZU

 

Unul dintre făgărașii literaturii noastre (2527m)

Jurnal cu Ioan Viștea

 Ioan Viștea: Aseară, aşteptat cu interes şi curiozitate emisiunea. Am să fiu foarte sincer. Singurul câştig de pe urmă ei a fost că am văzut, ca să zic aşa, pe viu, familia Lazu în eleganța, nobleţea şi modestia-i superioară, însă în... prea puţine cuvinte. Asta din pricina faptului că în materie de realizatori tv., lipsa de profesionalism a moderatorului subminează, adesea, chiar şi bunele intenţii. De aici şi senzaţia acută de lucru improvizat în spiritul a ceea ce am mai adus, noi, vorba - elanul stahanovist de a mai bifa o manifestare, un eveniment, nu contează cum - boală veche şi incurabilă a ipocriziei culturale. Prea lungi şi dese pauze muzicale au fracturat substanţa dialogului şi a poveştii din spatele cărţii. Iar când aventura, odiseea propriu-zisă părea că prinde contur şi viaţă, aduse la lumina de întâmplările autorului, întâmplări care ar fi trezit şi captat interesul telespectatorului, moderatoarea s-a grăbit s-o deturneze inabil şi aiurea. Păcat! Nu înţeleg de ce trebuia ca, pe fondul subiectului central, să ascultăm brusc, intempestiv, la puţin timp de la debutul emisiunii, o "idilă tristă" interpretată la pian chiar de moderatoare. În plus, s-a petrecut un lucru absolut impardonabil care nu se face în televiziune decât cu riscul ca realizatorul să se descalifice - doi dintre invitaţi au făcut figuraţie! Vorbesc despre ce s-a văzut din faţa ecranului pentru că altminteri, acolo, pe scenă, în lungile interludii muzicale, e posibil ca discuţia să fi fost mai interesantă, mai vioaie, mai la "obiect"!

PS.  E posibil că judecată mea să va pară, poate, prea aspră. Vine din falia rezultată în urmă ciocnirii dintre aşteptări şi rezultatul dezamăgitor al produsului final ca fapt de televiziune. În fond, telespectatorului care am fost la ceas de noapte îi este necaz că moderatoarea n-a ştiut, nu s-a priceput să profite de prezenţa dumneavoastră acolo pentru a fructifica, în beneficiu comun, zestrea de întâmplări şi amintiri precum şi acribia, tenacitatea cu care aţi marcat fizic, în piatră sau marmoră, trecerea prin viaţă şi lume a atâtor personalităţi. Aş vrea să cred că o va face în episoadele viitoare deşi, după formatul neinspirat al emisiunii gen "trecere în revistă" şi lipsa abilităţilor moderatoarei (salvate într-un fel de Titus Vîjeu), am serioase rezerve.  Salutări şi toate cele bune! i.v.

