duminică, 31 iulie 2016



Scriitorul zilei Tita Chiper și Miron Cordun
 Tita Chiper, n. 31 iulie 1934 - d. 2002
Soţia scriitorului Al. Ivasiuc dispărut la cutremurul din 1977, ea însăţi reporteră şi autoare de interviuri, trecută prin hulita Şcoala de literatură, a scris scenarii pentru filme de animaţie; a colaborat intens la Contemporanul, la România literară şi la Dilema, începând cu primul număr al acesteia. Autoare “leneşă”, cum o consideră dl Manolescu, a editat o singură carte: În lumina orbitoare, culegere de interviuri cu personalităţi foarte diferite ale vieţii interne şi internaţionale.
Citeşte mai mult: http://adevarul.ro/cultura/istorie/tita-chiper---viata-interviuri-1_50ba02667c42d5a663af91ab/index.html
 http://www.romlit.ro/tita

Alţi scriitori:
Franyo Zoltan, n. 1887
Păstorel, n. 30 iulie 1894 - d. 17 martie 1964


Poezia zilei: Miron Cordun (n. 1939 - 1997)
Imagini pentru miron cordun imagini
Inorogul

Eu inorog era să fiu 
și cornul mult mai viu să-mi fie
în casa ta cu timp târziu
și-n prăpădire de trufie.
Dar traiu-n grabă, 
dar bătrân
de glorii repede purtate,
nu mai am stare să amân
pe viețile cu tine date.
Și nici cădere nu mai am
de prea mult frig să-ți sparg pereții
și să te-nping la mine-n neam
frumoasa mea din capul vieții.


Cântec vechi

N-avem atâta timp cu noi
să fim și orizon și vad
când norii flămânzesc pe cer
și peste norii noștri cad.
Bolnavi de friguri, prăpădiți
de greul mers al zilelor,
ne vin cu grija lor pe cap
precum am fi și noi de-ai lor.
Ca din pământ, din prea mult vânt,
abia ținându-ne ne vin -
și ne-am sui la ei în cer
și n-avem timp să ne suim...

(din Dumineca pe drumuri, ed. Cartea românească, 1978) 







Ion Lazu - Șapte zile de aur la Neptun, VII 



Lidia Cîntă pe Cazemată




                                            De pe Cazemată ”Comandorul ” Lazu dă ordine.







Raze în valuri...


Încă un apus de soare la Neptun


















Ion Lazu 
 Sonetele (și terținele) de la Neptun - 2006

Vă vând un pont (la Pontul Euxin), III


 ...
Şi totuşi! Nu fu frigul cel mai mare
Duşman al bursierilor la Mare,
Ci fapte mult mai grave ca urmare!

De duşmănia Mării,-mpresurîndu-l
Pe om, vorbi-voi, de-o să-i vină rîndul,
Deşi se-mpotriveşte însuşi gîndul!

Că nu-i mic lucru ce aici se-ntîmplă –
Să simţi în sus şi-n jos, pe lîngă tîmplă
Terorizant, fără istov, cum îmblă

Daracul mării dărăcindu-şi valul,
Pe răzătoare dînd într-una malul
Cu-o furie atroce, infernalul!

Şi scoici sărind, de cînepă puzderii -
Nisip şi alge, pene şi mizerii,
Ce nu prea le observi în timpul verii...

E-un ritual***** ce n-are duhul milei
Urmînd şi noaptea zbaterile zilei
În copulări isterice, virile;

Nu spun că valurile năbuite
Buze hulpave par, limbi despletite,
Prin spume epileptice ivite

Ce-ar vrea să-nfulece lături pe plajă,
Dar să le-nghită încă nu se-angajă,
În căutare, poate, de vreo glajă;

Ci cu sadism prin dinţi ea le strecoară,
Ca iar să le împroaşte în afară:
Blestem, sfidare, vrajbă şi ocară...

Şi ce-s aceste rămăşiţe triste
Bentiţe, jartiere, specli, batiste,
Ca scoase de pe fanteziste liste,

Amestecînd realităţi şi trucuri:
Chiloţi şi bluze, nasturi, şepci şi lucruri, 
Ce smulse par de pe-necate trupuri

Pe care marea, pritocind uiumul,
Le-a tras la fund, pe rînd, pînă la unul -
Copilul, baba, sfîntul şi nebunul,

Lăsînd pustie, hîdă, plaja toată,
Şi Marea pînă-n zarea zării roată,
Din Venus taman pîn’la Cazemată,?!

Şi ce-s aceste sticle şi conserve
Containăre, butelii izoterme
Ce n-au putut mesajul să-l conserve

Nici un cuvînt încalte să rămînă
De la toţi cei hrăpiţi cu anasîna?
Distrus fu esoesul scris cu mîna

În disperare fără de măsură -
Şi-n locul lui, umplute pînă-n gură
Cu apa cea de mare,-n impostură...
   
