Pocola-Beiuş, 1968 - I.

foto I.L., Miorita, din parcul Herastrau

Ion Lazu: Pocola-Beius, 68 - I
(o evocare din anii şaizeci)

Numai bine nu-mi va fi căzut  vestea că în următoarea campanie voi lucra tocmai în judeţul Bihor, mai exact în preajma oraşului Beiuş... Nu putea decât să mă descurajeze ideea de a pleca la o distanţă aşa de mare de Bucureşti, lăsându-i pe ai mei de izbelişte. Şi am să spun în acest caz doar strictul necesar, cât să fac înţeleasă frustrarea mea. Colegul Sandu L., care avea să lucreze într-un perimetru juxtapus alui meu, se va fi sinchisit mai puţin sau deloc, el fiind becher pe-atunci – şi încă destui ani după aceea - iar pe de altă parte, ca om de caracter, neînstare să tragă sfori –

şi spre lauda lui, acum că nu mai este, trebuie să menţionez că ar fi putut să o facă cu succes asigurat, ştiut fiind faptul că e protejat de acad.prof. G.M., din vârful Comitetului Geologic; însă cum spun, amicul meu S. nu era omul unor astfel de aranjamente.

Am ajuns amândoi în gara Beiuş pe la prânz, după o noapte şi o jumătate de zi de drum cu trenul, prin Braşov-Cluj-Oradea – iar S. m-a ajutat săp-mi cobor bagajele, el mai avînd de mers câteva staţii. Din autogara Beiuş, lăsând observarea oraşului pentru viitoare ocazii mai potrivite, am luat primul autobuz şi am descins la Pocola, pe care o alesesem din start ca sediul pentru acea campania: plasată aproximativ în centrul zonei de lucru, pe şoseaua Beiuş-Oradea, la doar 8 km de Beiuş, la răscrucea unor drumuri secundare de acces spre marginile zonei de prospectat. 

Din staţia autobuzului, pe căldura cea mare, am făcut primul drum la primărie, nu departe, trăgând după mine multele bagaje – geologul cu casa în spinare, precum melcul... Obligaţie de serviciu: să ne legitimăm la primărie, la miliţie. Ca să nu spun că hărţile, considerate secret de stat, ne erau transmise prin curier special, la miliţia judeţeană – trebuia să facem un drum anume până acolo. Absurd de la un capăt la altul, iar în fapt, doar un aranjament al celor de la documente secrete, ca să aibă activitate.  Care era diferenţa dintre a veni cu hărţile la purtător, de la Bucureşti la Beiuş  sau a le prelua de la Oradea – şi să vii cu ele în autobuz, o sută de km?! (Pe timpul campaniei păstram hărţile într-o lădiţă de tablă, cu lacăt – în fapt o piesă prea vulnerabilă, dacă un răuvoitor ar fi jinduit la acele hărţi. Nişte ridicări topografice de dinainte de război, la o scară mare – iar pentru detalieri, se executat măriri fotografice... Numai de precizie nu putea fi vorba, vezi-bine.)

Norocul meu, la acea oră a după amiezii: la primărie se afla totuşi un funcţionar, fie că era chiar viceprimarul, sau secretarul ori notarul, nu-mi mai aduc aminte. Care slujbaş, văzându-mă cu documentele în regulă şi aflând că voi lucra în zonă până-n toamnă şi că am nevoie de o gazdă, mi-a spus că s-ar putea să mă primească chiar ai lui.  A închis biroul, şi-a luat bicicleta, eu calabalâcul şi destul de repede am ajuns la ei acasă.

foto I.L., statuia Sissi, Cismigiu

 Primăria fiind plasată la şosea, imediat după trecerea podului peste pârâul Roşia (Meziad), am luat-o pe prima uliţă la stânga, deci în josul apei; or, uliţa respectivă, tot apropiindu-se de malul apei, pierzând casele dinspre apă, a rămas numai cu rândul de case din dreapta. Una dintre primele case care nu aveau în faţă decât drumul şi pârâul era casa socrilor acestui slujbaş la primărie. Dl Matei era un om deosebit de cumsecade, cum s-a văzut deja, însă pe de altă parte cam stingher, chiar în cadrul propriei familii -, dacă nu cumva se simţea în afara propriului destin... Era venit din altă parte a Bihorului, în averea soţiei adică, poate şi asta să-l fi menţinut în izolarea sa, care putea să pară aroganţă. Oricum, în afară de slujba la primărie nu contribuia cu nimic la treburile gospodăreşti. Ai fi zis că nu vrea să se coboare la munca ţăranului. Am înţeles totuşi din rarele noastre schimburi de replici că făcuse războiul din Răsărit, că se întorsese cu regimentul generalului Mociorniţa – îmi spunea asta cu un fel de mândrie remanentă. Mă gândeam pe-atunci că poate şi războiul îşi pusese pecetea pe firea acestui om retras, necomunicativ, făcând figură aperte printre consăteni şi în proporia famile.

foto I.L.,statuia Mihail Kogalniceanu, Pţa M.K., Buc.