 15 06 013. Ion Lazu: Oh..., poate pricep de unde vine dezamăgirea Dvs. , căci despre o dezamăgire este vorba, de fapt. "Am să fiu sincer": Nu vă pot ajuta cu nimic, decât să-mi cer scuze că v-am deranjat la o oră a somnului sănătos. În rest, precizez, dacă nu a rezultat clar din prezentare, emisiunea va avea 4 episoade a câte 55 minute - pentru cei interesaţi, pentru cei ce au timp de pierdut în acest mod.... Vor fi puşi în pagină, pe rând, toţi cei şapte invitaţi, aşa după cum a spus moderatoarea. Să nu ne pierdem răbdarea. (Au urcat pe scenă în trei reprize, toţi actanţii. Mai simplu pus, nu puteau fi scoşi din imagine nici Andreiţă, nici Lidia, care au făcut parte din prima rundă... Filmările propriu-zise, durând 3 ore şi jumătate, s-au făcut prin ianuarie, în sala Euterpe, unde se filmează aceste întruniri preponderent muzicale ("mai la obiect", nu se pot spune într-o emisiune Tv mai multe decât se spun îndeobşte la lansări, la... unde autorului i se lasă ultimul cuvânt, pe când aici, nici vorbă de aşa ecva...); interludiile muzicale, cum e de presupus, sunt din cu totul alte emisiuni, cea cu Georgeta Stoleriu e dinspre tinereţea d-sale. Liedul pe versuri de Elena Văcărescu a fost introdus, cred, pentru că subsemnatul tocmai îi pronunţasem numele, referindu-mă la o a treia listă, cea a scriitorilor din exil. (Iar nu ca s-o pună în evidenţă pe marea pianistă, care a concertat pe toate cele 5 continente...) Emisiunea cu Alde Lazu e un fel de abatere de la regulă. Iar în fapt, aşa cum a şi precizat dna Ilinca D., personal am mai fost într-o emisiune, de fapt în două emisiuni, o dată despre romanul meu Veneticii, altădată despre albumul meu de artă Natura sculptează (despre nişte pietre, găsite de mine, ca prospector, pe viroaga din spatele casei părinteşti a Ilincăi Dumitrescu...). Toate acestea, care aici trebuie luate pe încredere, dar cu deosebire aventurile legate de punerea acelor plăci, reies din volumul Odiseea plăcilor memoriale (care a zăcut 3 ani la Ed. MNLR şi a apărut, prin bunăvoinţă, după încă un an, la ed. Bibl. municipale, - o carte nepusă în vânzare etc.). Nu-mi place să vorbesc despre cărţile mele, despre ce deja am scris cu ani în urmă. Propunerea acestei emisiuni a venit, cum s-a şi precizat, din partea Ilincăi Dumitrescu (dsa ţine această emisiune săptămânală de exact 11 ani...), în acord cu Titus Vâjeu, care cu 3 decenii în urmă, în 1982 vorbea la Radio despre romanul meu Rămăşagul. ..

Un gând bun, Lazu

 Ioan Viștea: Consider că între noi nu există şi nu trebuie să existe motive de a ne cere scuze, pentru că altfel ar trebui să mă văd şi eu pus în situaţia de a-mi cere scuze pentru excesul de sinceritate, lucru pe care, iată, nu-l fac! Departe de mine, Doamne fereşte!, să vreau să fac înadins figura de "Gică-contra" aşa cum probabil am şi lăsat impresia. Nu!  A fost doar părerea mea de telespectator nocturn dar fără a avea dorinţa somnului în gene, doar contrariat de formatul prea mozaicat al emisiunii, acolo unde mă aşteptam ca prezenţa unui prieten să fie mult mai bine şi mai consistent valorificată. Mai ales că nefiind în circulaţie, cartea trebuie repovestită atât cât să trezească curiozitetea şi interesul telespectatorului de a o cumpără cândva. Posibil ca lucrul acesta să se întâmple în episoadele următoare pe care le voi urmări ca şi pe cel de aseară fără senzaţia ori conştiinţa că în cele 50 de minute aş fi putut face altceva mai bun. Vă doresc o zi bună! i.v.

 Ion Lazu: Înţeleg bine?..., v-aţi aşteptat la un interviu cu subsemnatul, neştiind nimic despre faptul că este o emisiune de patru episoade, cu şapte invitaţi. Repet: nu s-a găsit o formulă care să satisfacă toate cerinţele unei discuţii în doi, când s-a pornit de la formula unei dezbateri cu atâtea persoane. Am fost de acord cu astă formulă, în avantajul nu al meu ci al amicilor, care nu prea des au ocazia să apară la TV... ( În ce mă privește, legat de această carte am acordat deja câteva interviuri, unul s-a transmis timp de o săptămână, pe Radio România Actualităţi. Crezusem că-l va transmite compact, ca să nu se risipească mesajul... Fiecare realizator cu formula lui...) Dacă la o lansare - şi la Târg s-au lansat. în ultima ediţie, nu mai puţin de 650 cărţi!!! - vorbesc 3-4 inşi, alteori şi mai mulţi, chiar în faţa unui număr de 5-6 persoane, aşa după cum am relatat de pe la precedentele târguri, menţionând că m-am oprit de jenă că nu era mai nimeni - ,  apăi la o discuţie precum aceasta, despre două cărţi şi cu atâţia invitaţi, nu văd cum ar fi fost altfel. Iar muzichia, repet şi asta, face parte din reţetă. Sala se numeşte Euterpe, pianul e Yamaha, moderatoare e marea pianistă, care nu ne-a lăsat de izbelişte, trecând la pian, ci, la montaj, a intercalat părţi muzicale. În rest, ce aveam de spus despre Plăci, am spus în acest jurnal de doi ani. O treime din text a apărut în serial, în Oglinda literară, vreme de 2-3 ani, pînă după apariţia cărţii. Abia numărul din această lună nu mai publică din Odiseea, căci nu le-am mai trimis text, din jenă... Și de fapt, multe fragmente din Odiseea plăcilor… au fost folosite la alcătuirea rubricii Scriitorul zilei, ţinută de mine de prin noiembrie 2011, unde am folosit şi texte din "Scene din viaţa literară", 2007. Ideea e că tot încerc să atrag atenţia românaşului asupra creatorului de literatură de la Porţile orientului, neglijat/dispreţuit în viaţă, uitat subit după aceea. O himeră, vezi-bine, probabil în lipsa alteia mai bune... Însă... ÎNSĂ, dle I.V., totul într-o lume cum e lumea aceasta, de când lume - "şi ca dânsa suntem noi", mai găunoasă parcă acum ca niciodată, iar nu într-o lume ideală. Sunt pe deplin pătruns de asta - şi resemnat. Şi apoi, Scriitorul, artistul în general, nu prea dă lecţii de morală...el cată să descâlcească mobilurile sufleteşti ale unor destine de toată mâna, nicidecum excepţionale, exemplare. De aceea m-am şi retras din publicistică încă în 1996, ca să nu mi se pară că vorbesc în deşert... Am oroarea de a mai fi, la vârsta mea, prezumţios... Un gând bun, Lazu