Şi ce-i acest cumplit popor de muşte
Ce tăbărînd pe alge şi moluşte,
Nu pregetă să ciupă şi să muşte,

Din viu şi mort asemenea să guşte?
Ţipenie... Şi icnetele bruşte -
Ce parcă vor timpanele să-mpuşte...

Ţipenie! Şi totuşi, ce-s aceste
Vagi şoapte ce ne-ajung fără de veste
Purtate de-ale zimţurilor creste

Scăpate din Crimeea, ce aproape-i
Şi lunecate-ncoa’pe faţa apei?

„Se plimbă-aceşti poeţi de parcă-s capii,
Pe ţărmul Mării ca pe buza trapei...
Din gheara nebuniei nimeni scape-i!”    


 Va urma



sâmbătă, 30 iulie 2016


Scriitorul zilei, Mihail Celarianu 30  iulien. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

               
Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a murit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D. G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea Războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 
Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E. L.).. Publică volume de poezii şi de proză, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M. C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet al ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon, 1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte 1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

Traduceri:  Edmond Romazieres,  H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu


Poezia zilei, Mihail Celarianu: 

 Floare galbenă

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 


Flori profane

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.


Garoafele



Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.



Ion Lazu - Șapte zile de aur la Neptun, VI

Malul Mării, către Cazemata I

Vedere spre plaja 23 August, de pe Cazemată

Vedere spre Olimp, de pe Cazemată

Alt Răsorit de soare se anunță...







Lidia ”răsărind” pe plaja de la Neptun


Alge verzi pe stânci. În plan îndepărtat, Vila Zaharia Stancu.



Ion Lazu 
Sonetele de la Neptun - 2006

ADDENDA (în terține!)

Vă vînd un pont (la Pontul Euxin...)

Stîrniţi de-asemeni iscusite versuri
Scrise fără adăogiri şi ştersuri,
Poate că plănuiţi niscai demersuri

Spre a obţine înşivă o Bursă...
Eroare gravă! Viclenită cursă!
V-o spune cea mai creditată sursă...

(Oricum, nu are nici o relevanţă
Că-aţi fost la mare vara, în vacanţă -
Octombrie are o altă ştanţă!

Şi dacă, totuşi, demonul * vă-ndeamnă
Să-aflaţi o bursă la Neptun ce-nseamnă
Într-un sfîrşit ostracizant de toamnă,

Vai, nu-i nicicum Levantul de Hîrtie
Pe care Cărtărescu îl descrie,
Cu-o-nprumutată din romantici vrie...

Ovidiu însuşi s-a sforţat zadarnic
Să scrie despre-un Euxin amarnic,
Dar nu-i ieşi, oricît a fost de harnic!

Vorbit-a el de viscol, ger ** şi ceaţă,
De stropii mării zuruind ca gheaţă *** -
Dar versurile-i parcă nu te-ngheaţă,

Nu crapă celuloza cea din carte,
Zăpada pe sub guler nu te arde
Şi n-ai un sentiment de geamuri sparte...

Din streşini ţurţuri nu te perforează,
De clanţă palma nu ţi se sudează,
Ispita morţii nu te asaltează...

Poate cu bani ce-Octavian îi dase,
El zeci de blănuri groase cumpărase
Şi pe-un cuptior încins se aciuase;

Sau poate getele cele focoase
Dormeau cu el în pat, vreo cinci sau şase,
De-i încălzeau sleitele de oase****;

De nu-l răpuse brusc hainul Crivăţ
Ce Nordul îl asmute împotrivă-ţi
Şi mintea nu-i zdrobiră-ai Mării scripeţi...

Sau poate însăşi latineasca veche
Ce noi o credem fără de pereche
(Iar pentru Nasso floare la ureche),

Nu devenise-atîta de fluidă
Nuanţele mai aspre să le prindă,
Dedată la amar şi aguridă,

Pliată fin pe existenţa aspră
Din crîncen urgisita zonă-a noastră -
Că de-aia Marea Neagră nu-i Albastră;

(E chiar de înţeles, într-o privinţă,
Cu ochii îndreptaţi spre elocinţă,
Şi spre alcovul cel de trebuinţă,

Iar nu spre traci, ce gerul îl îndură
Şi-n loc de vorbe, aburi scot din gură
Iar mult mai des cîte-o înjurătură...)

E dovedit că orice corcitură
Are cîştig de cauză-n natură,
Iar nu vreo stirpe nobilă şi pură...

S-a stins latina printre graiuri moarte
Pe cînd româna merge mai departe,
Tot dînd din coate, îndîrjită foarte!

 (Căci cine n-ar carte,-şi face parte!)
........................................................