Mersesem numai printre case şi ziduri înalte spre drum, fiecare casă prezentându-se precum o cetate inexpugnabilă, în curat stil de burg occidental, nu? Aşa şi aici: la drum peretele de cărămidă al unei case lungi, cu 4-5 ferestre şi, la mijloc, intrarea ca într-un gang. Şi toată gospodăria şi viaţa de familie se desfăşura dincolo, ferită/ocrotită de ochii lumii. Din gang, în dreapta şi-n stânga, câteva trepte şi uşile corespunzătoare, spre bănuitele camere de locuit. Eram în aşteptare - să văd cum îmi va surâde norocul. Dar mă simţeam deja relaxat pe dinăuntru – voi avea o gazdă! – problema vitală a geologului la început de campanie fiind chiar aceasta: să-şi rezolve pe cont propriu problema gazdei... Dincolo, în ograda largă, îmi apare încă o locuinţă, mai modestă. S-a dovedit a fi bucătăria de vară. Locul unde pulsa inima casei. Acolo m-a întâmpinat o femeie tare masivă, în vârstă, trebăluind la plită, ştergându-se mereu de transpiraţie cu colţurile broboadei, înconjurată de pui şi de cloşti şi de mâţe care i se încurcau printre picioare şi pe care le boscorodea de zor;  însă cu un chip luminos, de şărancă fostă femeie frumoasă; şi care bătrână s-a dovedit mai apoi de o mare bunătate şi cumsecădenie – era desigur soacra slujbaşului milostiv.

Şi această bătrână, realmente stâlpul întregii familii, m-a adoptat ca prin farmec, dintru început şi fără nici o ezitare, oarecum în ideea că în preajma ei nu pot face purici oamenii ticăloşi, cu oricâtă carte - ea era analfabetă - şi de oriunde vor fi venind ei, fie şi de la Bucureşti -, unde desigur nu ajunsese şi nici nu avea să ajungă vreodată. Unde numai eu i-am păstrat amintirea, după atâţia ani. Iar ceilalţi membri ai familiei, aveam să aflu îndată, erau bătrânul ei soţ, Birta-Baci (Dumitru Birta), cum am observat apoi că îi spunea toată lumea – fără ca totuşi să fie ungur, ci român sadea, din tată în fiu, neştiind boabă maghiară. Fiica lor, Veta, a apărut şi ea, de la sapă din grădină: o femeie ca la 50 de ani, înaltă şi zdravănă pe picioare, muncitoare cum nu s-a văzut, însă cam scumpă la vorbă, de parcă ceva anume nu s-ar fi împlinit în viaţa ei – cu timpul cred că am încept să înţeleg despre ce era vorva...  – iar nicidecum volubilă precum mumă-sa Caterina, nici precum Birta-baci, un moşneag ce pierdea din importanţă în proximitatea nevestei sale, încă foarte activ, prietenos, glumeţ, chiar hâtru, poate uneori sub dicteul vreunui păhăruţ sorbit în secret... Însă aceasta era doar partea la vedere a ghemului lor omenesc – căci în inima tuturor eforturilor, strădaniilor şi aspiraţiilor celor patru bihoreni ai mei se afla fiica Vetei şi a domnului Matei, numita Floare – cum altfel? - despre care nu se putea să nu vină vorba în acest context  - muncitoare cu bun renume la o ţesătorie din Oradea, locuind acolo în gazdă şi venind acasă doar când se putea. Lucrurile mi-au devenit mai clare atunci când, după ce pusesem la cale toate cele: plata gazdei, abonamentul la lapte şi nu doar atât, ci – pleaşcă mare! - angajamentul nanei Caterina de a-mi servi o masă la prânz "cum se găteşte pe la noi", sau mă rog, la ora când voi reveni de pe teren;  am mers cu bagajele să-mi ocup camera.  Se urcau cele 4-5 trepte din dreapta intrării, se trecea prin camera unde dormea perechea mai tânără şi, urcând încă două trepte se ajungea în ultima cameră,  repartizată mie – cu două paturi de o singură persoană – unul în dreapta intrării, celălalt pe peretele opus ei – dar ce paturi ciudate, cu pilote de puf – poate voi avea răgazul să le descriu cândva... Iar între ele, masa şi o  fereastră spre drum, spre pârâu, spre răsăritul de soare. (Nu va mira, cred, pe nimeni faptul că mereu precizez punctul cardinal – prin meserie, umblând tot timpul cu hărţi în mână, dar şi în afara acestor împrejurări, oriîncotro se întoarce, geologul va şti fără greş de unde răsare şi unde apune soarele.) În timp, aveam să înţeleg că fusesem plasat la modul strategic, într-o cameră ce putea să însemne incomodarea familiei, pentru bunul motiv că încăperile de pe cealaltă parte, vreo trei sau patru, erau rezervate tinerei fete: zestrea ei, pregătită să o primească în orice moment s-ar fi prezentat cu mult aşteptatul mire...

Asta fiind în fapt marea grijă şi nelinişte şi speranţă a întregului clan: că Floare, fată de măritat, având de-acum 22 de ani, îşi va găsi cât mai repede un mire! Şi nu există, dragă Doamne, în întreaga lume o minte atât de clarvăzătoare şi o inimă îndestul de miloasă încât să le poată desluşi bieţilor părinţi, unei mame precun Veta, cu inima friptă -  şi bunicilor nerăbdători, simţindu-şi apropiata scadenţă, acest lucru de nimic şi de mare taină: din ce parte îşi va făcea apariţia pentru fiica noastră unică mult doritul mire?! În aceste condiţii tensionate, eu declarându-mă din start căsătorit şi cu copil mic, am fost în mod automat scos din calcule şi izolat totuşi, la cei 28 de ani ai mei primejdioşi -, mişcările mele aflându-se, nu-i aşa? mereu sub observaţia strictă a părinţilor fetei de măritat. A nu se uita amănuntul că suntem într-un sat din Bihor, în luna lui mai a anului de graţie 1968.

va urma