 16 06 013. Ioan Viștea: E limpede, acum, că subsemnatul, asumându-şi condiţia de provincial care a evoluat mai mult între patru pereţi şi dispunând de slabe antene orientate către viaţa literară mediatizată la centru, nu ştie multe din întâmplările şi eforturile legate de promovarea "Odiseei". Aşa încât impresiile nocturne rămân doar fotografia la minut a unui eveniment căruia subsemnatul, cu totul subiectiv, i-a relevat mai mult aspectele formale de simplu telespectator, fără a lua în calcul, în grabă, sensibilităţi şi vechi prietenii care, firesc, cântăresc greu în vieţile noastre. Uşoarele accente polemice n-au fost nicidecum legate de autor, de creatorul care a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-şi promoveze rodul sacrificiului său ci, prin extensie instinctivă, de cadrul mai larg al societăţii, al "lumii găunoase" în care trăim şi care face din noi menestreli ori propovăduitori în pustiu. Iar când acolo, în pustiu, apar mici oaze plantate de bunăvoinţa şi iniţiativa prietenilor, în adevăr, merită să le restituim acestora toată recunoştinţă şi gratitudinea noastră! Însă, se vede treaba că nici ei nu mai pot să ne abată deplin spre ţărmuri mai luminoase nici resemnarea, nici pierderea iluziilor ori visele fugite de-acasă, sentimente pe care le resimt şi le împărtăşesc şi eu din plin. Este, poate, reflexul conştiinţei că trăim într-o lume a anomiei generalizate, aflată la o dramatică răscruce de drum făcând din noi, în fond, şi spectatorii şi actorii unui grav şi greu vindecabil antroposcepticism.

Şi totuşi... Şi totuşi...continuăm să aruncăm ancore, unii către alţii, doar, doar o mai fi ceva de salvat, ca blogul dumneavoastră, de pildă, ca încercarea unui nou venit ca mine, (aproape prin intruziune!), de a-şi agăţa sufletul de sentimentul solidarităţii, nu doar de breaslă. O asemenea ancoră reprezintă şi cele două proze scurte pe care le ataşez cu mulţumiri anticipate pentru efortul de-a le citi şi-a le bagă în seama. Salutări prieteneşti şi sărutări de mâini! i.v.

17 06 013. Ioan Viștea: Primit frumusețea de carte! Mulțumesc pentru ea și săru' mâna pentru surpriza florală de la pag. 53. Toate cele bune!

7 iulie 013. Ioan Viștea: Așa răsfățat n-am fost de când mă știu!! Mulțumesc pentru bunătatea și generozitatea care transpar și se simt chiar și prin undele electromagnetice! Vă doresc sănătate și toate cele bune! I.V.