Oricum, pe timpul Bursei, se lăsase
Un ger ce te tăia precum un laser
De-ţi îngheţa şi măduva în oase!

Cu cuşme-n cap, pe noi cu patru pături,
(Să spun aceasta nu mă dau în lături)
Am clănţănit în pat ca-ntre omături...

Istrate, vrînd să-atragă o pisică,
Să doarmă-n pat cu dînsa, pe burtică,
În van a îndopat-o cu păpică,

Pe cînd alături, îşi punea Ionică
Nădejdea-n vino-calorii din sticlă
Şi în propensiunea lor voinică;

Şi mult n-a fost, familii şi confraţi,
De pe Faleză să fim returnaţi
Ca trei colete, bocnă congelaţi.
....................................................

Va urma


vineri, 29 iulie 2016



Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt și Constanța Buzea
29  iulieNicolae Steinhardt, CENTENAR n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

      
S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest. Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei, Constanţa Buzea
Imagini pentru constanța Buzea imagini

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


Alţi scriitori:
Victor Ion Popa, n. 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.
Octav Dessila, m. 1976
Lucia Demetrius, m. 1992




Ion Lazu - Șapte zile de aur la Neptun, V.

Un răsărit de lună plină...


La apusul soarelui, în așteptarea răsăritului de Lună...

Luna ivindu-se la orizont








 

”O cărare de văpaie”...





 


Ion Lazu - Gâlceava sonetelor de la Neptun - 2006, V.



Sonetul despărţirii univoce.
Se închină celor doi
Navigînd peste nevoi
Şi privind tot...înapoi

Iubiţi confraţi, vacanţa-i terminată!
Adio, deci, amurguri prea-curînde,
Voi, răsărituri, vrane sîngerînde,
Voi, expediţii lungi spre Cazemată!

Adio, Mare-n veci înfiorată,
Cu-erotice sugestii fremătînde
Şi nopţi pe sus cu stele vii şi blînde,
Cu-n colţ de lună-n pripă atîrnată...

Trei săptămîni de fericire certă,
Deambulari în trei, doar noi pe plajă,
Sau, confundînd faleza cu-o covertă,
Ba inspectînd-o, ba-mpietrind: de strajă...

Că-n zori, amanta Mare, schimbînd tonul,
Va trage-n faţa noastră, brusc, oblonul...*

P.S. - Retragerea! Jos de pe metereze!
          Ostilităţile să înceteze!
28 0ct.06             
(La Neptun, unde eram
Ori pe plajă, ori la geam,
Marea dragă de-o pîndeam...)
_______________________________________
* Obloane trase, de I. Murgeanu




Sonetul pixurilor terminate
Lui I. Murgeanu

Trei pixuri am secat cu bursa asta –
Trei săptămîni, trei pixuri, mă-nţelegeţi?
Aşa se-ntîmplă cînd să scrii nu pregeţi,
Iar Artei pînă-n vîrf vrei să-i urci coasta.

Un ultim pix mai istovesc – şi basta!
Ca să aveţi de unde a alege:
Sonet, eseu, memorii, proză-n lege –
Dau zor, pînă nu se termină pasta...

Ah, Marea, da, mi-a răscolit simţirea!
Şi cît mi-a-mbogăţit Imaginarul,
În  clipe-nalte-nsuflîndu-mi harul
De-a-i descifra Naturii Sacre firea!

Atîta doar, că fu prea lungă bursa –
Şi, la trei sferturi, părăsirăm cursa*...

P.S. Acum mai am o mică întrebare
/Pe care o voi trece între bare/ :
Au prozei-fluviu ce am scris la mare
Nu s-ar putea să-i spunem proză-mare?

29 oct. 06       

*Cele patru săptămîni de bursă au fost doar...trei, înţelegeţi...






Sonetul Poeziei Sacre

Ei, da! E Poezia flamă sacră,
Ce de la zei, cîndva, fu preluată –
Deci laudă acelor ce-încă-odată
S-o întreţină, viaţa îşi consacră!

Şi-adînc dispreţ celor cu mutră acră,
Ce subjugaţi de rime nu se-arată,
Căci Poezia-i lacrimă curată
Şi-un giuvaer nepreţuit în lacră.

A Euterpei flamă jucăuşă
Cei trei o întreţin suflînd de-odată
Din trei direcţii, jarul de mi-l gată –
Împrăştiind în jur numai cenuşă...*

Ei încă stăruie, orbiţi de fum,
Ci focu-i stins de mult, iar vatra-i scrum...

P.S.: Cu ochii injectaţi, cu-obrajii roşii...
         (Cei trei sunt... autişti. Ah, norocoşii...)

29 oct. 06
_________________________________________
* Cenuşa, de Gh. Istrate