26 iul. 014. Ioan Viştea: Excepţională, că îţi taie respiraţia evocarea lui Cezar Baltag, un poet urieşesc, aflat încă din tinereţe în centrul admiraţiei mele discrete şi tăcute în contextul însingurării, izolării programatice cultivată cu asiduitate în acei ani. Consider că evocarea dumneavoastră în care recunosc propriile-mi aprecieri, căldura şi empatia datorate chiar fără să-l fi cunoscut de aproape, este revanşa şi restituirea unui exerciţiu  de simpatie şi admiraţie datorat demult. Ea dă şi întreaga măsură a înzestrărilor literare şi a înaltului dumneavoastră caracter. Felicitări şi mulţumiri!

 28 07 014. Jurnal. Luni. Nu ies, lucrând la Calendar, îmi rezultă trei volume echilibrate, pe trimestre…

Emoționante aprecieri de la Ioan Viștea, T. Cicu și S. Batiște, iar verbal de la Maria U. , pentru evocarea Cezar Baltag, scrisă de fapt în 2008, dar necitită de amici.

11 08 015. Ioan Viștea: Mulțumesc frumos pentru consemnare, altfel zis, pentru băgatul în seamă cu recidivă încă, dar s-a strecurat o eroare cronologică în pagina blogului: m-ați întinerit mult peste așteptări și crunta realitate din actele civile care spun altceva, anume că I.V. este născut pe 12 mai 1950, ...o sută de ani mai tîrziu după nemuritorul neamului, așa cum se și intitulează o poezie pe care ați avut generozitatea s-o consemnați pe blog, cîndva, și așa cum probabil se va numi viitorul volum de poezie, început și abandonat, așteptînd o incertă reluare. Salutări și sărutări de mîini! 

Ion Lazu: Ce mi-o fi venit?! Iar mai simplu spus: de unde până unde? cifrele astea au apărut din virtual, asta e sigur, dar cum? că nici măcar nu le-am sesizat prezența... Acum, nu-i vorbă, nu mi-ar fi sărit în ochi o cifră precum 1962 - că doar sunt obișnuit ca toți cobreslașii să fie mai juni decât mine, cu al meu 1940!!!

Am mutat postarea la 12 mai, am corectat și în Calendarul scriitorilor români, pentru o posibilă nouă ediție. Cu această manevră, văd că vă plasați strategic între Gh. Istrate (11 mai 1940 și Mircea Ciobanu, 13 mai 1940, doi dintre poeții mei preferați.

La mai mare. I.L.

P.S. Într-una din zilele următoare, când voi avea mai mult timp, am să postez la Poezia zilei: Venit cu un secol mai târziu la locul faptei, Etc.

10 11 2017. Către Ioan Viștea: Cîtă amărăciune în prozele astea, oricât de scurte, telegrafice, bisilabice...  Însă e vădit faptul în sine că nici cele mai amare adevăruri nu pot fi exprimate decât cu stil. Fără dânsul nu se poate! Vivat stilul!

19 12 017. Ioan Viștea: Stimate domnule Lazu, cu mare regret constat că varianta online cu poemele lui Valeriu Ciobanu nu vrea să se deschidă cu niciun chip și nu știu de ce. Sînt în egală măsură contrariat și ațîțat de astă neputință, mai ales că autorul, altminteri purtînd numele unei ilustre familii literare la noi, îmi este cu totul necunoscut. Eram/sînt foarte curios să-l citesc, printre altele, pentru a vedea cît de mare este nedreptatea pe care i-o face critica și istoria noastră literară, caz care, altminteri, nu mai e demult de mirare. V-aș fi recunoscător dacă aveți vreo altă idee de cum ar putea să-mi parvină cartea. Cu mulțumiri și urări de bine și sănătate! i.v.  

 20 12 017. Ioan Viștea: Da, varianta găsită, pentru care vă mulțumesc mult, funcționează! Voi citi cu mare interes și firească curiozitate, după care voi da și un semn de...carte, de viață. Salutări și toate bune!

    

   

 

 

 

 

 

 

 

 

  

 

   

 

  

 

 

Alţi scriitori:

Ion Negoiţescu, n. 1921- 6. Februarie 1993

Barbu Cioculescu, n. 1927

N. Prelipceanu, n. 1942

Eugen Schileru, m. 1968

I. Peltz, m. 1980